Miercuri m-am trezit la 5.00. Am pleat spre Şelimbăr. Da, chiar şi la orele dimineţii, dar mai ales la întoarcere, am stat la Cîrligu Mic. Am stat mult.

Finalmente am ajuns la Şelimbăr. Acolo? Supriză mare. Conducători de formaţii corale, lideri de trupe de laudă şi închinare (niciunul dintre termeni nu îmi place, nici lider, nici trupă, nici laudă şi închinare), instrumentişti, toţi discutau chestiunea creaţiei, creativităţii, direcţiile în muzica evanghelică contemporană, frămîntări de care sînt foarte aproape. Am obţinut un fel de învoire de la Scorniceşti pentru asta.

Mi-am ţinut seminarul mai mult cîntînd. Odihnă şi tratament pentru mine, chin pentru ceilalţi. Dar cele mai importante momente, după mine, au fost discuţiile de dinainte şi de după.

Nu ne mai săturam povestind. Aici m-am bucurat să îmi văd foşti studenţi, ieşeni vechi şi noi… prieteni. Ce ne-a lipsit? O cîntare împreună.

Este o mare bucurie pentru mine să văd în sfîrşit un grup de oameni care apelează la poeţi, la teologi, la pastori pentru a crea un spaţiu de dialog în vederea traversării unei crize despre care am mai discutat şi cu alte ocazii. Este o mare bucurie să văd cum oameni care practică diferite stiluri de muzică, cîntă la instrumente din ansambluri cu totul diferite (tubă, chitară clasică) pot sta să se asculte unii pe ceilalţi, discutînd chestiuni precum tensiunea dintre clasic şi modern, vechi şi nou, folcloric şi împrumut, creaţii româneşti şi imnuri din spaţiul anglofon etc.

Se înţelege că mi-am luat lăuta, dar am cîntat la chitară. Am zdrăngănit, mai bine spus. Psalmi. Melodiile sînt proaste. Versurile sînt bune.