Am intrat în curtea mare şi veche din vîrful dealului. Este aşezată la răscruce de drumuri, chiar acolo unde se întîlnesc în punctul cel mai înalt drumul de la „deal”, drumul spre „vaideal” (acum dealul este Podgoria că înainte de numea „Vai de el”, o întreagă poveste aici… ) şi o uliţă spre inima satului.
Sînt la Tătaru, casa bunicilor în care am petrecut atîtea vacanţe. Era o casă mare, boierească, cu pivniţă şi marchiză, prispă şi polată, cu hol înalt şi mare. Mama îmi spunea că atunci cînd au venit ruşii au crezut că este primăria şi au trecut cal şi călăreţ prin ea.
Am intrat în curtea străjuită altădată de porţile mari înalte, pe care intrau boii lui Tataie, cei mai tari şi mai frumoşi boi din sat.
Magazia construită din piatră în podul căreia ouau găinile… ah, cum le vînturam de pe ouă şi le puneam să zboare peste scară… tot acolo am încercat să văd dacă mîţa are nouă vieţi…
magazia cu scară de temut este acum dărîmată la pămînt.
Am intrat în curtea în care în copilăria mea se umbrea via peste pătrunjelul înalt pînă la genunchi,
altă dată era bătătorită bine, curată, măturată, nici pomeneală de buruiană, plină de păsări, bibilici, curcani, găini de ouă, cloşti,
Am intrat în spate să văd prispa pe care se usca teiul şi păstăile
Beciul plin cu butoaie de vin din cele mai bune şi curate soiuri, cu putinile de untură în care era carnea aţoasă de muşchi, cu zarzavaturile şi sarea, cu lîna vopsită şi pusă la usca, sapele şi toporişca, furcile şi piatra vînătă pentru vie, pompa de stropit albastră-alburie…
M-am aşezat în faţa beciului şi am început să ascult…
La început mi-a cîntat din aripi o gîză de cîmp, apoi o muscă bourească.
Am ascultat mai încordat, am închis ochii şi am început să aud povestea tuturor lucrurilor din urmă cu 20 de ani pînă acum.
Poarta căzută şi gardul împrăştiat mi-au cîntat toate sunetele de carie şi lemn umflat de apă şi despicat de aşchiile de gheaţă. Nimeni n-a fost martor şi nimeni nu le-a mai ridicat.
Curtea mi-a cîntat roua şi ninsoarea şi ploaia cu bulbuci care a mutat pietricelele din loc, soarele care i-a scos din riduri buruienele. Nimeni nu mai bătătorit-o şi n-a mai măturat-o.
Magazia mi-a strigat cu glas răguşit exat clipa în care au căzut bîrnele peste rafturile în care altădată se ţineau strugurii pentru iarnă.
Fierul mi-a cîntat ruginiu scîrţîitul şi am auzit sunetul plasei desprinsă acum 10 ani, plasă care a căzut într-o seară peste florile de regina nopţii din curtea Briceagului. Nimeni nu l-a mai dres şi vopsit.
Prispa mi-a cîntat geamul spart de vînt. Nimeni nu l-a mai deschis dimineţile şi nu l-a mai închis serile.
Beciul mi-a şoptit despre susurul izvorului care i-a prins piatra şi pietrele magaziei mi-au cîntat rostogolirea lor după ce varul dintre ele a fost spălat de ape. Nimeni nu l-a mai golit de apă şi vopsit cu var.
Toate mi-au vorbit şi au ridicat cîntecul mărturisindu-mi despre căderile lor fără martori, despre timpul care le-a tras greu spre pămînt, despre anotimpuri, gheaţă şi caniculă, vînt şi scurgere, despre zoaie.
Lucrurile au fost singure, neprivite şi nepotrivite de nimeni la loc. Au stat între şoareci şi furnici, între viermi şi viespi şi ochiul omului nu le-a mai văzut şi urechile lui n-au mai auzit.
Există un cîntec al ruginei, cariilor, mucegaiului, lichenilor şi muşchilor, prafului, care nemărturisit şi în absenţă devin prezente. Ele ne cîntă despre trecere şi despre o nouă creaţie care trebuie să vină, despre întreaga fire care suspină un cîntec al trecerii în aşteptarea noii creaţii
Romani 8:22 Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.
2 Petru 3:10 Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.
Cîntecul lucrurilor care cad ne istoriseşte nicicum despre trecut, ci despre viaţa nouă care va să vie.
Casa dărăpănată a bunicilor şi mormîntul lor ne aduc aminte că avem un alt loc şi o altă casă.
Ioan 14:2 În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.
Marius Cruceru 
O vom ruga pe doamna Natalia sa va lase singur mai des…
Nu, Doamne fereşte!
nu vă știam așa melancolic!
amintirile din perioada copilăriei sunt legate în mare parte de casa și satul bunicilor.
mi se pare uneori că nu fac destul pentru a conserva, întreține, îngriji, transmite mai departe moștenirea aceasta lăsată de bunici.
este importantă moștenirea pe care am primit-o, dar mai importantă va fi cea pe care o vom lăsa copiilor noștri. și mult mai importantă este moștenirea sfinților în lumină, nu?
Mult har!
Gabriel S. Nu este melancolie, este nost-algia, în sensul cel ami apropiat de original al cuvîntului.
nu va stiu de niciunde,nu stiu cum am citit tot,nu stiu de ce e atat de mult adevar si durere in calatoria noastra, de ce traim o viata cu bune si rele si spre final atat de multa despartire dureroasa de lucruri simple si neapreciate atunci cand le-am avut in palma,,,,,,,,,cat de mult ma doare trecutul,prezentul si viitorul,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,dar il am pe Isus,,,,,,,,,atat ,,restul doar e despartire
sa ne vedem cu bine pe prispa unei case vechi!
Mi-au dat lacrimile.
Ce-ar fi faptura fara Tine?
As fi o albie uscata
Pe unde a curs un rau odata
O frunza rupta si purtata
Fara de scop prin lumea toata .
Superb,
Mi-a starnit amintiri de acu 25 de ani, zilele lungi de vara petrecute la tara in Maramures.
M-a luat nostalgia…
Bun venit aici, George, era să plec în noaptea asta… spre acolo… aşa dor m-a apucat.. .
Am citit si m-am pus pe ginduri…Acum vreo 10 ani sora mea , dupa o vizita in Romania, mi-a adus singurul lucru ce i l-am cerut: o mina de pamint din gradina lui buna. Am pus-o intr-un vas elegant si sta pe etajera la vedere…
S-or fi stricat portile de la intrare si or fi cazut ceva pereti…au dat buruienile si poteca veche si batatorita nu mai exista in realitatea lumii asteia…dar toate lucrurile alea si tot ce mi-au dat si tot ce au modelat in mine exista inca si va exista pentru totdeauna…
Ma intreb citeodata daca nu sint amintirile mai reale decit asa zisa realitate, pentruca ele inca mai lucreaza la omul care sint, chiar daca cladirile si oamenii au disparut…
Da, Rodica, acele chipuri, tataia, care se ruga cîte jumătate de oră şi ne făcea cartofi săraţi murugă, mamaia, care nu ştia să citească, dar care asculta Scriptura cu mîinile adunate în poală, toţi verişorii, unchii, mătuşile, chiar şi cîinele Azor, toţi sînt acolo în inimă.
Acele imagini nu se strică.
Nu inteleg de ce nu dati iarasi viata locului,pacat,e un loc minunat pentru retragere in vacante..chiar si fara struguri..oua proaspte si fara latratul lui Azorica . 😦
pentru că nu ne mai aparţine noua, am pierdut dreptul la mostenire, mama a renuntat la el … o poveste lunga si foarte foarte trista
Pingback: Cîntecele singurătăţii – III – Cîntecul fiinţelor « Marius Cruceru
Pingback: Psalmojurnal « lumea adam(a)ică
Pingback: Adios Nonino « Marius Cruceru
Deşi sunt mai tânăr ca dumneavoastră, m-au năpădit amintirile bunicilor.Parcă mă vedeam şi eu pe prispa bunicilor. Am făcut împreună cu dumneavoastră o călătorie imaginară la casa bunicilor. Imi place mai mult felul acesta de a scrie decât comentariile politice sau sociale, atinge mai mult sufletul…
da, Nicu, dar din nefericire viața nu este compusă numai din amintiri, este compusă și din realitățile politice și sociale, de aceea sînt și acestea prezente aici.
scopul n este să atingem numai sufletul, ci și mintea, rațiunea…
Pingback: “Cît de puțin vorbim și cîte lucruri puțin importante!” | Marius Cruceru