Am reluat acest articol de pe blogul meu vechi din pricina mai multor discuții cu studenții mei de anul I, unor discuții cu prieteni, discuții legate de sărbătoarea care va să fie și din pricina acestui comentariu.

Nu ştim! N-avem! Numai oi care fac Beee! Beee! Adică, transliterat, betha eta eta eta, numai de alea am văzut. Oile sînt cele mai sincere, neideologizabile, aşa „proaste” cum sînt ele.

În toată disputa asta cu privire la pastorul Wurbrandt, cineva mi-a scris în privat şi mi-a repetat că sunt eretic oricum, chiar dacă Dorin n-are dreptate şi s-a cam făcut de rîs.

Am răspuns prin cuvintele Avvei din Patericul egiptean: „nemernic de harul Lui, da; nepocăit, da; necurat cu faptele şi gîndul, da, dar eretic nu sînt” (parafrazez)

„Dar de ce credeţi că sînt eretic?” am întrebat curios ca să îmi cunosc „dosarul”.

Răspunsul a venit peste mine cu o greutate de grindă: „Pentru că spuneţi Isus cu un singur I, care înseamnă „măgar” şi nu Iisus, cu doi de I, şi pentru că nu aveţi biblia cu cruce.”

Ok.

Eu unul m-am săturat să explic fiecăruia în parte că asta este una dintre chestiunile care pot fi puse într-o antologie a ignoranţei, opunînd cunoaşterea tradiţiei, alegînd-o pe cea din urmă la un loc cu ignoranţa.

Spiritul protestant respectă Tradiţia, cu T mare, adăugîndu-i cunoaşterea înduhovnicită, nu sterila cercetare fără rost şi nici nu admite vîrtejul de cuvinte nefolositoare, acuzaţii şi jigniri.

Să vedem deci cum stă problema.

1. mai întîi aş dori ca să îmi trimită cineva o copie xerox, un pdf, orice găsiţi a vreunei pagini de dicţionar în care ceva de genul „isus” să însemne ce spun oponenţii mei. Sînt gata să pun acel fragment în ramă în biroul meu să mă uit tot timpul la el ca la o rară descoperire, ca la un rar trofeu. S-ar putea sa existe pe undeva aşa ceva, eu unul n-am găsit încă.

2. Si acum va redau un articolaş … micutel.

Erasmus a fost oricum mai învăţat decît Reuchlin. O demonstrează scrierea sa Despre pronunţarea corectă a limbii latine şi a celei greceşti.

Citiţi mai jos…

Pr. Prof. Ion Ionescu, „Sfanta Scriptura” în Studii teologice, seria a II-a, anul XLIII, nr. 4, iulie-august 1991, pag. 51-56. scrie fie din greseală, fie din bună cunoaştere, fie dintr-un reflex care vine dispre oralitate, Isus cu un singur „I”, lucru care ar fi putut fi condamnat de către superiorii săi sau de enoriaşii cărora li s-a spus că cine scrie astfel numele Domnului este eretic.

Este interesant ce se întîmplă în mediul ortodox din ţara noastră referitor la această problemă. S-a instaurat o tăcere suspectă asupra scrierii numelui Mîntuitorului. Nu vrem să sfîşiem tăcerea de dragul duelului, credem însă că trebuie să se tacă înţelept şi informat. Credem că trebuie să se lămurească o dată problema că cine scrie numele Domnului Isus cu un singur „I” nu este eretic din cauza aceasta. Ar trebui invocate alte cauze şi argumente mai solide.

Problema scrierii numelui lui Isus Cristos era una care se discuta altă dată din compartimentul de tren pînă la conferinţele teologice. În acest spaţiu trebuie şi rezolvată problema. Argumentele pro şi contra scrierii în acest fel sînt recoltate din tot felul de mici tratate de buzunar sau din manualele de lucru cu “sectele” din seminariile teologice în genul celor scrise de preotul Petre I. David, specialistul în „sectologie” al Institutului Teologic Ortodox. Orice om de ştiinţă cu puţin bun simţ ştiinţific refuză argumentele atît de invocate în stradă.

Problema este foarte simplă şi nu necesită multă argumentare. Pronunţia şi scrierea numelui Mîntuitorului au fost un fals pretext, articulat pe linie politico-ideologică, pentru respingerea traducerii Cornilescu, fără nici un fel de legătură cu realitatea ştiinţifică.
Argumentele invocate sînt false.

„Isus” scris cu un singur „I” înseamnă „măgar”

Ar trebui găsită acea limbă în care înşiruirea aceasta de sunete se apropie de semnificaţia cu pricina, pentru că în nici una dintre limbile clasice, fie latină clasică, fie greacă clasică, nu există nimic care să se apropie de o astfe de pronunţie şi să trimită la semnficatul respectiv. Această afirmaţie poate fi verificată de oricine care are în mîini un dicţionar grecesc al Noului Testament sau chiar dictionarul Lampe sau BAuer-Arndt-Gingrich. Chiar dacă cercetăm în aramaică sau ebraică sau orice altă limbă care s-ar fi vorbit în vremea Domnului în spaţiul mediteranean, nu găsim aşa ceva. Cel puţin aşa îmi spun colegii ebraişti. Echivalentul pentru „măgar” în limba greacă este „onos” (vezi şi diminutivul „onarion”). Deci nici o legătură sau apropiere cu numele ebraic tradus în limba greacă Iesous.

O simplă problemă fonetică

Există totuşi o explicaţie pentru această diferenţă de pronunţie cu un „I” sau cu doi de „I”.
Transcrierea fonetică a numelui grecesc, echivalat din ebraicul Iosua, este Iesous, succesiunea de litere este iota, eta, sigma, o micron, u psilon, sigma, cea fonetică este i, e, s, o şi u si s.
Deci, al doilea sunet echivalent literei eta este un e lung. Aceasta înseamnă că numele Domnului trebuie pronunţat aşa cum se citeşte în greacă Iesous. Adică nici una diintre părţi nu pronunţă aşa cum ar fi trebuit pronunţat, nici ordodocşii, nici neoprotestanţii.
Acest sunet care era pronunţat e lung de către antici, este pronunţat astăzi iotacizat, adică i, de către grecii moderni. Care este drumul pînă acolo? Lungă cale şi lungă explicaţia. Biserica Ortodoxă, sub influenţa Athenei, a preluat, inexplicabil şi neştiinţific, chiar şi în şcolile telogice din Romania pronunţia echivalentă limbii neo-greceşti, pronunţie respinsă de toate şcolile de limbi clasice, pentru un text într-o limbă diferită de cea care era vorbită de apostolul Pavel, greaca atică.
S-a renunţat la pronunţarea pe care învăţatul Erasmus o indică pentru limba greacă veche în favoarea unei pronunţii care creează o limbă pe care apostolul Pavel n-ar recunoaşte-o. Nici n-ar bănui că este vorba de limba în care şi-a scris epistolele dacă ar trăi să audă cum îi pronunţăm frazele.

Aceasta face ca numele Betleem (Beit-Lehem, Casa Pîinii) să fie pronunţat Viflaim sau Paulos (cel mic), Pavlos etc.
Diferenţele de pronunţie vin din interpretarea diferită a literelor
Betha – care este proununţat V,
oi, pronunţate i,
Eta, pronunţat tot i,
Etc.

Aceasta face ca numele Domnului IHSOUS să fie transcris IISUS, în mod greşit, pentru timpul despre care vorbim, fiind atribuită lui Etha o pronunţie iotacizată.

În mod corect ar trebui să pronunţăm IESUS CHRISTOS, dacă am dori să fim credincioşi acribiei ştiinţifice. Nu este cazul.

Un compromis în favoarea limbii atestate în vagonul de tren

La fiecare dintre numele Domnului avem un compromis în spiritul limbii pe care o vorbim cu toţii, o limbă dinamică, în evoluţie, cu scriere fonetică, cu tendinţa simplificării.
Dacă tot este să facem un compromis, atunci să mergem pe linia simplificării, în spiritul limbii pe care o vorbim.
Să pronunţăm deci
Isus, aşa cum este atestat popular, pentru că nimeni nu pronunţă Iisus
Să pronunţăm Cristos, cum este atestat în cele mai multe zone ale ţării.

(Din păcate pentru neamul nostru creştin de 2000 de ani, cele mai solide atestări statistice ale numelui Mîntuitorului Cristos nu vin din cărţile bisericeşti, ci din înjurăturile româneşti, ale unui neam care are cele mai multe înjurături cu obiecte bisericeşti sau referitoare la numele Mîntuitorului)

Argumentul vechimii, al tradiţiei, nu se poate invoca

Nu poate fi invocat nici argumentul tradiţiei în scrierile bisericeşti sau în cele mai vechi traduceri ale Bibliei.
În Biblia de la Bucureşti, 1688, majoritatea atestărilor sînt cu un singur I, Isus, nu Iisus.
În nota asupra editiei aparute la editura universitatii A.I.Cuza din Iasi, 2002, a Bibliei de la Bucuresti, in la pagina CXLV, prof. Dr. Vasile Arvinte spune astfel:

„în cazul numelui Isus Hristos este de remarcat că, deşi acesta apare notat astfel (adică prescurtat, nota mea), în majoritatea copleşitoare a ocurenţelor, dar şi Iisus Hristos, în cîteva situatii, pentru IC XC, editorii s-au orientat după varianta desfăşurată care cunoaşte cele mai multe ocurenţe în text”, adică spre cea cu un singur I.

Şi în final: cum behăie oile?

Ce legătură este între behăitul oilor şi problema care ne interesează? Ele sărmanele ne sînt martorii cei mai credincioşi, cei mai autentici. Oile nu sînt ideologizabile, ele nu pot minţi. Oile, sărmanele, în „prostia lor”, dau cea mai mare mărturie care mustră înţelepţii acestui veac.

Este foarte cunoscut un caz interesant, cazul pe care il da Simenschy în gramatica lui, (Gramatica Limbii Greceşti, partea I, Fonetica şi Morfologia, p. 22 de Th. Simensky, conferenţiar la catedra de clasice la FAcultatea de Teologie din Chişinău” (sic!). De fapt acest tip de atestări ne ajută cel mai mult să imaginăm pronunţarea limbii elene vechi. Cratinos, într-un pasaj reda behaitul oilor ca Bh Bh.

Cităm „Nu putem şti exact cum pronunţau cei vechi. Însă pronunţarea erasmică reproduce în general sunetele aşa cum le pronunţau Grecii. Pronunţarea neogreacă este cu mult mai greşită. Ea are dezavantajul că înlocuieşte prin i sunetele ei, oi, h şi y. astfel că nu se poate distinge în pronunţare ymeis de hmeis, phileis de philhs, nici diferitele forme ale rădăcinei loip – leip -, lip, cf. aceiaşi confuzie de sunete în cuvintele eirhwneia, hgemonia, polith, koimhthrhion ypothesis etc.

Un vers al poetului Cratinos, sec V, a. C. unde e vorba de behăitul oilor, îl redă prin BH, BH, după pronuţarea modernă ar fi VI, VI!

Blass spune foarte just „Dacă un grec antic ar auzi pronunţîndu-se după metoda erasmică, el ar găsi că i se schimonoseşte limba, dacă ar auzi pronunţîndu-se ca la grecii moderni, nici n-ar bănui că se vorbeşte limba lui”” încheiem citatele.

În concluzie, daca pronuntam Iisus, si Viflaim, atunci toate oile ar trebui sa faca Vi, Vi,
După toate cele de mai sus, ne mai rămîne doar un singur argument de bun simţ. Oile pe vremea lui Cratinos nu au vihăit, aşa cum le ştim, acestea continuă să facă behăiască.
Poate că oile care vihăie se găsesc în curţile acelor pseudo-cercetători care găsesc dicţionare care nu există şi îşi culeg argumentele din cărţi care n-au fost scrise niciodată.

Dacă aşa stă problema, atunci ori pronunţăm Iesus, dar va trebui să pronunţăm şi u lung, lucru imposibil pentru că limba română nu are accent cantitativ ca vechea limbă greacă, ci accent tonic, aşa cum nu vom putea pronunţa nici E lung.

Să rămînem aşadar la pronunţia numelui Isus Cristos după cum este atestat popular şi să îi dezvăţăm mai bine pe oameni să mai înjure de cristoşi. (Aşa înjură, nu de hristoşi) Mai bine acolo ne investim energiile, chestiune pe care unii o numesc în derizoriu, evanghelizare. Este singurul mod de a rezolva onorabil problema.

Este o practică lingvistică des folosită atunci cînd este nevoie de medierea unui astfel de compromis: să recurgem la formele atestate istoric prin pronunţia populară, nicicum la dicţionare şi gramatici pentru că acestea nu reprezintă decît o fotogramă a felului în care limba arăta într-un anumit moment istoric.

Problema pronunţiei numelui lui Isus Cristos nu va putea fi rezolvată de Academia Română prin verdicte ca în genul celor cu â din a, ci tot între compartimentul de tren, stradă şi cunoaşterea adevărurilor simple, bine cercetate, de bine găsite.

Ignoranţă sau tradiţie? Nu-i mai bine să nu le opunem?
Îmbunătăţita cunoaştere şi adevărată Tradiţie! Asta, da!

Pînă la urmă orice adevăr, cît de mic, este parte a adevărului care vine în slujba Celui ce S-a numit pe Sine, Calea, Adevărul şi Viaţa.

Lăudat fie numele lui Isus Cristos!