Marius Cruceru

Una dintre cele mai citate expresii din patristica timpurie este ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο, Ioan 1:14.

De-a lungul istoriei gîndirii creștine, au existat ezitări asupra terminologiei cristologice referitoare la evenimentul Nașterii Mîntuitorului, Crăciunul.

Să spunem încarnare? El Și-a asumat sarx-ul, carnea noastră, vizibilul, partea materială, dar, în conformitate cu unele erezii cristologice, nu Își va fi asumat și partea lăuntrică a omului, sufletul. Sufletul, în concepția unor ereziarhi va fi fost înlocuit de Logos. Chiar termenul de Crăciun pare  a fi legat de conceptul timpuriu de încarnare (Christos ensarkikos). Domnul profesor Traian Diaconescu propune o etimologie interesantă pentru termenul Crăciun, ca metateză de la Carnatio – incarnatio (încarnare) în Diaconescu, Traian, Motivaţia semantică a cuvântului românesc Crăciun «Noël», Studiu asupra terminologiei creştine din Romania Orientală, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, tomul XXXII, 1988-1991, A(Extras), pp. 29-63.

Atunci putem spune că S-a întrupat? Și-a asumat soma, trupul cu sarx kai haima, carne și sînge. Întruparea presupunea cîțiva pași mai departe în gîndirea creștină, spre anularea oricăror forme de docetism.

Efeseni 5:15-21

Βλέπετε οὖν ἀκριβῶς πῶς περιπατεῖτε, μὴ ὡς ἄσοφοι ἀλλ’ ὡς σοφοί, ἐξαγοραζόμενοι τὸν καιρόν, ὅτι αἱ ἡμέραι πονηραί εἰσιν. διὰ τοῦτο μὴ γίνεσθε ἄφρονες, ἀλλὰ συνίετε τί τὸ θέλημα τοῦ κυρίου· καὶ μὴ μεθύσκεσθε οἴνῳ, ἐν ᾧ ἐστιν ἀσωτία, ἀλλὰ πληροῦσθε ἐν πνεύματι, λαλοῦντες ἑαυτοῖς ψαλμοῖς καὶ ὕμνοις καὶ ᾠδαῖς πνευματικαῖς, ᾄδοντες καὶ ψάλλοντες τῇ καρδίᾳ ὑμῶν τῷ κυρίῳ, εὐχαριστοῦντες πάντοτε ὑπὲρ πάντων ἐν ὀνόματι τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ τῷ θεῷ καὶ πατρί, ὑποτασσόμενοι ἀλλήλοις ἐν φόβῳ Χριστοῦ.

Ne amintim de acest fel de texte de obicei în apropiere de sărbătorile Toamnei în bisericile evanghelice, mai ales la Sărbătoarea Mulțumirii. De obicei ne concentrăm asupra unui singur verset, versetul 20, neglijînd contextul. Dacă traducem literal pasajul, ținînd cont de sintaxa textului, descoperim că există o singură frază lungă, iar tușele groase asupra unor acțiuni cad în altă parte decît ne-am aștepta.

”Uitați-vă deci cu atenție cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci mai degrabă ca niște înțelepți, tocmindu-vă (și negociind cu mare grijă) momentul, căci zilele sînt rele. Din pricina aceasta să nu cumva să fiți proști, ci (re)cunoașteți care este voia Domnului; și să nu cumva să vă îmbătați cu vin, în care (îmbătare) este destrăbălare, dimpotrivă, fiți plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi și imnuri și cîntări duhovnicești, cîntînd cu gura și cu instrumentele (cu coarde) din toată inima voastră Domnului, mulțumind totdeauna pentru toate lucrurile, în numele Domnului nostru Isus Cristos, lui Dumnezeu Tatăl, fiind supuși unii altora în frica de Cristos!”

sursa imaginii

Continuare de AICI

4. Zdrobit sau spulberat de Stîncă

Isus este asemuit unei Stînci, unei pietre care va fi avut mai întîi soarta lepădării, dar care a ajuns să fie pusă mai apoi în capul unghiului.

Întîlnirea cu Stînca nu poate fi evitată şi este oricum traumatizantă. Există doar două opţiuni: lovirea de Stîncă spre frîngerea pocăinţei sau spulberarea sub Stîncă, în pedeapsă.

Matei 21:42-46 Isus le-a zis: „N-aţi citit nici odată în Scripturi că: „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri?” (43) De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată dela voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. (44) Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera.” (45) După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei, (46) şi căutau să-l prindă; dar se temeau de noroade, pentru că ele îl socoteau drept prooroc.

De întîlnirea cu Isus nu putem fugi. Aceasta poate fi doar amînată. Lovirea de stîncă poate fi evitată de-a lungul vieții, dar numai pînă la spulberarea definitivă și înveșnicită.

5. Tăiat pentru foc sau tăiat-adînc spre mai multă roadă.

Isus se asemănă unei Viţe de Vie în Ioan capitolul 15. Imaginea este zguduitoare prin implicaţii. Dacă o mlădiţă (κλῆμα) nu aduce roadă, este smulsă, plivită (αἴρει), spre a fi aruncată, după cum se înţelege, în foc.

Dacă se ţine însă de viţă şi aduce roadă… este mai mult curăţată sau de jur împrejur curăţată (καθαίρει). Preverbul kata în context poate funcţiona ori cu funcţiune intensivă: mlădiţa este curăţată şi mai adînc, mai dihai decît cealaltă care suferă doar tăitura finală, ori cu funcţiune lexicală, modificînd sensul verbului, nu neapărat intensiunea: va fi curăţată de jur împrejur.

sursa foto Edictum Dei

Cînd vorbim despre libertate şi limitările condiţiei umane, în general se pornește de la o o presupoziţie pe care filozofia și teologia încă n-au epuizat-o, fiind postulat faptul că omul se naşte liber. În sens restrîns și într-un context bine delimitat, acest lucru poate fi adevărat.

Ne naștem oare liberi? De la naștere la moarte trăim constrîngeri care anulează libertatea în sens propriu. Ne naştem pentru că alte două fiinţe umane s-au iubit și nu ne alegem locul, timpul naşterii. Numai o singură fiinţă care a trăit pe pămînt și S-a născut într-un mod cu totul liber, Dumnezeul-Om, Omul-Dumnezeu, Isus Cristos. În ce mai constă atunci ”libertatea” noastră?

Libertatea, din punctul de vedere al creștinului, poate fi definită doar în raport cu Adevărul (Adevăratul?) și anume prin raportare la Cel care a spus: ”Eu sînt Calea, Adevărul și Viața!” și ”Veți cunoaște Adevărul (pe Adevăratul) și Acesta vă va face liberi.” În conformitate cu doctrinele creștinismului, Adevărul nu este înțeles doar ca fiind propozițional, ci mai ales relațional, personal. Trăim o nouă viață nu numai pentru că am afirmat adevărul: ”Isus Cristos este Domnul și Mîntuitorul Meu”, ci și pentru că L-am cunoscut personal și ne-am poziționat față de El ca Domn și Mîntuitor.

Pentru un urmaș al lui Cristos, Crucea Acestuia este ”axis mundi”, ax al lumii, centru față de care se trasează crugul universului, iar istoria cristică este ”buricul pămîntului”. În economia relațiilor, poziționarea față de Isus Cristos generează sau de-generează toate celelalte relații, cu sinele, cu cei apropiați, cu obiectele, cu celelalte ființe vii, cu natura, cu întregul cosmos.

sursa foto Edictum Dei

Când ne gândim la tensiunea dintre libertate și har, dintre legalism și maturitate creștină, există temerea legitimă ca nu cumva să fim mai legaliști decât Domnul Isus.

”Nu știu alții cum sînt”, vorba clasicului, eu vorbesc numai în dreptul meu: eu trebuie să fiu mai ”legalist” decât Isus! Nu am încotro! Pentru că Dânsul este Dumnezeu deplin și Om deplin, iar eu sunt numai om și sunt încă în carne păcătoasă. El a fost întru totul la fel ca și noi, dar fără păcat; noi avem nădejdea că vom deveni asemenea Lui, sfințiți fiind de păcat, dar numai în noua creație, în noul trup, în conformitate cu 1 Corinteni 15.

În ”umblarea mea prin lume” mă ajută decizia de fi mai strict cu mine decît va fi fost Domnul cu Sine. Spre exemplu, Domnul Isus a luat masa cu vameșii și curvele, eu aș lua masa numai cu valutiștii și cu vameșii. De ce? Pentru că sînt un om slab. Domnul Isus a acceptat să fie spălat pe picioare de o femeie, care L-a șters cu părul ei bogat. Eu n-aș putea celebra un asemenea act de slujire, pentru că sînt un om slab. Domnul Isus a mîncat și a băut cu oamenii căzuți, eu n-aș putea sta în compania dependenților de droguri prea multă vreme, pentru că sînt un om slab. Sînt ușor de contaminat și cad în categoria celor care pot confirma faptul că prieteniile rele strică obiceiurile bune. Sînt foarte multe situații în care îmi imaginez că Mîntuitorul meu ar rezista la tentații, fiind Sfînt și cu totul fără păcat. Sînt mult mai multe situații în care nu mă pot imagina fără să suport greutatea ispitelor de tot felul, chiar fără să fi căzut în păcat, dar cu sufletul primejduit deja.

În mine văd două forțe care trag potrivnic una față de cealaltă, așa cum spunea Apostolul Pavel: ”binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Sau în altă parte: ”mă port aspru cu trupul meu… ”.

Continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Cum poate fi voia lui Dumnezeu bună, plăcută și desăvîrșită pentru mine, cînd situația în care sînt este rea, neplăcută și handicapantă? Ce bucurie poți avea cînd la fiecare schimbare de vreme simți cum aorta îți crapă în piept și ce desăvîrșit, întreg și să nu duci lipsă de nimic cînd ești pensionabil de boală la 53 de ani?

Știam aceste lucruri. I-am învățat timp de 30 de ani pe studenții mei. Le-am vorbit despre cele două cuvinte pentru viață din limba greacă: ζωὴ și βίοs.

Dacă rămînem la un schematism didactic, dacă apelăm la reducția pedagogică, am putea spune că βίοs se referă la viața biologică și tot ce o întreține pe aceasta (Luca 8:14), la carne, trup, sănătate, vivacitate. ζωὴ este folosit în contextul vieții lăuntrice, pe care o primim din Cristos.

Ispita dualismului este prea la îndemînă, dacă nu am sublinia faptul că teologia creștină vorbește despre trai biologic, adică trupesc, dar în trupuri de slavă și în veacul care va să vie.

Continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Intersecția vieții cu moartea este inevitabilă. Vom muri cu toții. Nu există viață fără de moarte și tinerețe fără bătrînețe în această carne. De aceea o vom preschimba. Iar ziua trecerii? Psalmul 139:16 spune că ”Toate zilele mele au fost scrise în Cartea Ta, mai înainte să fi fost vreuna dintre ele!”. Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a hotărît nașterea, dar și trecerea, moartea.

În 1 noiembrie 2023 am experimentat cea mai dureroasă și dramatică intersecție din viața mea, intersecția cu moartea. Ironic, dar ce mi s-a întîmplat este tot din această familie a disecărilor, rupturilor, fracturilor, secționărilor: o triplă disecție de aortă. Pe crucea mea trebuia să scrie 28 ianuarie 1971 – 1 noiembrie 2023. Sînt în viață acum (nu se știe pentru cît timp încă!) doar în urma unei cascade de miracole. Fiecare bătaie a inimii mele este în sine un miracol. De 11 luni trăiesc cu perspectiva unei rupturi masive de aortă în zona coronarelor, imediat la ieșirea din inimă, unde mai am doar cîțiva cm din aorta mea naturală. Aceste 11 luni mi-au schimbat complet viața. Am devenit practic bolnav terminal. Știu exact ce simte cineva care iese din cabinetul medicului cu verdictul: ”mai sînt probabil zile, săptămîni, în cel mai optimist caz … cîteva luni!”.

Această întretăiere a fost pentru mine o schimbare totală de direcție în toate domeniile din viața mea: familie, vocație, profesie, hobby-uri. Dumnezeu a intrat în camerele mele și a răsturnat totul, a aruncat pe fereastră, a ars, a distrus, a spart.

Continuare de AICI

sursa imaginii Edictum Dei

Suntem creați ca ființe relaționale, pentru a trăi în comunitate, în comuniune. Suntem creați după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeul nostru este o Comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. La începutul creației, singurul lucru care nu a fost cu totul desăvîrșit, singurul în dreptul căruia Dumnezeu a spus ”nu este bine!” a fost singurătatea … ”nu este bine ca omul să fie singur”. Și atunci l-a secționat pe om, l-a despicat, pentru a-i între-tăia viața cu cea născătoare de viață, Eva, femeia. Dumnezeu a hotărît că cea mai bună formă de ființare a omului este după o ”corecție” ontologică, reașezarea omului ca persoană în comuniune, prin împletirea ”într-un singur trup”. ”De aceea îi va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup.” (Geneza 2:24) De aici rămîne principiul care ne va urmări toată viața, o despicare, o tăiere, o secționare pentru a se realiza o împletire.

Adam este tăiat ca să fie creată Eva, de care se lipește; Eva naște fii, care vor fi tăiați din ea, ne despărțim de părinți ca să ne lipim de soții, ne despărțim de copii ca să îi lipim de copiii altora … o familie este despicată pentru a se naște o altă familie.

sursa imaginii Edictum Dei

Cînd prietenii mei mi-au propus această temă, Viața la intersecție, într-o serie de alte prelegeri sub titlul general Credința la intersecție, am trecut printr-o serie de trăiri care pot acoperi o paletă de la ambiție, descurajare, uimire, panică, nostalgie și apoi entuziasm.

Viața la intersecție cu ce, pentru că viața se intersectează cu tot … în viață.

Viața este întretăiată, precum oala este tăiată de ața olarului de naștere. Venim în viață prin naștere, apoi viața noastră ajunge în furca-drumului cu viețile altora, ale tuturor relațiilor din viața noastră, bunici, părinți, frați, surori, fii și fiice. Viața apoi se întîlnește cu altă viață în căsătorie și se împletește pentru cîteva decade, în cel mai fericit caz, cu viața celei/celui care a devenit una cu tine … viața se duce spre răspîntie cu boala și apoi la răscruce cu moartea, pentru a face crucea-drumului iar cu Însăși Viața.

Ne naștem, trăim și murim și, dacă nu ar fi nădejdea veșniciei, toată viața, așa cum este ea la prima vedere, n-ar fi decît o glumă macabră. Am gustat pentru o vreme din existență, pentru a ne cufunda în somn (de veci? Veșnic?); gustăm din materialitate, pentru a ne dezintegra; gustăm din plăcere, pentru ca apoi să fim nevoiți să părăsim cele plăcute una cîte una și tocmai cele ce fac viața frumoasă (amintirea, văzul, gustul, mirosul, vorbitul) dispar pe rînd pentru a ne determina să fim sătui de viață…

Etimonul ”violent” al intersecției

Pentru cunoscători, originea cuvîntului intersecție duce cu gîndul la violență¹. Latinescul inter-sectio, care stă în spatele termenului intersecție, este un compus dintre prefixul inter și substantivul sectio², derivat din verbul seco, secare, secavi, secatum, care înseamnă a tăia, a ciopîrți, a despica, de diviza, a hăcui, a separa, a scinda, a castra. De aici se poate considera că cea mai apropiată formă românească față de originalul latinesc pentru intersecție este întretăiere.

Dicționarul explicativ al limbii române păstrează sensurile dramatic descriptive ale întretăierii pentru intersecție³: cruce, răscruce, furca drumului, încrucișare.

sursa foto Edictum Dei

Continuare de aici

1. Călătorie în doi? Doar noi doi! În măsura în care este posibil, evit să călătoresc singur, să stau singur în hotel. N-am reușit să respectăm întotdeauna această regulă. A fost nevoie să mă deplasez de mai multe ori singur și să stau în hotel singur. Mărturisesc: nu m-am simțit în ”apele mele”! Întotdeauna însă, atunci cînd soția și copiii au fost cu mine, m-am simțit în siguranță. De cine mă tem? De mine mă tem cel mai tare, de firea mea păcătoasă, de vulnerabilitatea mea moștenită genetic. Știu că toți bărbații din neamul nostru de cruceri au fost foarte ”veseli” din punct de vedere sexual. Cu încărcătura cărnii nu te joci. Este o fiară care poate scăpa oricînd, dacă nu este supravegheată strict și bine închisă. Călătorie în doi în același habitaclu de mașină? Nu! În același compartiment de tren, singuri, noaptea? Nu!
2. Dialog în doi, doar noi doi! Evit orice discuție (consiliere, sfătuire, stat la cafea, confesiuni, taclale, mici bîrfulițe, socializare) cu o persoană de sex opus. Am fost în anul al III-lea și al IV-lea singurul bărbat dintr-o grupă de fete la filologie. Eram tînăr, erau tinere. Pauzele de la facultate, ore pauză, drumuri la practica pedagogică, ieșit în oraș cu grupa, petreceri studențești, discuții ușurele; posibilitatea de flirt era după colț. Am avut imediat scuza perfectă pentru a mă îndepărta de toate acestea: sînt căsătorit, am un copil mic, trebuie să ajung de urgență acasă! Întotdeauna am avut verigheta pe mînă și poze cu soția și familia la îndemînă. Am avut fotografii cu soția mea în portofel și cînd nu erau telefoane mobile. Acum este cu atît mai ușor. Fie că sînt între colegi/colege la diferite conferințe, simpozioane, întîlniri, fie în întîlniri pasagere, în călătorii, dialogurile nu trebuie continuate, dacă cel puțin soția mea sau soțul ei nu sînt de față.
3. Un singur cont de comunicare electronică …  pentru noi doi! Evit orice discuție prin mijloacele de comunicare electronică cu o persoană de sex opus, dacă soția mea nu poate participa la aceasta. Avem un singur cont pentru toate rețelele de socializare sau email. Tot ce văd eu vede și ea. Tot ce scrie ea văd și eu.

Citește mai departe articolul AICI pe Edictum Dei

sursa imaginii Edictum Dei

Feriți-vă de orice se pare rău!”

1 Tesaloniceni 5:22

Așa cum am afirmat deja într-un articol anterior, bătrînețea nu reprezintă niciun ajutor în lupta cu trupul, carnea, pulsiunile noastre. Și un bolnav terminal, chiar epuizat de toate resursele biologice, poate să alunece din diferite motive (descurajare, sictir, depresie, dorință de acceptare, tînjirea după viață, frumos, frumusețe … ) în păcate trupești, paradoxal … cu trupul golit de putere. Nimeni nu este protejat prin propria natură, nici prin predispoziția genetică, nici prin experiență; nimeni nu scapă de ”mișcările pîntecului”, așa cum le numeau vechii călugări orientali; nimeni nu scapă de senzualitate, atît timp cît sîntem în corp, cu cele cinci simțuri active; nimeni nu scapă de ispitele ochilor, atît timp cît mai poate privi, chiar dacă trupul este inert.

Ce este de făcut așadar? Precum ne protejăm și ne luăm măsuri de prevedere, atunci cînd plecăm într-o călătorie pe munte, fie aceasta și de plăcere (echipament corect, alimentare corectă, nu pleci singur, faci zgomot pentru urși, nu pui mîna pe stînca fierbinte fără să te uiți înainte de teama viperelor, îți calculezi bine resursele biologice, hrană, echipament și timp, alegi bine traseul et c.), tot așa și în călătoria vieții, respecți regulile pe care ți le-ai asumat de la bun început.

La final de drum nu schimbi obiceiurile pe care le vei fi păstrat și care îți vor fi salvat sănătatea și viața. Astfel este și cu regimul de administrare al trupului: nu se schimbă regulile din tinerețe la final de drum. Pericolele rămîn aceleași, drumul poate fi chiar mai periculos la final, cînd sîntem epuizați și dornici să se celebrăm victoria sosirii. Orice iubitor al muntelui știe că cele mai multe accidentări sînt la final, la coborîre, cînd ești în hipoxie, în hipoglicemie, cu genunchii praf, ochii obosiți, cu răbdarea la capăt. Atunci tinzi să iei scurtături și te rătăcești, atunci crezi că poți să tragi un pic mai tare și să sari peste gropi și bolovani alunecoși, atunci faci fractura de femur care te va imobiliza o noapte întreagă între fiare sălbatice, la doar cîteva sute de metri de cabană. Sfîrșitul traseului merită toată atenția. Și în școala de piloți înveți o regulă care îți poate salva viața:  respectă aterizările, fiecare este diferită, aterizările sînt totdeauna mai grele decît decolările.

sursa Pinterest

Astfel dar,

cine crede că stă în picioare

să ia seama să nu cadă!

(sublinierea mea)

1 Corinteni 10:12

M-am ferit toată viața să scriu despre sex. Textele pe acest subiect pot fi nisipuri mișcătoare, mlaștini din care unii să îți arunce noroi din propriile cuvinte. Periculos subiect! Mă tem că nu îl mai putem evita.

Căderea unui mare învățător creștin, model de viață pentru unii; model de predicator, pentru alții, ne-a întors tuturor un cuțit în inimă. Scripturile ne aduc aminte că ”inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea”. Toți sîntem fragili, expuși păcatului. Ne repetăm asta zilnic pentru a ne convinge cumva să fim prudenți, dar cu timpul, mai ales la apropierea de bătrînețe diavolul ne înșală altfel, mult mai subtil, proporțional cu experiența noastră și rafinamentul și subtilitatea cîștigate în dialogul interior.

Deși devenim mult mai buni cunoscători ai propriului sine, deși ne știm mai bine limitele, alunecarea este încă posibilă. Cu cît mai tîrziu, cu atît efecte mai mari, cu cît de mai sus, cu atît mai mare tsunami-ul de influență.

Deși cu vîrsta sîntem mai obosiți și mai leneși sau chiar mai neputincioși pentru anumite păcate, corpul ne poate oferi surprize de renaștere și rezistență fizică nebănuite. Dacă dați acum o căutare pe google pentru Steve Lawson, una dintre primele sugestii care apare este ”How old is Steve Lawson?”. Contează? Se pare că păcatul nu are limită de vîrstă. Niciun păcat! Și dacă nu mai putem ”performa” fizic, mintea este locul în care se întîmplă tot ce trebuie pentru a fi condamnați. Ne spune Mîntuitorul: ”Dacă un bărbat poftește o femeie în inima lui, a și preacurvit cu ea în inima lui!”. Este cineva care a scăpat de această formă de păcătuire la tinerețe sau la bătrînețe?

sursa pinterest

Ne spun Scripturile că viețile noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai tari … la 80 de ani. Aceleași texte ne aseamănă viața cu un abur care se ridică puțintel și apoi piere, un lat de palmă, un sunet.

Ne naștem, trăim, murim. Toți! Viața este o roată care ne azvîrle pe fiecare la un moment dat, cu o forță centrifugă, pe care n-a putut-o învinge pentru totdeauna decît Înviatul, Pîrga celor adormiți, Deschizătorul porților de la Locuința Morții.

Ce imagini am mai putea folosi pe lîngă acestea, ca să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și ca să ne trăim mai cu folos timpul?

Imaginați-vă că sîntem împinși fără voia noastră într-o cameră. E ceață, fum, mîzgă, întuneric. Nu vedem mai nimic. Nu știm cît de lungă, lată și înaltă este încăperea în care am intrat. Nu știm cîte lucruri sunt îngrămădite acolo. Putem dărui, arunca, scăpa de unele dintre lucruri pe ferestrele prin care încep să intre gene de lumină; putem lua alte lucruri, pe care le punem în rînduială sau în  răvășeală.

Nu știm cît avem de stat acolo. Este o singură cameră pentru fiecare. Unii nimeresc de la bun început într-o cămăruță cochetă; alții, într-o chilie pustie; alții într-o sufragerie luxoasă, cu pian de concert și candelabru aurit agățat de un tavan boltit. Distribuția este nedreaptă și fără explicații.

Fiecare ne plimbăm prin camera dată în lung și în lat, dăm ocolul, ne tîrîim de-a bușilea perimetral sau ne urcăm pe pereți, ne prăbușim din cînd în cînd și o luăm de la capăt, ordonat sau haotic, pînă cînd, la un moment dat ajungem la … ușă.

Pentru fiecare există o ușă pe care va trebui să iasă. Știm că este o ușă pe undeva pe acolo, dar nu o vedem și, chiar dacă o zărim cu coada ochiului, privim repede în altă parte.

Sursa: foto din arhiva personală a autorului. În imagine este Gheorghiță Ștefănescu, tîmplar, care și-a făcut coșciugul din timpul vieții în conformitate cu obiceiul locului. Sicriul trebuia tot timpul pregătit și ”la vedere”. Pînă la înmormîntare era folosit ca depozit de cereale.

Continuare de AICI

5. Relația cu neprietenii. Dușmani nu le pot spune, că nu mai am dușmani. N-au murit ei, dar a murit ura și pasiunea mea față de dînșii. Mi-am adunat mulți potrivnici în viață. Unii s-au dus deja la răsplătiri, pe alții speram să îi pot îngropa eu. Acum s-au schimbat lucrurile. După ce m-am întîlnit cu moartea, mi s-a făcut o așa de mare milă de toată omenitatea, încît simt acum nu neapărat iubire, dar o milă cuprinzătoare, o frăție caldă, o solidaritate inexplicabilă, cu orice urmaș al lui Adam și față de orice fiică a Evei. Merg pe stradă și privesc muribunzi. Toți vom trece prin asta. Sîntem frați și surori în boală și moarte. De ce să ne mai urîm? De ce să ne mai obidim? De ce să ne producem atît de multă suferință cînd aceasta urmează curînd pentru fiecare dintre noi?

De 10 de luni nu mai pot avea sentimente dușmănoase față de nimeni. Încerc, să văd dacă nu cumva am rămas cu vreo incapacitate sau cu vreun defect din pricina multor anestezii generale, dar nu reușesc. M-am temut că poate, în timpul în care creierul meu a suferit subalimentarea cu sînge, o parte din materia mea cerebrală a murit și nu mai am sentimente normale.

Nu! Cine trece prin moarte începe să iubească tot ce este viu. Cine trece pe aproape de moarte îi iubește pe muritori.

6. Relația cu obiectele. Unul dintre cele mai grele momente a fost atunci cînd am fost dezbrăcat complet și am auzit: ”Vă rog să îmi dați telefonul și ceasul dumneavoastră. Le punem în această pungă și le vom trimite soției!” Am rămas fără … nimic! ”Acum gîndiți-vă la ceva frumos!”.

M-am gîndit la ai mei dragi, nu la lucrurile dragi, deși am multe lucruri la care țin: chitarele mele, bicicletele, cărțile, scrisorile dintre mine și Natalia, fotografiile, arcurile … Față de toate acestea am simțit atunci cum mă îndepărtez ca pornind printr-un tunel la capătul căruia rămîneau toate în urmă, la capătul luminos de care mă îndepărtam.

Cînd m-am trezit aveam sonde, cabluri, furtune, toate erau pe mine, în mine strecurate, ieșeau prin spărturile din burta mea, dar nimic nu mai era al meu. Am încercat să vorbesc. Cuvintele nu ieșeau din cauza tuburilor care se duceau pînă spre plămîni.

sursa ”The Last Stop” – A Different Type of Art

Continuare de AICI

Viața mea de rugăciune nu mai are momente determinate în cursul zilei, dimineața, la trezire, la masă, la slujbă, rugăciune liturgică, seara, la culcare … Acum vorbesc tot timpul cu Cel care a creat o cascadă de miracole pentru a-mi prelungi viața. Fratele Marcu Nichifor, o figură legendară a baptiștilor din România avea o vorbă: ”Am avut eu credință pînă acum, dar nici chiar așa … ”

3. Relația cu familia. Cînd eram în plină criză m-am gîndit mai mult la ce îmi stătea înainte, iminența morții. Nu mai puteam lua legătura cu cei dragi. Nici n-am apucat să îmi iau rămas bun cum trebuie de la Natalia, iar Noah dormea. Era noaptea, la ora 3. Plecasem cu simptomele unui presupus infarct. Cînd am intrat în sala de operații la Cluj și anestezistul mi-a spus: ”Gîndiți-vă la ceva frumos acum … ”, m-am gîndit la ei, dar momentul acela a fost foarte scurt. M-am cufundat în întuneric. Cînd m-am trezit, eram imobilizat, în dureri, despicat de două ori și cusut de două ori, dezbrăcat, doar cu un cearceaf pe mine. Atunci s-a luminat dintr-o dată salonul. Zîmbetul ei trecea dincolo de mască. Întotdeauna Natalia a zîmbit mai întîi cu ochii și apoi cu restul feței. Atunci mi s-a încălzit cu adevărat inima și am dorit să mai trăiesc și am cerut lui Dumnezeu viață în primul rînd pentru ea și pentru Noah, apoi pentru ceilalți copii. În noiembrie 2023, după 33 de ani de căsnicie, mi-am dat seama că sînt mai îndrăgostit ca niciodată și că ea îmi apare mai frumoasă ca oricînd înainte și mai atrăgătoare decît în tinerețile noastre de acum 38 de ani, cînd ne-am cunoscut.

Mi-am dorit atunci să fi abandonat proiecte și călătorii care mi-au mîncat timpul, pe care l-aș fi petrecut altfel alături de familie. Mi-am spus atunci că voi smulge fiecare clipă alături de cei mai dragi. Dintre toate darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, după mîntuirea veșnică, căldura vremelnică a căsniciei este cea mai mare binecuvîntare. Atunci s-a declanșat în mine dorința arzătoare de recuperare. Și ce recuperare! A fost spectaculoasă pentru toți cei care au asistat la revenirea mea de la buza mormîntului. Eu am trăit deja Raiul! Dacă familia este doar o palidă reflectare a comuniunii cerești, dacă cei dragi ai mei sînt creați după Chipul și Asemănarea unui Dumnezeu Trinitar, atunci se naște cea mai arzătoare dorință: ca toți ai mei să fie Acolo și toți să stea ”în Fața Tronului de Sus”. Niciodată înainte nu m-am rugat cu mai multă ardoare și pasiune pentru mîntuirea tuturor celor din familia noastră. Niciodată!

4. Relația cu Biserica. Iată că și rețelele de socializare sînt bune la ceva. După ce am fost luat cu salvarea de acasă, după ce am ajuns în spitalul din Oradea, apoi în cel din Cluj, în fiecare încăpere am întîlnit credincioși evanghelici care îmi spuneau: ”Am auzit de dumneavoastră, ne vom ruga, am pus pe grupul medicilor, pe grupul asistentelor, pe AMCR, pe grupul studenților … ”. Am crezut în puterea rugăciunilor, am crezut în puterea Bisericii lui Cristos, dar acum am simțit puterea, înainte, în timpul, după operație, în cele mai adînci văi, în cele mai cumplite clipe din apropierea morții. Noduri nevăzute de implorări, lanțuri grele de mijlociri, funii de părtășie m-au legat și m-au ținut în viață. Acum văd Biserica altfel. Pînă în noiembrie 2023 Biserica a fost locul de slujire, parohia de vizitat, amvonul de predicat, spațiul liturgic. După operație, Biserica a devenit Trupul Viu al lui Cristos, cu vene prin care a venit energie spirituală, cu ligamente prin care am fost împins înainte prin ajutorare, cu mîini care m-au slujit în cel mai vizibil și concret mod, cu picioare care m-au purtat dintr-un loc în altul, la vizitele periodice, la injecții și perfuzii, prin spitale, după complicațiile renale.

Citește întreg articolul AICI pe Edictum Dei

sursa arhiva foto personală

Am citit recent un articol despre oamenii care au avut experiența întîlnirii ratate cu moartea. Concluzia articolului era că aceștia suferă un ”turning point”, intră într-o intersecție din care aleg o cale fără de întoarcere, că nu mai sînt la fel, că se schimbă atît de mult, încît cei din preajmă, mai ales partenerii de viață, aproape că nu îi mai recunosc. Sînt comportamente noi, reflexe noi, răspunsuri noi la același tip de stimuli.

Acum, la aproape 10 luni de zile (și nopți! Oh, insomniile de după anesteziile generale!) după ce voi fi experimentat ceva asemănător, tind să confirm aceste observații. Da, sînt foarte multe lucruri care s-au schimbat radical în această perioadă și aici nu este vorba neapărat de limitări, neputințe, regim, medicație, restrîngeri în activitate, concediu medical și imposibilitatea de a mai călători o vreme așa cum aș fi dorit, ci de mult mai mult decît atît.

”Ratarea morții” ne face să prețuim mai mult timpul care ne este dat, fiecare clipă. După ce devii atît de conștient de propria fragilitate, trăiești cu lăcomie fiecare secundă și celebrezi fiecare minut, sărbătorești fiecare încheiere de zi și ești extaziat în fiecare dimineață pentru că nu ai murit în somn. Nu ai tristeți nevindecabile, dar nostalgii … da! Nu este depresie neapărat, dar părere de rău pentru atîtea lucruri frumoase pe care le lași în urmă, pentru atîta frumusețe, atîtea dimineți superbe, atîtea îmbrățișări neîmbrățișate, sărutări nedate, călătorii neîncepute, daruri nedăruite. Pentru cele ce s-au dus și pentru cele ce vor urma, în cazul în care dispari.

Dar schimbarea și mai dramatică este în dinamica relațiilor, dincolo de aceste experimentări cu totul diferite ale prezentului, dincolo de lăcomia de a ”smulge clipa”, după modelul horațian carpe diem. Și care anume?

1. Relația cu mine însumi. Perspectiva asupra eului se schimbă complet după contemplarea unui final iminent. Am avut impresie mai bună despre mine, despre performanțele mele fizice, despre rezistența fizică și reziliență, despre capacitatea de a suporta setea, dar … plosca, corpul mutat și manipulat de alții, paralizia temporară, durerea, insomniile produse de anestezie, toate acestea m-au biruit. Prima întrebare care mi-a venit în minte după trezirea din anestezie a fost: ”cum oare am ajuns eu să fiu operat pe inimă, eu care am făcut 400 de km în 24 de ore cu bicicleta, cu atîtea performanțe sportive, cu atîtea sacrificii ca să slăbesc, ca să fiu în formă, ca să îmi pot ține nepoții în brațe … ”. Apoi a urmat setea aceea imposibil de descris, număram orele în funcție de cele cîteva picături care mi se dădeau la intervale regulate. Presiunea fizică ne modelează percepția de sine. Rezultatul? Umilința! Nu smerenia, ci umilința! Smerenia este un pas superior. Umilința este primul pas spre smerenia autentică. Poți fi umilit de faptul că nu te poți mișca și trebuie ca o femeie să te spele pe tot corpul sau să te ducă și să te așeze pe toaletă, dar acestea nu duc neapărat la smerenie. În toate aceste luni, cu toate aventurile legate de un corp care ajunge la tensiune de 9/5 sau 8/4, cu dureri amenințătoare într-un piept în care a mai rămas doar 2 cm de aortă, care și aceea se dilată periculos … am înțeles cît de ușor de înlocuit sînt, cît de mic sînt în raport cu mărețul plan dumnezeiesc.

ἐξαγοραζόμενοι τὸν καιρόν,

ὅτι αἱ ἡμέραι πονηραί εἰσιν,

Răscumpărați vremea,

căci zilele sînt rele!

Fiecare dintre noi primim din partea lui Dumnezeu timp alături de viață, pentru că viața nu este egală cu timpul. Putem avea viață, fără să percepem timpul. Michael Schumacher are viață, dar nu are timp, pentru că nu îl percepe. Unii dintre noi primim din belșug și sănătate. Primim sănătate fizică, dar nu neapărat sănătatea fizică este egală cu starea de sănătate deplină. Un bolnav cu probleme psihice poate avea mari probleme de percepție a realității și propriei identități, astfel că nu se poate bucura. Nu se poate bucura de amintiri, pentru că s-au pierdut în demență, nu se poate bucura de prezent, pentru că îl tratează schizoid, nu se poate bucura de viitor, pentru că nu are nicio orientare față de reperele realității. Alții, alături de acestea, primesc și daruri naturale, talente, capacități, abilități și toți sîntem prinși în relații, chiar și cei care sînt în afara timpului și spațiului prin faptul că sînt absenți rațional și relațional. Un bolnav în ATI, chiar dacă este intubat și nu mai poate recepta, primește totuși grijă din partea angajaților, dragoste din partea apropiaților. Nici morți, chiar dacă scăpăm de timp și spațiu, scăpăm de îngrijorarea sănătății și talentele ne sînt inutile, sîntem încă ancorați în relații; cineva plînge după noi, apropiații sînt în doliu din pricina noastră.

Ce am putea face să ne oprim din irosirea darurilor lui Dumnezeu, viața, timpul, sănătatea, talentele, relațiile? Ce ar trebui să schimbăm atît timp cît mai avem “timp”?

Ca să înțelegem terapia, trebuie să identificăm spărturile prin care ni se scurge viața.

sursa imaginii Edictum Dei

După jumătatea vieții încep numărătorile, inventarul, socotelile: ce-am făcut, cu ce-am rămas, ce se va spune în urma mea, ce s-a cîștigat, ce s-a pierdut? Nu cred că există persoană onestă cu sine care să iasă bine la astfel de judecăți. Fiecare dintre noi, cu mintea pe care o avem spre senectute, ne judecăm altfel parcursul. Școala? O puteam face mai bine! Asta aș fi învățat, asta, nu! Căsătoria? Puteam fi altfel… dacă aș fi știut! Copiii? Aș fi putut fi mai prezent, un tată mai bun, mai îngăduitor, mai aspru, mai disciplinat, mai bun model. Profesia? Aș fi putut face cu mai multă eficiență asta sau asta… În toate există măsură lipsă, pentru că niciunul dintre noi nu am putut judeca momentul cu înțelepciunea pe care o transferăm acum retrospectiv.

Pentru cei mai tineri dintre voi, dați-ne voie să vă spunem dinspre capătul acesta care sînt principalele domenii în care cred eu că ne irosim. De fapt acestea sînt chiar darurile pe care le-am primit fără niciun merit și pe care le irosim și nu sîntem conștienți că tocmai acestea sînt bunătățile lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Întregul parcurs al vieții creștine este o luptă cu păcăleala, înșelarea și minciuna. Dacă sîntem răscumpărați de Cristos, atunci sîntem aruncați pentru restul vieții într-o luptă cu tatăl minciunii, diavolul, satana, cel care de la începutul umanității a venit să amăgească, să ispitească, să manipuleze, să pervertească sensuri. Miza unei religii a cărții este hermeneutica și miza hermeneuticii este înțelesul.

Creștinismul autentic (iată un pleonasm!) pretinde căutarea și păstrarea adevărului transmis diacronic, prin tradiție, din generație în generație și, sincronic, prin ucenicie. Ortodoxia, dreapta mărire a lui Dumnezeu, se opune ereziei, cel mai greu păcat și singurul de neiertat. De ce ar fi erezia cel mai greu păcat? În primul rînd pentru că este în raport de antonimie cu adevărul și doar adevărul ne poate face slobozi și apoi pentru că ne aruncă în afara credinței, iar lipsa credinței este garanția iadului. ”Nu se poate construi o mîntuire dreaptă pe o credință strîmbă”. Erezia este credința într-un idol autoconstruit, ori nimic nu L-a supărat mai mult pe Dumnezeu de-a lungul istoriei poporului ales, decît înlocuirea Sa cu alți dumnezei. Actul credinței cere locuirea în adevăr, așa cum este acesta pretins de Dumnezeu în revelația Sa, Biblia.

Cînd am plecat de acasă i-am spus mamei că îmi voi căuta drumul, dar două lucruri n-aș dori să ajung în viață: profesor și păstor. Dumnezeu, care are un infinit simț al umorului, m-a făcut și una și cealaltă. M-a făcut pastor, pentru că eu sînt pastor făcut și nu născut și am devenit profesor făcut și nu născut. N-am nicio înclinație sau talent natural nici către o vocație (că meserii nu pot spune că sînt acestea), nici către cealaltă și cea mai mare temere a mea a fost și a rămas aceea de a vorbi în public, oricît de mic ar fi acel public.

”Așteptarea celor neprihăniți

nu va fi decît bucurie… ”

Proverbe 10:28

Zilele trecute i-am spus lui Noah:

”Noah, eu de pe acum mă rog ca Domnul să te pregătească pentru o soție bună și să o pregătească pe ea pentru tine”

El, într-o dispoziție filozofico-nostalgică:

”Da, tati, știi ce repede trece timpul… ”

Și el așteaptă să se termine copilăria, să crească, să se căsătorească, să aibă o soție, așa ca Nini (Neriah) și ca maică-sa.

Tot zilele trecute mi-a spus:

Tati, să nu mori acum! Trebuie mai întîi să AȘTEPTĂM să albești tot, apoi să îți cadă tot părul, abia apoi poți să mori …

Copilul are intuițiile corecte: timpul trece și noi așteptăm să trecem de granițele și mărcile puse pe parcurs.

Acestea fiind întîmplate, m-am gîndit ce aș putea spune unor familii aflate la început sau aproape de începutul de drum în căsnicie?

În unele traduceri pentru așteptare avem nădejde/speranță. Și nu sînt ele oare înrudite?

Toată viața este plină de așteptări. Copilul așteaptă să crească, așteaptă să meargă la grădiniță, apoi la școală, apoi așteaptă să termine școala, așteaptă vacanța, așteaptă să crească mare, așteaptă primul sărut, prima călătorie de unul singur. Acestea sînt așteptări însingurate.

Apoi adultul așteaptă să se căsătorească, să vină primul copil, să se termine colicile primului copil, să meargă, așteptăm apoi să crească, apoi așteptăm să termine școala, să se căsătorească, ne așteptăm nepoții. Apoi așteptăm să ne viziteze copiii și nepoți, așteptăm … să ne sune măcar …

În doi așteptăm altfel.

Toată viața este plină de așteptări și speranțe, legitime sau nu. Așteptări îndreptățite sau proiecții ale egoismelor noastre.

Așteptările în căsătorie sînt diferite de așteptările însingurate. În căsătorie dublăm, transferăm, amînăm, ne agățăm în celălalt. Așteptările se împart la doi, se înmulțesc cu doi și cad de pe umerii unuia pe umărul celuilalt. Așteptările în căsnicie pot fi vulpi care să strice viile mănoase ale fericirii în doi, pot fi demoni, care să ne facă viața iad.

Cînd așteptăm de unii singuri ne articulăm clar așteptările. Cînd așteptăm în doi, așteptăm în tăceri vinovate, în lipsă de coerență și comunicare, schimbîndu-ne țintele de așteptare, fără a-i comunica celuilalt ce ne-am fi dorit încă de multă vreme de la el/ea.

Ea așteaptă ca eu … eu aștept ca ea … Ia luați acum o foaie de hîrtie și scrieți ce așteptați pe termen scurt și lung de la celălalt. Veți fi surprinși cîte lucruri puteți articula, gîndite, dar necomunicate niciodată. Celălalt va fi șocat de ce nisip se purjează din filtrele necurățate ale minților voastre.

Sau, și dacă comunicăm … comunicăm cînd este prea tîrziu, cînd s-a întîmplat… cînd nu se mai poate face nimic, cînd sîntem prea frustrați ca să mai schimbăm tonul, prea plini de nervi și dezamăgire.

sursa imagini Edictum Dei

Am participat la unele slujbe în biserici evanghelice unde ni se spunea din faţă:

Mai veseli, mai veseli, ce-i morga asta, vă rog zîmbiţi, fiţi fericiţi, bateţi din palme, Domnul e bun, Domnul vă iubeşte, zîmbiţi, nu fiţi trişti…

Believe it or not, creştinii au dreptul să fie trişti. Da, sigur, chiar şi supăraţi. Poate că hlizitorii acestui veac încă n-au coborît în viaţa cea aşa cum este ea, dar sîntem în luptă, sîntem pe metereze, sîntem în mîinile lui Dumnezeu la lucru, sîntem dezamăgiţi de noi înşine, în presa Celui de sus şi de aceea putem să fim şi fără zîmbet. Nu ne cereţi un zîmbet cu gust de carton. Mai bine o tăcere sănătoasă sau două decît un singur zîmbet scremut.

Scriptura ne sfătuieşte să tăcem înaintea lui Dumnezeu şi în tăcere să aşteptăm ajutorul Lui.

Sînt situaţii în viaţa oricărui credincios cînd trece prin ciur şi prin dîrmon, este aruncat pe roata olarului, seamănă cu o balegă chinuită, fără vreun vis de a deveni vasul din casă.

Ieri am citit Psalmul 39 cu o durere adîncă în inimă. Sînt trei faze în prima parte a psalmului.

sursa imaginii

Continuare de AICI

Despre Adam și Eva nu ni se spune că vor fi cîntat. În prima creație nu există muzică oare? Exista între îngeri și creația care a precedat creația omului? Nu știm! Revelația nu ne spune.

Cert este că Dumnezeu ne-a lăsat anumite mîngîieri învecinate cu Raiul, raze de lumină care parcurg această creație, chemîndu-ne spre noua creație, spre un cer nou și un pămînt nou, spre locul în care vom experimenta continuitatea cu această creație, dar și discontinuitatea, nu va mai fi soare, lună, mare, dar cu siguranță vom avea muzică.

Muzica, odată cu pășirea omului pe calea sfințirii, trebuie sfințită odată cu acesta. Omul născut din nou cîntă muzică nou născută din trăirile noi, trăiri duhovnicești. Din această pricină muzica capătă roluri noi în viața omului sfințit prin Duhul.

Care este rolul muzicii în viața omului gata să recepteze minunile sonore din pricina relației noi cu Domnul?

După funcția ”apocaliptică” și cea terapeutică, putem adăuga:

3. Funcția paideutică. Muzica este un excelent mijloc de călăuzire, de educare. Copiii care studiază la un instrument muzical își dezvoltă capacități și abilități lipsite celorlalți copii. Pe muzica lui Bach, Mozart și Vivaldi, activitatea cerebrală este stimulată în așa fel, încît s-au făcut experimente cu piloții militari, care în timpul misiunilor, pentru a se putea concentra mai bine, ascultau muzică clasică. Asemenea, chirurgi de înaltă performanță, care operau pe vase sanguine extrem de subțiri, au performat cu mai multă precizie operațiile respective în timp ce ascultau astfel de muzică. Studiul muzical formează disciplină, ordine mentală, stimulează puterea de concentrare și focalizare, atenția distributivă (imaginați-vă ce înseamnă pentru un organist să citească cheia sol, cheia fa, pentru mîna stîngă și portativul pedalierului!). Acum, în epoca în care copiii ne sînt furați de keyboard-ul computerului, să încercăm să îi ademenim spre tastatura instrumentelor muzicale, spre tastierele chitarelor sau claviaturile pianelor. Vor fi mult mai cîștigați și cu sufletele mai liniștite!

sursa imaginii

„Totuși Tu ești Cel Sfînt și

Tu locuiești în mijlocul

laudelor lui Israel”

Psalmul 22:3

Biblia ne-a lăsat poezie, literatură de cea mai bună calitate, ne vorbește despre sunete, avem cîntări, descrieri de instrumente muzicale, dar nu avem muzică. De multe ori m-am întrebat de ce nu ni s-au păstrat partiturile la psalmi?

Și totuși, Dumnezeu ne-a lăsat muzica. Există pretutindeni împrejurul nostru, cîntată descifrabil și indescifrabil, cîntată de planete, de soare și lună, de întreaga natură, de păsări și rîuri și de oameni. Bine și rău, binefăcător și toxic, greșit și corect.

De ce ne-a mai lăsat Dumnezeu muzica?

Cînd privim la om, la decăderea naturii umane, ne putem întreba deopotrivă de ce ne-a lăsat ploaia, care cade și peste cei buni și peste cei răi, de ce ne-a lăsat soarele, care luminează și peste cei cumsecade și peste cei nemernici?

Muzica este o rămășiță edenică, precum este și o promisiune a noii creații. În Apocalipsa se cîntă mult și cu mulțime!

Apocalipsa 14:2 “Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul, pe care l-am auzit, era ca al celorce cîntă cu alăuta, şi cîntau din alăutele lor. 3Cîntau o cîntare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrînilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cîntarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, cari fuseseră răscumpăraţi de pe pămînt.”

Despre Adam și Eva nu ni se spune că vor fi cîntat. În prima creație nu există muzică oare? Exista între îngeri și creația care a precedat creația omului? Nu știm! Revelația nu ne spune.

Cert este că Dumnezeu ne-a lăsat anumite mîngîieri învecinate cu Raiul, raze de lumină care parcurg această creație, chemîndu-ne spre noua creație, spre un cer nou și un pămînt nou, spre locul în care vom experimenta continuitatea cu această creație, dar și discontinuitatea, nu va mai fi soare, lună, mare, dar cu siguranță vom avea muzică.

Muzica, odată cu pășirea omului pe calea sfințirii, trebuie sfințită odată cu acesta. Omul născut din nou cîntă muzică nou-născută din trăirile noi, trăiri duhovnicești. Din această pricină muzica capătă roluri noi în viața omului sfințit prin Duhul.

Care este rolul muzicii în viața omului gata să recepteze minunile sonore din pricina relației noi cu Domnul?