Doi prieteni, independent unul faţă de celălalt, mi-au spus ieri că au luat o hotărîre: nu le va strica nimeni sărbătorile şi vor lupta pentru asta. Mă alătur lor pentru că au înţeles ceva ce ne este greu de înghiţit şi anume că bucuria sărbătorilor nu vine în mod natural, nu se păstrează uşor şi greu este de ocolit depresia de după perioada „sfintelor Sărbători”.

Verbul a agoniza şi-a deplasat destul de mult aria semantică faţă de sursa lui. Agon-ul este lupta prin excelenţă, nu şirul de ultime horcăieli ale muribundului. Evanghelia ne îndeamnă la agonizare ca să intrăm pe uşa cea strîmtă:

Luca 13:24 ,,Nevoiţi-vã sã intraţi pe uşa cea strîmtã. Cãci vã spun, cã mulţi vor cãuta sã intre, şi nu vor putea.

Luca 13:24  ἀγωνίζεσθε εἰσελθεῖν διὰ τῆς στενῆς πύλης· ὅτι πολλοί, λέγω ὑμῖν, ζητήσουσιν εἰσελθεῖν καὶ οὐκ ἰσχύσουσιν.

1Ti 4:10  Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentrucă ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mîntuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.

1Ti 4:10  εἰς τοῦτο γὰρ καὶ κοπιῶμεν καὶ ἀγωνιζόμεθα, ὅτι ἠλπίκαμεν ἐπὶ Θεῷ ζῶντι, ὅς ἐστι σωτὴρ πάντων ἀνθρώπων, μάλιστα πιστῶν.

Agonizw este verbul care arată spre alergarea atletului pentru a cîştiga un premiu. Agwn-ul este lupta pe care o duce apostolul cu firea sa pămîntească, cu pricinile de împiedicare ale Evangheliei, purtarea aspră cu propriul trup (Filipeni 1:30), lupta pentru cîştigarea sufletelor (Coloseni 2:1), este însuşi contextul în care se petrece vestirea Evangheliei, în mijlocul multor lupte (1 Tesaloniceni 2:2), este lupta cea bună a credinţei, ansamblul întregii vieţi puse pe altarul Domnului (1 Timotei 6:12), este lupta cea bună, alergarea care poate fi isprăvită în ruşine sau răsplată (2 Timotei 4:7), este „alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12:1), este luptă după lucarea tăriei lui (Coloseni 1:29) sau luptă pe genunchi în rugăciune (Coloseni 4:12). Niciun pasaj nu este învecinat cu resemnarea, abandonul în suferinţă şi amărăciune.

Agonia nu este ultimul pasaj al vieţii cuiva, pasaj petrecut în frustrare, amărăciune şi chin, este bărbătească luptă cu sine, pentru alţii şi împotriva risipitorului de viaţă, împotrivitorul. Într-un singur text „agonia” este mai aproape de înţelesul nostru de astăzi, dar numai în aparenţă: Luca 22: 44.

Luca 22:44  A ajuns într’un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sînge, cari cădeau pe pămînt.

Luc 22:44  καὶ γενόμενος ἐν ἀγωνίᾳ ἐκτενέστερον προσηύχετο. ἐγένετο δὲ ὁ ἱδρὼς αὐτοῦ ὡσεὶ θρόμβοι αἵματος καταβαίνοντες ἐπὶ τὴν γῆν.

Dar şi în acest pasaj, autorul vrea să sublinieze lupta pe care Mîntuitorul a dat-o în Sine pentru a „ne face rost” în şi de mîntuire.

În 1 Corinteni 9:25 apostolul merge spre aceeaşi idee, numai că ne spune şi preţul. Există un preţ pentru a putea lupta. Lupta nu este pentru toţi aşa cum bucuria nu este democratică. Zdroaba luptei este un beneficiu rezervat elitei. Trebuie să te califici la cîntar ca să intri în ring, trebuie să îmbraci kimonoul ca să intri pe tatami, trebuie să te înfrînezi şi să te supui la disciplină şi antrenament dur, la frustrări şi oprelişti, numai pentru a te plasa în locul din care ai putea pleca gustînd victoria sau umplut de amărăciunea înfrîngerii.

1Co 9:25  πᾶς δὲ ὁ ἀγωνιζόμενος πάντα ἐγκρατεύεται, ἐκεῖνοι μὲν οὖν ἵνα φθαρτὸν στέφανον λάβωσιν, ἡμεῖς δὲ ἄφθαρτον.

Lupta pentu sărbători cu sens nu-i pentru oricine, ci doar pentru aceia care se vor fi antrenat tot anul. Mare înşelăciune vor fi avut cei care au crezut că au putut trăi departe de Domnul şi cele cereşti pînă acum şi, dintr-o dată, de sărbători, îşi vor agonisi bucuriile sfinte. Şi-au cumpărat distracţie şi agonisit pedeapsă, amar şi dinţi străpeziţi. Puterile sufleteşti sînt slabe celui care acum se caţără spre sărbătoare. Cade repede mahmur.

Pe de altă parte, a crede că sărbătorirea este prilej de pauză, relaxare şi odihnă este curată înşelăciune, prilej pentru ispititorul, vrăjmaşul. Oare nu aici îşi cîştigă multe dintre victorii, tocmai în mijlocul sărbătorilor Domnului?

Nu, lupta nu-i mai puţin intensă şi războiului spiritual nu i se face pace pe parcursul „Sfintelor Sărbători de Paşti şi de Crăciun”. Între Iad şi Rai nu există Olimpiadă, războiul nu se întrerupe pînă cînd agon-ul atleţilor se încheie cu lauri.

Agonizarea este parte şi din sărbătoare în multe feluri, dar acum ne vom concentra asupra unei singure bătălii: cum să ne cîştigăm şi să ne păstrăm bucuria netrecătoare?

Bătălia începe de la cele mici, de la lucrurile simple şi gesturile mărunte. Din această pricină ni se cere veghere întotdeauna. Eu nu sînt aşa de ambiţios precum prietenii mei. Poate că „bucuria Crăciunului” este un program prea ambiţios. Aş încerca de la exorcizarea acrelii şi amărăciunii.

Ce-ar putea înfiripa lăstarii de ursuzenie şi încruntare în aceste zile?

Pregătirile neterminate la timp, programele prea încărcate, lungile şi chinuitoarele crize de fiere, lăcomia, felicitările urîte, sms-urile previzibile, predicile prea lungi şi lozincarde? Toate sînt otrăvitoare pentru cel cu inima otrăvită, toate sînt curate pentru cel cu inima împăcată?

O posibilă soluţie ni s-a propus deja: să fim senini şi mai îngăduitori unii cu alţii, să trecem cu vederea, să ne încordăm să fim bucuroşi, să strîngem din pumni şi să ne autosugestionăm. Spunem că totul este bine şi ne bucurăm de tobă şi cozonac. Ne prefacem că antipaticii ne provoacă zîmbete şi aprindem artificii.

Tind să refuz această soluţie. M-am lăsat de yoga de multă vreme şi nu-mi pot anula nici raţiunea şi nici nu-mi pot sufoca gusturile. O felicitare urîtă, un sms prost, o predică nemuncită, împrumutată de pe internet, sînt minciuni şi minciunile sînt fiicele diavolului. Nu bunăvoinţa faţă de actele ratate este soluţia. Aceasta nu este decît o formă a abandonului în agon-ul spiritual, unde antipaticul rămîne antipatic, dar este iubit, iar urîtul rămîne urît, dar poate fi educat gustul celui ce iubeşte urîtul prin ucenicie.

Bunătatea şi împăciurea între oamenii plăcuţi Lui nu decurg din autoînşelare: „eh, las că-i bun, e frumos, e gustos, e corect”, în ciuda tristului adevăr.

Poate că soluţia este chiar în cîntarea îngerilor:

Luca 2:14  δόξα ἐν ὑψίστοις Θεῷ καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη, ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία(ς).

(în unele variante de text este la genitiv, cu sigma final, în altele este la nominativ – o întreagă discuţie interesantă, dar nu acum)

Slavă în înălţimi

lui Dumnezeu

şi pe pămînt pace

între oameni

bunăînvoire sau (între oamenii buneiînvoiri)

Cum vom împăca agon-ul cu pacea? Se pare că aceasta-i adevăratul „război al păcii”(agwn eirhnhs)

Iată, propun cîteva capete de soluţii, după oprirea în dreptul acestui text.

1. Ochii spre înălţimi! Mai întîi unul dintre lucrurile care mă şochează la primul Crăciun este traficul între Cer şi Pămînt. Parcă dintr-o dată s-au desfundat conductele cu îngeri. Urcuş, coborîş, agitaţie mare, stea care se aşează pe iesle, ceruri deschise peste ciobani. De ce toate acestea? Ca să nu mai privim la bălegar şi trestie, ci la cele „înălţimi”. N-am ambiţii prea mari pentru acest Crăciun, dar voi agoniza să îmi ţin privile în sus, la Domnul. Nu aceasta sugerează pentru bucuria netrecătoare a sărbătorilor şi Isaia 58, dar şi Psalmistul? Domnul să fie desfătarea ta şi El îţi va ce-ţi doreşte inima! Adică pe Sine Însuşi. Şi nu asta s-a întîmplat? Ni s-a dăruit! Plăcerea şi bucuria noastră! De ce atunci am face mofturi pentru o salată beuf nereuşită şi pentru o scurtă criză de rinichi? Sursum corda! Sus inimile şi ochii! Înima o avem la Tatăl, ochii, la Isus, ţinta şi căpetenia neprihănirii noastre. Priviţi la Domnul. Să ne umplem de El ca să-L revărsăm apoi spre ceilalaţi. Aceasta este spiritul colindeţei!

2. Sus inima! Tristeţile vin de jos, Slava vine din înălţimi. Cînd ciobanii s-au dus la prunc, să-l vadă în iesle jos, n-au uitat slava arătată. Pruncul este între cele josnice, dar perspectiva păstorilor şi magilor este completată în inima lor prin perspectiva cerului. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne gîndim la cele de sus, nu la cele de pe pămînt. Prea puţinele resurse pentru cadouri nu-s pricină de întristare pentru cel care ştie că face parte dintr-o împărăţie de preoţi, pentru cel care se consideră din neamul lui Dumnezeu. Voi agoniza în căutarea slavei care vine din lucrurile de sus. Să ne umplem de Lumina Lui, prin doxologie, aceasta este spiritul luminilor de Crăciun!

3. Bunaînvoire pe pămînt. „Bucuria” Crăciunului nu vine din şi prin lucruri, ci prin oameni. Nu prin toţi oamenii, ci numai prin şi dinspre aceia care sînt ai bunei-învoiri şi care, la rîndul lor, vor fi primit pacea de sus. De aceea nu căutăm pacea şi bucuria prin tramvai şi în centru, printre pocnitori, ci în Biserică, în adunarea sfinţilor în sărbătoare, acolo unde ne plîngem înfrîngerile şi unde ne aducem la altar nevoile, frustrările. Un Crăciun pe facebook sau pe twitter, printre străini, este condamnare la amărăciune. N-am trăit, în ciuda diferenţelor de preferinţe muzicale şi de stil, n-am trăit niciun Crăciun ratat în Biserică, între fiii eudokiei, între oamenii plăcuţi Lui. La Biserica din Aleşd cîntăm un cîntec: „O, ce bine mă simt cu aleşii Domnului!”. Am renunţat demult să îmi mai fac gaşca mea. Sînt un prost alegător. L-am lăsat pe El să îmi orînduiască preajma şi de aceea mă bucur. O face mult mai bine. Nu mă bucur de aleşii mei, ci de aleşii Împăratului. Pot să mă supăr de alegerile Suveranului? Pot să fiu frustrat pe cei pentru care El a dat sîngele mîntuirii? Nicidecum. Mă voi bucura şi iar zic, cu aceeaşi încăpăţînare pe care o avea Iona în faţa curcubetelui uscat: Ba chiar mă voi bucura şi voi agoniza să mă bucur de fraţii aleşi de Tine, Doamne în prea marea Ta înţelepciune! Să ne adunăm cu sfinţii! Acesta este spiritul mesei de Crăciun!

Ne pot frustra multe lucruri în Crăciun, felicitări cîntătoare şi lumini stresante, dar nu jos şi nu la lucruri şi nu la mîncăruri ne este izvorul scurtei bucurii. Acolo vor fi minore amărăciuni tot timpul. Resursele de generozitate nu ne vin din cămări, nici din conturi, nici din hainele scumpe şi nici din mîncărurile rafinate. Seninătatea n-ar veni nici dacă am primi sms-uri scrise cu talentul de retor al lui Andrei Pleşu, nici dacă ni s-ar trimite doar felicitări mişcîndu-se între Rubliov, Giotto, Pierro de la Francesca, Boticelli sau Bruegel. Simple mofturi de snobi.

Resursele de bunătate şi generozitate vin din afara noastră, căci în păcat ne-au zămislit pe toţi mamele, şi din afara lumii noastre, Slava fiind străină acestui aiwn. Slava, pacea, bunaînvoire, de sus vin.

Oare este mai mare bucurie decît să poţi iubi? Acea bucurie este mai mare decît a fi iubit! Şi această iubire vine de sus şi pentru aceasta se vor fi deschis cerurile cu îngerii de primul Crăciun, să ne umple paharul gol de iubire,  ca să dea peste el acum, inclusiv peste cei antipatici, chiar şi peste felicitările şi sms-urile naive şi scrise în limbaj de plastic cu sclipici.

Să privim la Domnul, să ne gîndim la cele de sus, şi cu această perspectivă a celor de sus şi cu gîndul care era în Cristos Isus, cu inima Lui, să coborîm spre fraţi şi surori, cîntînd… „icoanele mele cu salbe de crin, voi, fraţi şi surori, sînteţi voi … ”

Acesta ne este agonul de aceste sărbători: să ne păstrăm mintea şi ochii sus, pentru a ne putea iubi fraţii.

Semenii? Poate că este un proiect prea ambiţios! O altă agonie. Poate de Paşti…. deocamdată … fraţii!

(Pastor) Marius David Cruceru

Iată aici pastoralele trecute:

2006

2007

2008

2009 partea I

2009 partea a II-a

2010