Fericirea creştină este o prostie! Pentru orice om normal, natural şi firesc, este o prostie. De ce să fii fericit? Ce motive am avea? La promisiunea unor cai verzi apocaliptici pe pereţi de biserici? Concepte ca Împărăţia cerurilor, mîngîiere, milă, Dumnezeu n-au nimic de-a face cu primul gînd care ne încearcă cînd ne gîndim la fericire. Trupescul este neglijat, prezentul sufocat în favoarea unor satisfacţii spirituale aşezate într-un viitor înnorat.

Veţi spune: N-am văzut sfinţi fericiţi! Pe pereţi nu! În vieţile sfinţilor, nu! Creştinismul este singura religie care nu promite fericirea în termenii în care orice altă filozofie sistematică o propune, dar, după părerea mea, este singura care oferă o cale spre o nădejde şi, dacă nu spre fericire, spre bucurie şi veselie.

Icoanele ne prezintă sfinţi trişti, apăsaţi şi cu ochii înlăcrimaţi, purtînd încă urmele luptei lăuntrice în care sînt biruiţi adesea. Dar cumva cumva pe faţa lor, dincolo de ochii alungiţi, se simte explozia, vulcanul care colcăie să erupă de bucurie. Înfrînarea este o virtute care atinge şi o veselie prea timpurie, o bucuria prea devreme gustată, înainte de biruinţa asupra morţii prin moarte.

Starea de fericire creştină este DEJA – NU ÎNCĂ, „acu-acu” şi „stai că vine”. Fericirea lor nu ţine de un loc, pentru că sfinţii nu-şi găsesc locul. Fericirea lor nu ţine de un timp, pentru că sfinţii nu-şi găsesc timpul. Fericirea sfinţilor creştini este zidită pe o mare lipsă, pe nenoricirea de care tocmai au scăpat. Fericirea creştină decurge din răul ratat, dar pe care îl conştientizezi foarte bine, fericit că ai scăpat de moarte, de blestem, de sărăcie, de tristeţe, de foame, de ură, de ura ta către alţii, dar fericit, nevoie mare, că alţii te urăsc.

Îmi amintesc că pe la vîrsta de 5 ani am făcut ceva rău. Nu-mi mai aduc aminte ce (iată efectele iertării creştine, îţi şterge şi memoria) dar tata m-a săltat în sus de guler, şi-a luat vînt şi a coborît palma mare de om în toată firea spre dosul meu. Cu ajutorul meu şi contribuţia lui, mai mult a lui, a ratat şi n-a mai încercat a doua oară. Am zbughit-o uşurat, oftînd, dar fericit că nenorocirea a rămas în spate.

Între Francis şi Steinhardt are loc fericirea. Te bucuri de nu mai poţi de limba păsărilor, naiv, senin şi uşor, aproape prosteşte şi nătîng, dar pentru că ai văzut şi ciuma, sari ca un adolescent, pentru că tocmai ai ieşit din puşcărie. Catasfrofa este în spate, fericirea înainte. Starea de acum este bucurie faţă de trecut, fără urme de nostalgie, şi tînjire spre înainte. Psalmul 32 ilustrează cel mai bine acest adevăr:

1 Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! 2 Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie! 3 câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.

…. 11 Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!

Fericirea creştină este frîntă în două, aici prea puţin, aici totul. Aici bucuria şi veselia, culmea ironiei… Fericirea creştină are din toate, din naivitatea şi veselia continuă şi senină a sfinţilor care au strigat către natură fratello sole, sorella luna, dar şi din seriozitatea lui Gheorghe, sfîntul militar. Este naivă şi serioasă, este plină de veselie şi încrîncenată, paharul este plin de dă peste el a ospăţ, dar dă peste el din tremur de mînă. Este sobră pentru că nu-i proastă şi uşor de dus, vede moartea cu realism şi strigă „O, nenorocitul de mine… „[1], dar explodează în urale şi laude contemplînd cerul.

În capitoul 5 din Matei fiecare dintre Fericirile din prima parte are cîte o nefericire în spate. Lazăr se bucură de sînul lui Avraam pentru că a fost îmbrăţişat şi de cîini, oftatul de uşurare este ferice pentru că apare după plîns, masa cerească are gust după foamea de neprihănire, ne bucurăm de paharul plin de dă peste el după însetare, sărim de bucurie cînd primim moştenirea după ce vom fi renunţat ca Moise şi tot aşa… pînă ne învăţăm să fim fericiţi cînd ni se întîmplă cele mai mari nenorociri, cînd sîntem scuipaţi, înjuraţi, bătuţi, ocărîţi pe nedrept, pentru El, din pricina neprihănirii. Din fiecare fericire de undeva sare nenorocirea, lipsa, cicatricea, puroiul, tusea. Şi dacă tragem perdeaua ruptă a mîntuirii noastre de obşte, dincolo de perdea Îl găsim pe Fiul lui Dumnezeu sfîrtecat pe altar pentru noi.

De aceea Cristosul „corect”, adică ortodox, etimologic vorbind, rîde, ca în Icoana din secolul VI de la Sfînta Ecaterina din Sinai, zîmbind şi trist în acelaşi timp, aşa este creştinismul. Nu poţi să nu plîngi la Euharistie, nu poţi să nu te veseleşti. Nu poţi să nu stai în instristare pentru ce s-a întîmplat la Cruce, nu poţi să nu sari de bucurie pentru ce te aşteaptă prin promisiunea din Matei 26, că vom fi cu El, la vinul cel nou. Plîns şi bucurie, dar în această ordine, bocet şi veselie, suspin şi zîmbet, oftat şi pupături. Asta ne aşteaptă. Sfinţii rîd cu un ochi, plîng cu altul. Sîntem înjumătăţiţi , sfîrtecaţi între bucurie şi întristare ca Trupul Domnului pe care îl frîngem la Cină. Bocesc ca o văduvă cînd citesc versetul 28, dar deschid gura ca un peşte, mut de emoţie, ca acel copil din La Vitta e Bella la vederea Tancului, cînd citesc versetul 29.

Matei (RONT) 26:28 Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este Sângele meu al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.
29 Că zic vouă, că nu voi mai bea de acum dintr-această roadă a viţei, până în ziua aceea, când o voi bea pre aceasta cu voi nouă întru Împărăţia Tatălui meu.
30 Şi dând laudă, a ieşit în muntele Măslinilor.

Apoi strig: E adevărat! Am cîştigat jocul! Am cîştigat! Am cîştigat! De după colţul din faţă vine Tancul, după celălalt colţ este tatăl mort. (AICI versiunea mai lungă). Dar… La vita e bella! Apoi, după muţenie, sar ca Roberto Benigni la primirea Oscarului. Nu-i aşa? Cel mai mare dar este dragostea? Dar se poate Dragoste fără Moarte? El şi-a dat viaţa ca noi să putem spune La vita e bella! Nu-i aşa?

Aşa se explică că un reumatic, aproape orb, la aproape 60 de ani, ratat într-o puşcărie, îşi mai doreşte doar o pătură şi vreo două cărţi, dar strigă: „Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă şi bucuraţi-vă împreună cu mine.”[2], „Încolo, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul.”[3], ” Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”[4] „Bucuraţi-vă întotdeauna.”[5]

Noul Testament este plin de nenorociri, dar plin de bucurie şi fericire. Acestea două sînt în tensiune pînă în ultima carte a Bibliei în care este descrisă nunta Mielului, alături de cea mai mare catastrofă a lumii.

La vita e bella!

Dacă aceasta este aşa de frumoasă, try the next one! Mai avem un joc de jucat!

[1] Romani 7:24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? 25 Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!

[2] Filipeni 2:18

[3] Filipeni 3:1

[4] Filipeni 4:4

[5] 1 Tesaloniceni 5:16