Eram în armată. 1989. Am primit telefonul: tataia e pe moarte.
Am cerut permisia. S-a dat alarma şi am rămas consemnat în unitate cu ordinul de permisie în buzunarul de la piept.
N-am apucat să-mi iau rămas bun de la tataie. Era un om extraordinar. Purta mustaţă „a la Hitler”, spilcuit tot timpul, se rădea cu briciul, viticultor de rasă, fusese în război croitor militar, tată a 12 copii, gospodar, taciturn… pînă duminica.
Duminica îşi dădea drumu la rugăciune şi cîntec. Cînta din toată inima şi se ruga cîte un sfert de oră pînă ne amorţeau genunchii tuturor nepoţilor. Noi ne rugam scurt, aruncam vorbele din gură ca să scăpăm de supliciu. El le lungea şi apoi plîngea înaintea lui Dumnezeu ca un copil. Noi deveneam duminica tăcuţi şi serioşi ca nişte bunici.
Luni noi deveneam nebuni, iar tataia de luni devenea la fel de pietros. Tăcut, mormăînd de colo colo printre lăzile cu pere şi butoiul cu piatră vînătă de stropit via. Ne-a făcut odată cartofi într-un ceaun negru. Erau murugă de săraţi, dar au fost cei mai buni cartofi pe care i-am mîncat.
N-am mai apucat să-l văd. A trecut dincolo cu rugăciune, în starea de duminică. În acele zile de foc ale revoluţiei n-am mai primit niciun telefon de-acasă. Ştiam doar că a murit. Atît. Într-o gardă, între camioanele din parcul auto, cînd mi-am adus aminte de fotografia lui în haină militară de deasupra maşinii de cusut Singer, m-a podidit plînsul ca pe-o domnişorică de pension. Vîntul Dobrogei mi-a uscat imediat lacrimile, dar am rămas cu tristeaţea nedespărţirii.
Nonino înseamnă bunicuţule în italiană. A fost compus la moartea unui tată şi bunic.
Adios Nonino de Astor Piazzola.. acum cînd se împlinesc 20 de ani de la moartea bunicului meu. Tataia semăna un pic cu Piazzola. M-am întrebat care-i erau preferinţele lui muzicale la un moment dat.
Cînta din toată inima cîntarea numaru 3 din cîntările „negre” vechi. Acum mi-aduc aminte curtea şi casa şi mormîntul.
Marius Cruceru 
Poate s-au dus.. dar nu sunt morti.
Continua sa traiasca prin iubirea ce li se poarta..in inima celor ramasi..
Cu siguranță nu sînt morți, Pitapata, numai coaja le este moartă, Ei sînt, există, nuami că sînt în altă parte.
După moartea mamei lui Natalia, soția mea… Natalia a strigat în casă în lacrimi… Mama nu mai este…
Ba mai este, i-am spus, dar … în altă parte.
Atît
Ne traim multe clipe ca si cum am fii nemuritori (de cele mai multe ori nu in sensul intelept al cuvantului) iar la despartire plangem, chiar daca stim ca suntem nemuritori, datorita Lui. Inca o dovada ca am fost facuti pentru viata, pentru a trai, nu pentru moarte…
Și Isus Veșnicul a plîns…
Si tatal meu s-a dus acasa tot de in acelasi timp,si parca il vad cum ne punea la rugaciune in fiecare dimineata.Nepotii pe sub masa isi dadea ghiolduri ca numai termina tataia odata! Acum ne lipseste mult rugaciunile lui….Mi-a ramas in minte o poezie de Tatiana Topciu
NU-I posta sa-ti trimit cate-o scrisoare
Nici telefon sa pot sa mai te-aud…
Doar un cuvint din partea dumitale
Doar un cuvint m-ar mangaia atat.. !
Frumos! Să ne uităm la sfîrșitul lor de viețuire și să le urmăm exemplul.
Vor trai mereu in sufletele noastre, bunicul meu a murit cand aveam trei ani.
Marea doarme ca intr-o acuarela
Cu lastunii scrisi in zbor statut
Numai vantul freamata pe ape
Si sunt toate iar ca la inceput.(Serghei Esenin)
Îți mulțumesc pentru versurile lui Esenin.
Nu este drept ca bunicii să ne moară înainte de a fi împlinit noi 12 ani, ca să putem sta între copilărie și bărbăție. Nu înainte de 12 ani!!!
Mă voi ruga ca toți bunicii să își amîne moartea pînă nepoților le mijesc primii pufi în mustăți.
Sa va asculte Dumnezeu. Eu as indrazni sa-l rog pe Cel-de-Sus sa ni-i tie pe bunici pana le mai cresc (macar un pic) stranepotii!
a propos, frumos blog, bun talent, continuă!
M-a impresionat „prea mult” acest articol. L-am citit la prima ora a diminetii, intr-o zi in care toti studentii mei au avut un concurs important, copilul meu a cantat la pian si eu am fost coplesita de niste emotii mai mari decat sala de concert. Am evitat sa comentez de dimineata tocmai pentru ca ma gaseam in acea stare pre-concert,aceasta combinata cu emotia starnita de cuvintele de mai sus ar fi fost „fatala”. Cu totii cred ca am avut un bunic de la care ne-am luat sau nu ramas bun. Al meu a fost ateu pana cu doua saptamani inainte sa moara. Chirurg oftalmolog, un om de o moralitate desavarsita, credea in stiinta si nimic mai mult. M-a iubit dincolo de el. Cu doua saptamani inainte de a muri a cerut sa se confeseze unui preot, s-a botezat si sper din tot sufletul ca a murit mantuit (pe patul spitalului in care a muncit toata viata). A murit cu numele meu pe buze si ultimele sale cuvinte mi-au fost adresate. Este foarte greu sa traiesti cu o asemenea amintire. Eu il simt cu mine, alaturi de mine, si de fiecare data cand trebuie sa cant ma gandesc si la el. Stiu ca ma aude de acolo de undeva.
Multumesc pentru ca ne-ati impartasit aceste emotii…
draga Ioana, îți mulțumesc pentru emoțiile puse aici. Mulțumesc pentru portretul bunicului tău.
Este o responsabilitate imensă care apasă pe umerii tăi, acele ultime cuvinte de pe buzele celui care a stat între cele două lumi.
Este dulce-amar.
Asemenea amintiri sînt dulci, dar amare, sînt puține, dar copleșitoare. Ai fi preferat să nu le ai? Nu!
LE porți ușor? Nu!
Ma intrebam cum voi reusi sa zugravesc in ochii copiilor mei, bunicul lor, care eu am avut privilegiul sa il am ca tata doar 17 ani…sunt casatorit de 1 an si cateva luni, si ma intreb daca ochisorii margelati ai copiilor mei vor sclipi vreodata doar de curiozitatea de a sti cum a fost bunicul lor.Hmmm, intre copilarie si barbatie chiar ai nevoie de o barba alba…”Da o lege, da ceva, sa-i mai poti intarzia,sa o ia de la ‘nceput”…ce fericiti sunt bunicutii mei cand mai au posibilitatea sa tina in brate inca un nepot, si inca unul…parca reintineresc, si de fiecare data ii aud soptind intre ei „oare om mai vedea si nepotul de la tine”:)
Faorte bine spus… între obrazul limpede și clar al copiilor și fețele aspre și umbrite ale taților este nevoie de barba moale a bunicilor, barba albă și moale
Frumos text, nu uita sa-l incluzi intr-o viitoare carte!
M-ai facut sa-mi reamintesc de bunici…
Copilaria mea a fost ceva de vis (ca orice copilarie petrecuta intr-un sat nici foarte sarac, nici foarte modernizat).
Bunicul meu dupa mama a murit exact in ziua in care m-am nascut eu. Asa ca ziua mea de nastere este comemorarea mortii lui. Starea pe care a simtit-o in acea zi mama mea este un rasu’-plansu’ efectiv, nu metaforic…
Bunicul dupa tata a trait mai mult. Mi-a povestit cu lux de amanunte pataniile din campania din Est si cum a ajuns in linia intai pentru ca a refuzat sa impuste niste copii de evrei ucraineni.
Daca bunicul dupa mama avea simpatii legionare, cel dupa tata era imbatat de utopiile stangii si si-a daramat casa ca sa construiasca un sediu pentru partid. Nu a profitat de nicio functie, nu si-a favorizat niciun copil si a murit intr-o saracie lucie. In naivitatea lui, a luat drept bune chestiile alea cu etica si echitatea socialista…
Cei doi bunici nu s-au certat niciodata. Din ce mi-au povestit parintii, cand se intalneau serveau vin de butuc pana la stadiul in care cantau impreuna romantele lui Zavaidoc. Se pupau si-si promiteau prietenie vesnica.
Uneori ii „simt” pe amundoi certandu-se in mine, se pare ca in genele lor s-au amestecat in ADN-ul meu intr-o proportie ciudat de echilibrata. Asa incerc sa-mi explic lipsa mea de claritate in ceea ce priveste convingerile politice si tentatia extremelor de care ma las furat conjunctural. 🙂
draga Adrian, viitoare carte eeste predica de pe munte, care mi-a scos peri albi deja. Este imensa bibliografia.
of… am spus… voi cere lui Dumnezeu sa dea un decret ca niciun bunic sa nu mai moara inainte de a implini 12 ani fiecare nepot.
Bunicii tăi merită evocați în detaliu. Scrie despre ei, n-ar fi interesant un roman despre amîndoi. Merită. Dă=mi datele, te rog, în detaliu, mi-a venit o idee extraordinară. Dacă nu scrii tu un roman despre ei, atunci trebuie să îl scriu eu, este fascinantă împletirea acestor două destine atît de opuse. Dacă nu reușesc acum, la pensie, pentru pensie sînt programate romanele :)… dacă o apuc.
Pingback: “Cît de puțin vorbim și cîte lucruri puțin importante!” | Marius Cruceru