Da, prima dată am aflat de la cei care se ocupau de Leagănele de copii. Era o boală stranie. Mulți copii bolnavi. Secret de stat. Nimeni nu spunea ce au. Diagnosticarea era interzisă. ”Manipularea” suspecților trebuia făcută cu grijă. Acei copii bolnavi și abandonați erau ascunși pînă la eventuala moarte.

S-a aflat mai tîrziu realitatea cruntă și crudă, după 1989. Era SIDA și eram una dintre țările cele mai expuse. Constanța era pe primul loc în topul județelor din România, apoi urmau cîteva județe din Moldova, printre care și Vaslui și Iași.

Astăzi mă rog pentru toți cei care au fost afectați direct sau indirect de această ciumă a secolului XX.

Iată o poveste de lumină dintr-o lume plină de întuneric. O poveste spusă de un cuplu pe care l-am cunoscut la Londra în urmă cu cîțiva ani. Îi mulțumesc lui Viorel Popescu pentru permisiunea de a publica povestea lor aici. Mi-a fost o mare mîngîiere în perioada aceasta de tăiere a voii.

Astăzi a fost o zi grea. Ziua Nataliei, cu mîncare cu una cu alta, dar eu … la abstinență. Povestea aceasta mi-a slujit drept mîncare:

foto Viorel Popescu

Aș vrea să vă împărtășesc povestea unei mame, este povestea unei jertfiri extraordinare, o poveste tristă, aproape incredibilă, dar totuși adevărată.
Primăvara anului 1992, într-un sat de lângă Iași, o fată tânără, necăsătorită, avea să rămână însărcinată cu un bărbat care nu era soțul ei.
La aflarea veștii despre sarcină, familia fetei a fost revoltată. Au alungat-o de acasă.
Fără vreun sprijin de nicăieri, un viitor greu îi stătea în față.
O boală cumplită îi amenința viața și o stingea cu fiecare zi: fata aceasta tânără avea SIDA.
O contactase, probabil de la vreun client, căci se prostitua.
A dus o luptă cumplită, îmi imaginez. Timp de 9 luni de zile, a dus sarcina, fiind fără casă, fără să aibă pe cineva aproape, fără familie.
Opțiunea avortului părea să fie cea mai scurtă cale de scăpare.
Mai ales că exista posibilitatea ca bebele ce se năștea să fie purtător al flagelului ucigător ce-l avea mama.

Totusi, această mamă eroină nu a avortat.

Ceva extraordinar, mai presus de înțelegerea oricui, i-a dat puterea să ducă sarcina la un bun sfârșit.
Pe data de 9 Februarie 1993, ea avea să aducă pe lume o fetiță. Însă, din nefericire, în urma testelor făcute de către medici, s-a constatat că era și ea, ca și mama, purtător al flagelului.
Fetița i-a fost luată și dusă la Spitalul Guliver din Iasi, acolo unde erau toți copiii seropozitivi.
Doi ani mai târziu, mama fetiței avea să se stingă din viață. Boala o răpusese.

Fetița însă, a supraviețuit.
Ba mai mult. La vârsta de trei ani, în urma unor teste noi făcute, medicii au constat cu surprindere că fetița devenise seronegativă.
Au urmat multe teste și multă vâlvă. Cadrele medicale si academice de la acea vreme erau uimite de rezultate.
O minune avusese loc în corpul acelei fetițe, care creștea și se dezvolta ca un copil normal.

A fost transferată la un alt centru de copii, Centrul Emanuel din Iași.

__________________

4 ani mai târziu, într-o biserică se făcea un apel către congregație, pentru a merge si a înfia copilași orfani.
„Mergeți, și luați câte un copil și Domnul se va îngriji să-l creșteți”, așa le-a spus Genovieva Sfatcu Beatie.
O familie din biserică, deja părinți a 3 copii, au simțit îndemnul de a merge si a lua un copilaș spre adopție.
Au ales-o pe fetița care fusese cu boala.
Îi știau povestea, îi aflaseră istoria ei medicală, totusi, au îndrăgit-o si au luat-o să o crească ca pe a lor.

__________________

Au trecut 24 de ani de la nașterea acelei fetițe.
A crescut mare, a devenit o doamnă frumoasă, sănătoasă, este căsătorită, și este ea însăși o mamă acuma.
Prețuiește viața, iar despre boala ei își amintește foarte rar: „A aruncat-o Dumnezeu în marea uitării…”

Numele fetiței din povestea noastră este Bianca Alexandra.

Ea este soția mea.

Viorel Popescu