Re-citesc o carte trimisă mie de un prieten drag. Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, București, 2006.

sursa http://www.humanitas.ro

Primul capitol este dedicat Proprietăților structurale și perturbărilor funcționale ale sistemelor vii. 

Vorbind de etologie, ramură a științei care a luat naștere odată cu încercările darwiniste de explicare a mecanismelor vieții, autorul spune că întrebarea DE CE poate fi pusă în mai multe feluri.

”De ce un anumit sistem este alcătuit așa și nu altfel?”

Cînd punem această întrebare, contemplăm structurile creației (voi folosi acest cuvînt, eu nefiind darwinist prin presupoziție, cum de altfel este autorul) așa cum aceasta ni se prezintă nouă.

Atunci cînd presupunem evoluția și adaptarea, apare o nouă întrebare, o întrebare derivată din prima: PENTRU CE?

Citez:

Existența unor structuri și funcții care s-au dezvoltat prin adaptare e caraceristică ființelor vii, în lumea anorganică neexistînd ceva similar. Aceasta pune cercetătorul în fața unei întrebări pe are fizicianul și chimistul nu o cunosc. E vorba de întrebarea pentru ce? Cînd biologul întreabă astfel, el nu caută o tălmăcire teleologică a sensului, ci mai modest, doar acea performanță a unei caracteristici ce asigură supraviețuirea speciei. Dacă întrebăm pentru ce pisica are gheare îndoite și răspundem ”ca să prindă șoareci”, aceasta nu e decît o formă prescurtată a întrebării: ”ce performanță necesară menținerii specieie a dus la forma îndoită a ghearelor pisicii?” p. 10

Cu alte cuvinte, întrebarea pentru ce a biologului nu este altceva decît o renuanțare a întrebării care ne duce la relația cauză-efect, să îi spunem acestuia de ce 1.  De ce 2 cu nuanță finală, ca să nu îl confundăm cu nuanța teleologică (parte a filozofiei care dă socoteală de scopul pentru care există un lucru) a pentru ce-ului, este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem și în dreptul corpului nostru.

De ce1 avem corpuri? Din ce cauză a hotărît Dumnezeu să ne dăruiască (sau să ne pedepsească?) în-corporîndu-ne? Cu ce gînd ne va fi creat Dumnezeu astfel, dacă eliminăm presupozițiile evoluționiste? Putem presupune, nu-i așa, un plan, dacă presupunem și un designer inteligent? Un plan inițial, care va fi funcționat și înainte de căderea în păcat. Oare cum ar fi funcționat corpul nostru, exclusă fiind căderea în păcat? De ce am fost creați așa cum am fost creați din punct de vedere material pare o întrebare dificilă dacă nu ne dezintoxicăm de presupozițiile platonice, care au contaminat și teologia creștină. Corporalitatea pentru anticii greci era un ghinion, un mormînt, soma sema estin, trupul este o peșteră, un mormînt. Din păcate teologia patristică a fost marcată secole de-a rîndul de această nefericită influență. Dacă ne întoarcem la perspectiva biblică asupra corpului, lucrurile se schimbă radical. Apostolul ridică trupul din mormîntul grecesc, îl glorifică, îl vede sanctificabil, răscumpărat, restaurabil, recreat.

De ce2 avem corp? Cu ce scop avem corp? Aici apare tușa teleologică. La ce ne slujește? La ce ne va sluji? Cu ce scop ne va ține prizonieri în somatic pentru veșnicie? Mărturisesc faptul că am primit oarecum incomod în pregătirea mea teologică ideea că vom fi îngrădiți de trup pentru totdeauna.

Aceste de ce-uri, puse din perspectiva finalității și cauzalității trebuie să ne călăuzească atunci cînd ne gîndim la corp, trebuie să întoarcem fețele întrebării de ce în dreptul existenței corpului în sine, dar și asupra fiecăruia dintre organele noastre, structurilor biologice, mecanismelor vieții lăuntrice, dar și asupra structurilor de viață în care ne integrăm noi trupește vorbind.

De aceea cred că este legitim să ne întrebăm apoi DE CE sîntem structurați comunitar – să trăim și să fim co-dependenți unii față de alții, inclusiv biologic (nu putem fi fii fără mame, nu putem exista fără bacterii, fără alte forme de viață et c.) și DE CE va trebui să continuăm să supra-viețuim pentru veșnicie structurați comunitar. Căci Raiul este descris ca o comunitate de ființe în-trupate. A propos? Vom avea bacterii care să asigure digestia marilor ospețe? Numai bacterii bune? Dar alte forme de viață?

Cînd continuăm să ne întrebăm DE CE funcționează un sistem în mod aberant (atunci cînd descriem patologii), căutăm cauzele manifestării aberante, dacă primele două fețe ale de ce-ului sînt în sfera normalității (și aici trebuie să detaliem – două tipuri de normalități, normalitatea înainte de căderea în păcat, pe care nu o putem imagina, și normalitatea de după cădere). Aici se complică lucrurile. De ce am fost creați astfel (cauza), de ce viețuim astfel (scopul), de ce funcționează aberant sistemele vii (patologia)?

Citez:

Analiza sistemului organic ce se află la baza comportamentului social al omului reprezintă cea mai grea și ambițioasă sarcină pe care și-o asumă știința naturii, acest sistem fiind pe departe cel mai complex de pe pămînt. S-ar putea spune că acestă cutezanță, oricum extrem de dificilă, devine de-a dreptul imposibilă datorită transformării multiple și imprevizibile a comportamentlui uman prin sedimentarea unor fenomene patologice. Din fericire, nu se întîmplă așa. Departe de a fi un obstacol insurmontabil pentru analiza unui sistem organic, o perturbare patologică reprezintă de foarte multe ori chiar cheia înțelegerii sale. Cunoaștem din istoria fiziologiei multe cazuri în care un cercetător a sesizat existența unui important sistem organic abia prin aceea că o perturbare patologică a dus la declanșarea unei boli. p. 11.

Și aici se dă exemplul lui Kochler. Iată deci că a treia față a întrebării de ce s-ar putea să ne ajute la rezolvarea celorlalte două. Ne poate ajuta patologia să imaginăm idealul? Putem imagina, studiind defectele mecanismelor vii, modul în care va fi funcționat trupul adamic?

Să translatăm spre eclesiologie. Ce anume reprezintă eclesiologia noutestamentară altceva decît descrierea unor fenomene patologice. Epistolele pauline, dacă am face o paralelă între manualul de anatomie și cel de patologie, epistolele pauline reprezintă tratatul de patologie, este nimic altceva decît descrierea unor serii de comportamente aberante și posibilele soluții (curvarul din Corint, legalismul galatenilor et c.). Există undeva în Noul Testament altă imagine a idealului decît ”fără pată și fără zbîrcitură”? Nu! Atunci cum VA FI DE FAPT Biserica răscumpărată? Cum va fi Mireasa lîngă Mire? Acestă comunitate istorico-escatologică, divino-umană, pămîntesc-cerească? Cum va fi? Oare nu extrapolăm din dece-ul al treilea, al patologiei, spre rezolvarea primelor întrebări care țin de ontologie și de teleologie?

Tot așa trebuie să facem în privința propriului nostru trup.

Ah, ce coincidență… eclesiologia și somatologia au un punct de contact: trupul este preluat ca metaforă pentru dezvoltarea eclesiologică. Nu-i așa că devine interesant?