Ieri am simțit cum este să te usture sufletul. Am auzit expresia, dar nu am înțeles-o pe deplin pînă ieri. Este o durere pe care nu poți atinge, nu te poți ține de suflet, nu te poți freca pe inimă, nu-ți poți pansa inima.
sursa foto usatoday.com
Tot ieri am aflat de sinuciderea fiului lui Rick Warren. Tot ieri am văzut comentarii aiuritoare de genul: „era normal”, „la ce te puteai aștepta” et c.
Mi s-a făcut greață. Fizic.
Nu înțeleg cinismul și raționamentul din spatele unor asemenea afirmații.
Este cunoscut faptul că nu sînt de acord cu tendințele și pozițiile teologice ale lui Rick Warren și nu rareori am luat atitudine și chiar am ridiculizat unele acțiuni și declarații ale pastorului californian … dar…
Mai întîi moartea cuiva din familie, fie familia vreunui eretic, ateu, fie ce este, rămîne o tragedie în care inima oricui ar trebui să fie mișcată, să se înțelepțească, să se facă mai bună.
Apoi, a căuta legături de cauzalitate (și aici trebuie să mărturisesc, eu însumi în trecut am făcut acest lucru) între un astfel de eveniment și eclesiologia, apucăturile teologice sau chiar etice ale vreunui tată, oricare ar fi acesta, este o acțiune periculoasă.
De ce? Pentru că ne îndreaptă spre o teologie a faptelor, spre teologia prietenilor lui Iov, spre formularistica de genul: ai făcut cutare și cutare acțiune, rezultatele sînt cutare și cutare.
Acest soi de gîndire ne îndreaptă spre idei de genul: neapărat copiii educați în regim homeschooling vor fi cu toții ai Domnului. Nu, lunile trecute o familie se plîngea că, deși au făcut toate lucrurile cît se poate de „ca la Carte”, și-au educat copilul acasă, i-au citit Biblia, au cîntat cîntecele creștine cu el și altele, la vîrsta adolescenței acesta s-a declarat homosexual.
Putem crede că citind Biblia zilnic, frecventînd biserica (eventual o biserică conservatoare), ținînd posturile corect, rugîndu-ne întotdeauna, în călătorie, la masă, acasă, toți copiii noștri vor urma neapărat Calea Domnului?
Nu, nu este întotdeauna așa. Convertirea rămîne o minune. Și minunile sînt produse doar de Domnul. Viața spirituală este o minune a Domnului și El Își păstrează exclusivitatea. Am văzut copii din case rupte, dar întorși la Domnul, am văzut copii din case admirabile alegînd drumuri străine Domnului.
Nu există metode de convertire pe care să le folosim pentru copiii noștri. Nu ne putem baza nici măcar pe faptul că vor fi avut exemple bune pe lîngă ei. Credința născută în sufletul cuiva este o lucrare a Duhului. Nu ne putem mîntui odraslele. Putem să ne rugăm în disperare pentru ei, putem să alergăm la rugăciune, cum spune Psalmistul în Psalmul 9:4b. Putem să postim pentru ei.
Să nu uităm că sîntem pe un cîmp de bătălie, așa cum îl descrie Apostolul în Efeseni capitolul 6. Uităm adesea că viața de credință nu este un picnic, ci război și acolo unde este război este rană, sînge, victime, morți. Uneori săgețile arzătoare ale celui rău lovesc departe, în zare, alteori lovesc lîngă noi și chiar în noi.
În cazul copiilor răzvrătiți ne rămîne CREDINȚA, credința că Domnul și numai El poate lucra și că îndurarea Lui este mare, NĂDEJDEA, că El și numai El o va face și putem nădăjdui împotriva oricărei nădejdi și DRAGOSTEA. Pînă la capăt. Orice ar fi. Nu-i putem alunga pe fiii noștri din brațele noastre pentru că nu au îmbrățișat credințele noastre. Îi putem iubi, ne putem ruga cu nădejde și credință, pînă cînd se mai poate.
Sînt situații cînd nu se mai poate. De aceea plîng pentru ce i s-a întîmplat lui Rick Warren. În asemenea momente nădejdea ajunge la capăt, dragostea este înmormîntată cu fiul, ne mai rămîne credința, dar și această clătinată și zguduită.
Ca tată nereușit de adolescent nu pot să nu mă cutremur la astfel de vești, smerindu-mă sub mîna tare a lui Dumnezeu (nu este interesant că acest verset vine în contextul sfaturilor pastorale date de Petru în 1 Petru 5?), ca unul care știu că nu pot face nimic, nu pot da nimic în schimb, nu pot acționa în niciun fel pentru mîntuirea celor din casa noastră.
În adîncă durere ne rămîne credința, nădejdea și dragostea.
Marius Cruceru 
Foarte frumos spus…
Nici eu nu poti sa-i inteleg pe cei care musai gasesc legaturi de cauzalitate. Am observat pe pielea mea, desi vorbesc de alte domenii, ca cu cit imbatrinesc cu atit imi dau seama ca nu orice pare o salvare de moment e interventia lui Dumnezeu in mod direct si nemijlocit. De multe ori e o chestiune ingaduita si atita tot.
Cu atit mai imprudent si lipsit de intelepciune mi se pare faptul de a face legatura dintre invatatura lui Warren si decizia copilului sau, mai ales ca acesta din urma a avut si ceva probleme de sanatate din cite am inteles.
Domnul să vă binecuvânteze !
Sunt in general de acord cu toate comenturile postate. Sunt bune pina nu trec hotarul normalului, dacă se intămplă să treaca hotarul normalului, adică:
-un părinte din perspectiva copilului il iubeste atât de mult pe Dumnezeu incât nu mai are timp să manifeste dragostea părintească către copil,sau să se bucure impreună de dragostea manifestată de copil eu cred că pot apăra probleme.
Cred că comenturile nu se referau la o atmosfera de acest gen.
(În cazul regretat nici eu nu caut cauzalitate insă citind comenturile mi-am amintit de prietenii din copilărie cu care am impărtăşit atunci subiecte de genul acesta)
Mulţumesc. De ieri, de când am aflat vestea groaznică, aşteptam cu înfrigurare ca cineva să scrie un astfel de mesaj, cu care sunt total de acord. Mulţumesc, încă o dată.
Amin, frate.
Am aflat ieri cumplita veste si ma gandeam exact la lucrurile pe care le-ai formulat aici in scris.
„Pînă la capăt. Orice ar fi. Nu-i putem alunga pe fiii noștri din brațele noastre pentru că nu au îmbrățișat credințele noastre. Îi putem iubi, ne putem ruga cu nădejde și credință, pînă cînd se mai poate.” – Norman Wright a scris o carte cu titlul „In asteptarea fiului risipitor” (http://www.nouasperanta.ro/inasteptarea/). O carte buna, scrisa cu durerea omului care a trecut prin asta. Ciudat, foarte putin solicitata…
Domnul sa va binecuvanteze pentru echilibrul de care dati dovada ! Domnul sa se indure de noi si de copii nostri !
Excelent spus, Marius! Asa ar trebui sa vorbeasca o voce a harului Evangheliei pe care spunem ca o credem si o urmam! Cand plangi cu cei care plang, chiar daca ei sunt dusmanii tai. Perfect adevarat si ceea ce ai spus despre convertirea copiilor nostri, stim ca mijloacele harului raman doar mijloace si nu cauze ale lui. Ceea ce credem este ca avem un Dumnezeu plin de indurare, cee ce nadajduim este ca in final toate caile lui se vor dovedi drepte, de aceea nu putem altfel decat sa-L iubim pentru ceea ce este in El Însuși, si nu doar pentru ceea ce vine de la El.
Dumnezeu sa le mangaie inimile! Da, nu exista retete pentru convertire. E doar puterea lui Dumnezeu. Nu exista reteta pentru stat pe cale. Ce ma consoleaza este ca Dumnezeu are rabdare si cu cei care se incred atat de mult in Legea Cauzea si a Efectului si le va arata ca e un pic altfel.
Dumnezeu sa-l odihneasca.
Experimentăm cea de-a treia bucurie în familia noastră, prin faptul că cel de-al treilea fiu (și ultimul), l-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, pentru care suntem mulțumitori Domnului. Credința noastră exprimată în rugăciuni, până acum a devenit realitate. Mai rămân celelalte două, nădejdea că toți vor crește în cunoștința Domnului, punându- și viața la dispoziția Sa și dragostea de care trebuie să dăm dovadă ca și părinți, atunci când ei nu vor proceda după așteptările noastre.
Thank you frate Marius pentru acest post. Asa de buni suntem sa judecam pe altii incat ma sperie gândul ca ne adunam judecati asupra capului nostru. Eu personal a trebuit să ma pocaiesc de asa ceva si mai bine sa fii cu un gand de rugăciune decat cu vorbe goale pentru cineva care trece prin acest fel de incercare. Domnul să se indure de familia indoliata si sa o binecuvânteze in aceste clipe dificile.
Fără să aibă vreo legătura cu Rick Warren, ci doar cu argumentarea despre copii… cum rămâne cu Proverbe 22:6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea”?
Aşa se întâmplă în general, dar nu în 100% dintre cazuri. Copilul nu este un robot pe care îl faci să aleagă oanumită cale, prin educaţia pe care i-o dai. Vezi cazul fiilor lui Samuel.
As avea o intrebare… nu are legatura cu Rick Warren ci cu argumentarea despre copii.
Sunt de acord ca mantuirea nu este mecanica ci este lucrarea Duhului, dar parintii crestini chiar nu pot avea certitudinea ramanerii langa Domnul pentru copii lor? Atunci cum ramane cu Proverbe 22:6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s’o urmeze, şi cînd va îmbătrîni, nu se va abate dela ea”?
„Învaţă pe copil” dacă nu doar lai învăţat ci a si învătat sigur se va implini scriptura.Dar punctul rămâne pe i adica : „Învaţă pe copil” cea ce înseamnă timp , implicare si autenticitate în viaţa creştină. Ştiţi ţi vre-o altă reţetă ?
Daca e asa, Dumnezeu e cel mai jalnic tata din Univers, avand in vedere neascultarea lui Adam si a Evei. Prea interpretam Biblia in alb si negtru, atunci cand nu e cazul.
Nu, părinţii nu pot avea certitudinea mântuirii copiilor lor, de aceea trebuie să strige pentru ei la Domnul neîncetat.
Un om cand e in durere trebuie sa fim alaturi de el, indiferent de credinta lui sau de orice altceva…
In legatura cu educatia copiilor in ceea ce priveste credinta, noi avem datoria sa le spunem dar alegerea e a lor…
Poate ca ar trebui sa mergem un pas mai departe si nu numai sa nu-l acuzam pe Warren dar sa incercam sa-l intelegem atat pe el cat si pe fiul sau. Poate nici nu e vorba de un parinte nereusit. Baiatul acesta suferea de depresie din copilarie. Asta e o suferinta greu de imaginat. Daca copilul n-are un picior toata lumea il compatimeste. Dar suferinta asta nevazuta a greu de inteles si usor de criticat. La un moment dat baiatul ii spusese tatalui: „eu stiu ca sunt mantuit. De ce nu pot sa opresc toata suferinta asta acum?” Asta nu e vina tatalui. N-are tata ce sa-i faca. Eu nu pot sa dovedesc nici ca Warren a fost un tata bun nici ca a fost un tata rau. Dar pot sa-i simt durerea.
Dragii mei,
nu prea am timp sa umblu in Cyberspace, dar tocmai am nimerit articcolul lui MArius si imi pun si eu mina la gura in fata suferintei unui alt tata care isi ingroapa copilul si ma cutremur in fata Tainei Libertatii. Oricare dintre noi (si Rick Warren) putem sa ne intrebam cu ce am gresit si trebuie s-o facem cind copiii nostri o iau razna… Dar copiii lui Dumnezeu au luat-o razna fara ca El sa le fi gresit cu ceva!!! Nici despre tatal fiului risipitor nu se scrie ca ar fi fost fatarnic, sau afemeiat, sau informator, sau ca ar fi furat din cutia milei… Nu cred ca e rau sa ne lasam smeriti de astfel de tragedii chiar si noi, care am fost scutiti de ele. Dar in fata acestor tragedii cred ca e mult mai bine sa stam muti, sa nu deschidem gura… si sa ne pocaim fiecare dintre noi in parte, caci El lucreaza.
Oricum, cred ca suntem de multe ori ispititi sa avem o perspectiva determinista (si) despre educatia copiilor si despre pastorirea bisercii.
Convingerea mea este ca si afirmatia aceasta din cartea Proverbelor, referitoare la educatia evlavioasa a copiilor, trebuie luata cu o hermeneutica particulara, in sensul ca ASA A SPUS SCRIITORUL PROVERBULUI, nu ca e garantat ca un astfel de copil va deveni cu necesitate un om evlavios! Nimeni no poate dori mai mult decat Tatal ceresc mantuirea Lui. Dar asta nu insemna ca „asa vorbeste Domnul!”. Ci asa vorbeste bunul simt! Asa vorbeste intelepciunea populara! Aceasta este culmea intelepciunii omenesti! Si ce-i cu asta? Dumnezeu are o intelepciune si mai si! Cred ca o hermeneutica sanatoasa ne-ar scuti de multe erori nastrusnice izvorite din Proverbe si Eclesiastul.
Dumnezeu sa se indure si de noi si de copiii nostri si de Rick Warren!
Marius, Domnul sa se indure si de tine si sa te ajute sa umbli plin de roada pe Calea SA. Tu esti un Pariu Castigat de Dumnezeu! O sfidare a statisticilor! Ramii cu El pe Cale! Slava Lui!
Intr-adevar un articol extraordinar…. Sa ne ajute Domnul Isus ca prin orice vom trece in viata aceasta, sa nu ne pierdem credinta si nadejdea, indiferent ce ar veni, El este in control, mai ales atunci cand am epuizat orice licar de speranta!
În cartea „Când cerul tace” de Ronald Dunn, apărută la Editura Logos, autorul, şi el pastor, relatează povestea fiului său, un adolescent cu adevărat credincios, care suferea de depresie. Deşi a luptat cu depresia cu toată puterea lui şi a avut sprijinul familiei, în cele din urmă băiatul s-a sinucis. La înmormântarea lui, au fost oameni care l-au întrebat pe pastor, care era şi tatăl băiatului, dacă cei care se sinucid îşi pierd mântuirea. Ceea ce pot spune eu este că sinuciderea arată lipsă de încredere în Dumnezeu şi ascultare de şoaptele Duşmanului, care ajung să se transforne în răcnete, dar nicăieri în Biblie nu reiese că ar fi păcatul de neiertat. Tot ce trebuie să simţim noi este compasiune faţă de victimă şi familia supravieţuitoare, şi să nu neglijăm rugăciunea pentru cei care au rămas în urmă.