Mă bucur că Voicu Bojan scrie. Are talent dat de Dumnezeu cu carul. Vorba maestrului Păutza:

Dumnezeu are un înger cu o pipetă cu spumă de talent. Trece prin lume și picură, două picături aici, două colo, dar cîteodată îngerul ăla se împiedică și varsă borcanul din care își umple pipeta în capul vreunuia.

La fel s-a întîmplat cu Voicu. Din cînd în cînd, cu voia lui și bucuria mea, îi preiau cîte un text, făcînd trimitere la original, după ce i-am preluat fotografii (tot cu permisiune). Acesta este de citit nu numai de dragul esteticului, ci și pentru utilitate.

S-a încheiat sezonul cicliștilor, dar vom continua să alergăm. Cu alergarea nu se termină niciodată. Ba da, se termină cîndva: odată cu o boală terminală. Astfel că voi continua campania de strîngere de fonduri pentru Hospice și după finalizarea sezonului ciclistic, prin alergare. Vă țin la curent!

sursa Voicu Bojan

……Și viața și-a urmat cursul. Băgând la cap lecția bunicii, m-am pus pe mișcare, la început cu copiii de pe stradă și cu jocul elaborat numit Mâță-Cățărată.

Părinții m-au dat la înot la 6 ani și m-au uitat acolo pentru următorii 10. Apoi au venit așa: fotbal, karate, tenis, kendo, mtb, iar înot și eternul fotbal. Apoi, de nicăieri, alergarea cea plictisitoare, de care mă lepădasem ca Sfântul Petru de nenumărate ori, încă înainte de-a o cunoaște.

Am decis că alergatul e o opțiune interesantă abia în clipa când, pe rând, cinci dintre cei opt membri ai echipei noastre de fotbal, decimată de accidentări, au sfârșit la secția de chirurgie a ortopediei: cu meniscul, cu aductorii sau cu ligamentele încrucișate.

După mintea mea, un mic istoric al alergării recente în România ar arăta cam așa.

În urmă cu 20 de ani, mai nimeni nu fugea pe meleagurile astea, decât cel mult după troleu sau după obiectul acela rotund pe care unii comentatori de fotbal se încăpățânează să-l numească „mingie”.

Pe lângă atleții de pe pista de alergare, mai erau unii care făceau ceva abstract și vag neserios numit jogging. Import american, ca blugii. Născut, se pare, mai degrabă din dorința de îmbogăţire a fabricanților de pantofi decât de dragul sănătății.

…………….

l întreb pe Doru cum vede el povestea asta cu alergarea la români. Și zice astfel:

„Majoritatea sunt păliți de iluminare după 30 sau chiar 40 de ani și se apucă brusc, fără să aibă o minimă experiență sau habar cu ce se mănâncă alergarea sau sportul, în general.

După cam un an de entuziasm și antrenamente haotice, li se insinuează în minte gândul de a face maratoane. Și fac. Băieții, din dorința de a demonstra, iar fetele, ca să uite de despărțiri și alte drame din amor.

Ceea ce nu știu ei e că de alergarea asta de anduranță nu te apuci așa, pe nepusă masă, doar fiindcă ai citit că se poate sau ai dat peste un model care te inspiră. Nu e destul să scoți dracii din tine mâncând pământul. Mai trebuie și ceva program minim de pregătire.

Antrenamentul reprezintă doar vreo 25% dintr-un întreg, un ansamblu ce mai cuprinde viață extrasportivă, pregătire fizică, nutriție și recuperare.

Lucrurile au luat un avânt necontrolat, pe alocuri entuziasmant de simpatic, doar că uneori nu se termină tocmai roz. Au loc frecvente accidente musculare, periostite, contracturi etc.

Oamenii nu trebuie însă descurajați, ci dimpotrivă − încurajați să discute cu specialiști înainte, să-și facă un program adaptat, să o ia cu binișorul. Altfel, e admirabil când un sedentar are puterea să se ridice din scaun și să dea o tură prin parc, așa, de capul lui”.

continuarea AICI