Psalmul 25 mi-a fost ani la rînd un text cald.

Toată Scriptura este insuflată, sigur, toată Scriptura este de folos, dar ipocrit este acela care îmi spune că listele din Cronici i se lipesc la fel de suflet precum Psalmul 23 sau Tatăl Nostru. Citesc cu aceeași religiozitate și textele reci și texte calde, dar sînt texte tulburătoare sau expresii penetrante, așa cum este arghezianul ”tare sînt, Doamne, singur și pieziș”, așa sînt pasaje care și în traducere îți sucesc sufletul cu mîinile la spate: ”am auzit vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut …”.

Am auzit cîntată cîntarea ani la rînd (cîntare care sărea greșit pe accente, sigur!) ”La Tine, Doamne, Imi înalț sufletul…”.

Zilele acestea m-am întors din nou la text și m-am văzut, recitind Psalmul, ca un copil care se cocoață spre raftul prea înalt ca să își ascundă cutia cu bomboane de frații mai lacomi, precum un sugar mergător, care se cocoață pe vîrfuri să ne întindă jucăria la reparat. Așa face Noah zilele acestea. Un sugar mergător.

”Ia, tati, ia” se întinde să-mi ajungă înălțimea și, pe cînd voi fi luat stricatul obiect, spune parcă odihnindu-și fiecare silabă în laringe: ”Re-pa-rrră!”

Tot așa se întinde cînd mergem ”A CAFEA”, știe că îi dau bomboane-fluturași, tot așa se întinde după pîine. Iubesc întinderea aceea din toate ligamentele, urcarea pe oase, alungirea tuturor mușchilor, momentul acela în tensiune maximă pînă la primirea răsplătirilor, după care se relaxează și se ghemuiește recunoscător.

Psalmistul nu-și invită Stăpînul în mocirla de jos, nu Îl cheamă pe Dumnezeu în praful și mizeria cotidianului. Cît de multe rugăciuni ale noastre sună ca o chemare la ghemuirea lui Dumnezeu către noi, să vină, să ne ajute, să ne devină monitor de parcare, să ne fie asistentă medicală, poștaș de pensie, să ne rezolve, să ne ajute, să ne repare micile noastre scrînteli și aberații. Vine sesiunea. Dumnezeu va fi făcut părtaș la alegerea subiectelor potrivite pentru examen. Vine primăvara. Ne vom aduce aminte de Dumnezeu ca Meteorolog Șef toți aceia care semănăm pătlăgele.

Da, sigur, Dumnezeu se ocupă și de pătlăgele noastre și se milostivește din cînd în cînd și de cîte o lepră de student, care n-a învățat nimic, dar vrea notă mare și dă acatiste să-i cadă singurul subiect pe care îl știe. Probabil da, Dumnezeu cu al Său simț al umorului se implică și în viața celor speriați de calviție prematură. Doar El știe orice fir de păr care ne cade din cap, nu-i așa?

Dar…

Stă și are emoții, își freacă mîinile în ceruri și așteaptă să ne vină ideea, să facem gestul necesar, mișcarea așteptată de orice tată. Să ne cocoțăm pe vîrfuri cu sufletele în borcane, milogindu-ne: ”Ia, Tata, și repară!”. Este mișcarea încrederii absolute. Ridicarea aceea pe vîrfuri a copilului din fața ta este declarația supremă de dragoste dependentă.

Să ne ridicăm noi spre ceruri cu sufletele frînte, aruncîndu-le pe rafturile cerului. Le va prinde!

Nu spune și Apostolul? ”Să ne gîndim la lucrurile de sus”, iar liturghia latina cîntă: ”sursum corda!”.

”Sus inimile!”

Iar coliturghisitorii răspund: ”Le avem la Tatăl!”

Ne-am întins pe vîrfuri, ni s-au întins ligamentele și parcă ni se desprind genunchii din articulații de atîta întins, dar Tatăl s-a aplecat și ne-a luat la reparat sufletele. Le spală, le lipește, le șterge, le suflă cu aburul cald al Pneumei și ni le coboară, aplecîndu-se spre copiii lui împiedicați.

S-a sfîrșit ziua de post. Parcă sufletul este un pic mai tranparent, mai golit de toxine spirituale, mai ușor de repezit pe raftul lui Dumnezeu.

La Tine, Doamne, îmi cocoț sufletul! Prinde-l din zbor …