La puțin timp după operație, în data de 27 februarie, din nou am crezut că mor și frica mă pîndea. Au început dureri în piept de luni noaptea spre marți și au durat pînă sîmbătă dimineața. La un bolnav operat pentru înlocuire de aortă, acestea nu sînt semne deloc bune. Am ajuns la urgențe, din nou înțepături, din nou analize. Am trăit din nou teama morții.
În miez de noapte m-am sculat din pat și singura carte pe care mi-au căzut ochii a fost cartea Arta de a muri de Rob Moll. Semn?! Am pus mai degrabă mîna pe Biblie. Am deschis-o și am citit psalmul care era același număr cu ziua, Psalmul 27.
Atunci mi-a venit următorul gînd: chiar dacă sînt pe moarte, eu Îl iubesc pe Domnul. Dacă am dragoste, atunci dragostea care se desăvîrșește izgonește frica. Putem întîmpina moartea, care ne duce la întîlnirea directă cu El, dar fără frică.
„Cu mult înainte ca Florea Cruceru să se nască, un oarecare băiat din Sinești fu răpit de otomani și pregătit pentru a fi ienicer. Această divizie a fost desființată în 1826 de către sultanul Mahmud al II-lea din pricina răscoalelor interne. Probabil că atunci sau într-un alt context, tânărul amintit a hotărât să se întoarcă în țara sa natală. Odată ajuns înapoi în satul natal, s-a așezat pe dealul din Valea Merilor, departe de satul așezat la strada principală aflată pe malul râului Plapcea. Nu era acceptat de sătenii care îl considerau turc așa că a fost primul care și-a întemeiat căminul pe deal. Și-a înălțat un dâmb de delimitare a pământului său care mai poate fi văzut chiar și astăzi. Lumea vorbea despre el spunând că este mahomedan „pentru că toți ienicerii erau forțați să devină mahomedani.” Venise îmbrăcat în straiele turcești ale ienicerilor și tot pe acelea le purta pentru că nu avea altele. Nimeni nu voia să-l aibă de ginere. Sătul de gura bârfitoare a sătenilor, a hotărât să-și atârne de gât o cruce mare, de lemn, ca să dea de înțeles lumii că e creștin. Și așa i-a rămas numele: Cruceru, adică purtătorul de cruce. Numele s-a perpetuat și l-au „purtat” și urmașii săi. Petre a fost unul din urmașii „ienicerului” Cruceru. Acesta s-a căsătorit cu Tudora Voicu. În această familie de țărani simpli se năștea, la data de 13 octombrie 1920, în Comuna Sârbii Măgura, Florea Cruceru, unul din cei opt frați, din care doi băieți au murit la scurt timp după naștere și o fată la vârsta de 18 ani.
De-a lungul ultimelor două secole creștinii s-au mișcat între două extreme referitoare la violență, război, agresiune. Acestea sînt cunoscute de orice istoric al creștinismului și bibliografia este largă. După Augustin, care lămurește problema utilității războiului sau a războiului util, lucrurile s-au mai limpezit, dar cele două extreme au călătorit prin istorie pînă recent.
Noah, fiul nostru, a avut zilele trecute de făcut o temă referitoare la modul în care răspundem la violență. Propunerea lecției era non-rezistența! Textul ales a fost cel atît de bine cunoscut de fiecare dintre noi, textul din predica de pe Munte.
Ați auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.»
Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviți celui ce vă face rău.
Ci oricui te lovește peste obrazul drept întoarce-i-l și pe celălalt!
Oricui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina lasă-i și cămașa!
Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două!
Celui ce-ți cere dă-i; și nu-i întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine!
Ați auzit că s-a zis: «Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău.»
Dar Eu vă spun: iubiți-i pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă, faceți-le bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.
Dacă îi iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii?
Și dacă îi îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel?
Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit!
Dacă admitem că sîntem creați de o Ființă superioară nouă, care are un plan, care are o lucrare, care posedă Atotcunoaștere, pentru că este Atotputernic, Omniprezent și în afara spațiului și timpului, dar lucrează în spațiu și timp, iar în această lucrare a Sa are un rost și un rol pentru fiecare dintre noi, dacă așa stau lucrurile, atunci Îi cerem să aflăm locul și rostul în acestă lucrare spre cea mai eficace poziționare, cea mai înaltă satisfacție și cel mai eficient rol al nostru în tot acest proiect.
De aceea este important să te laşi călăuzit spre ceea ce Domnul te cheamă. Cum?
Psalmul 32:8. Eu, zice Domnul, te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.”
Dumnezeu este gata să ne devină învățător, ne scoate la tablă să ne învățăm lecțiile ratate; este gata să ne arate practic, și ne-a arătat întrupîndu-Se; este gata să ne devină Prieten și Sfătuitor. Apoi, are privirea îndreptată asupra noastră, precum un Părinte iubitor, care veghează și te supraveghează ca să ne urmăm calea deja arătată.
Ce anume sau cum anume am putea avea acest dialog?
Psalmul 32 în întregime este răspuns la o interogație legată de obstacolul care stă în calea dialogului cu Dumnezeu. Păcatul!
Isus Cristos a venit în lume pentru a rezolva această problemă a păcatului și să ne recheme în dialog cu al nostru Creator.
Date fiind aceste afirmații, cei care sînteți și sîntem creștini ar trebui să ne găsim locul cel mai potrivit în lume. Adesea nu se întîmplă asta pentru că ne lăsăm presați de context, de prieteni, de marketing, de presiunea socială, de oferta din piața muncii …
Noi, creștinii, ne raportăm la alte dimensiuni, atunci cînd vine vorba de întîlnirea dintre viața privată și viața socială, dintre viața personală și cea profesională, dintre cultura eclesială și cultura laică, dintre individual și comunitar, dintre particular și universal.
Mai întîi trebuie să înţelegem cine sîntem. Sîntem răscumpăraţi în Sîngele Lui, identitatea noastră derivă din relaţia cu El şi din lucrarea faţă şi împreună cu El. Noi nu sîntem doar statici, fără lucrare.
Domnul și Mîntuitorul spune: Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez. Înțelegem că această lucrare ne depășește limitele geografice, limitele vieții noastre, limitele înțelegerii noastre, că are de-a face cu o istorie care se întinde de la Creație pînă la a Doua Sa venire și dincolo de aceste limite.
Şi noi, fiind creați după chipul şi asemănarea Lui, trebuie să lucrăm, dar în relaţie cu El în acest măreț proiect.
Matei cap. 25 leagă viclenia de lenevie, sînt surori, vin împreună. Leneşul vicleneşte și vicleanul lenevește. Lenea este condamnată şi nu va fi niciodată o odihnă asemănătoare lenevirii. Odihna la care ne cheamă Evanghelia și Apostolul, odihnă ca cea de Sabat, odihna la care era chemat poporul Israel în vechime nu are nimic de-a face cu leneveala, cu ne-trebnicia, cu ne-ocuparea.
De aceea trebuie să ne întrebăm cum anume ne vom dezvolta ca parte din LUCRAREA lui Dumnezeu?
Este foarte probabil, avînd în vedere, dezvoltările tehnologice în domeniul medicinei și nu numai, ca generația care termină liceul acum să trăiască pînă la 100 de ani și să muncească pînă la 75 de ani. Pensia se va tot îndepărta de vîrsta de 60-67 de ani. Din cei 100 de ani, majoritatea va dormi cam 30 de ani și va munci în jur de 50. Restul? Timp liber! Deci mai mult de jumătate din viață vă va fi ocupată cu profesie, meserie, carieră.
Noi ne-am calculat altfel viața. Fac parte din acea generație care răspundea la întrebarea: tu ce vrei să te faci cînd veni fi mare: pompier, polițist, aviator, pentru băieți. La fete: doctoriță, învățătoare, educatoare, profesoară.
Cariere! Eu aș fi dorit să fi fost pilot în aviația militară. Visul mi-a fost frînt rapid. Nu intru în detalii! Aceasta a fost frișca de pe tortul dezamăgirilor mele de tinerețe. Am crezut că toată lumea se prăbușește, cînd mi s-a spus că nu voi putea face niciodată carieră militară din pricina problemelor cu Securitatea pe care le-a avut familia mea.
Acestea se întîmplau prin 1984-1985. Apoi prin 1986, după convertirea mea, îmi căutam sensul în viață. Am fost timid pînă aproape de patologie, scriam urît, cu multe greșeli de gramatică. Nu știam la ce sînt bun. Ce să fac cu restul vieții mele și aveam foarte mult înainte?
Cariera este un termen modern, dar este cumva înrădăcinat în cursus honorum al anticilor romani şi arăta parcursul pe care îl urma un bărbat nobil în societate. Cariera presupune neapărat un drum de parcurs, o ierarhie de urcat, într-un domeniu foarte bine delimitat.
Să nu facem confuzii: există carieră şi meserie, ocupaţie şi profesie. Nu toată lumea face carieră pentru că sînt meserii în care nu se poate face carieră. Unele meserii nu presupun evoluţia, înaintarea în grad, promovarea, recompensarea recunoaștere internă și publică.
Carieramilitară este cel mai bun exemplu pentru o carieră, cariera medicală, carieraacademică, de asemenea, pentru că și una și celelalte presupun avansarea în ierarhii bine întemeiate în criterii de performanță. De aceea trebuie să stabilim de la bun început cu ce avem de-a face: noi vorbim de carieră? Da, vorbim şi de carieră. Dar poate că în unele domenii cel mai bine ar fi să vorbim doar de OCUPAŢIE sau PROFESIE, îndeletnicire, în anumite cazuri.
O ocupație poate deveni meserie, o meserie poate deveni profesie, în anumite profesii se poate face și carieră. Poți fi ocupat și dacă joci jocuri pe computer, dar nu sînt mulți plătiți pentru asta. Poți avea activitate sau preocupare, poți avea treabă și îndeletniciri. Poți face apicultură, grădinărit, poți să îți ocupi timpul în diferite feluri, ca hobby sau chiar ca activitate productivă, care poate deveni la un moment dat o meserie alternativă, dar nu este o profesie.
Nu credeam că se va întîmpla așa de devreme, dar am experimentat spitalul și dinspre ușă spre pat, ca pastor și mai apoi capelan, dar și dinspre pat spre ușă, ca pacient. Aș dori să vă împărtășesc cîteva sfaturi din această experiență, care mi-a schimbat viața definitiv. Boala nu trebuie subestimată, este un adversar redutabil. Boala pe mine m-a îngenuncheat, cum nu m-au îngenuncheat alte lucruri.
Relația cu cel mai cunoscut și de încredere instrument al contactului cu lumea – corpul, singurul loc în care poți locui pe parcursul vieții, este foarte dificilă. La un moment dat, corpul te va trăda.
Cînd te trezești cu tuburi în gură, în nas, cu sonde, cu pungi, cu tot felul de fire care intră și ies din tine, fără a te putea întoarce, mișca; mîna și piciorul drept paralizate; vrei să te scarpini și nu îți găsești capul, vrei să bei apă și nu ți se permite decît trei-patru picături pe oră (la un moment dat așa îmi măsuram timpul, din cît în cît timp pot bea trei picături de apă) cu cea mai mare frustrare: plosca; ești dezbrăcat nu numai de haine, ci de orice fel de mîndrie și decență, ești vulnerabil, umilit de propriul corp, pe care pînă ieri l-ai putut controla excelent și care acum este prăbușit complet … atunci ai nevoie de bunătate, înțelegere, profesionalism, compasiune și competență.
Trecînd prin aceste experiențe, am descoperit o realitate pe care am declarat-o altora, dar pe care mi-am asumat-o acum: toți sîntem niște bolnavi terminali, dar în diferite faze de apropiere de moarte. Toți vom ajunge pentru mai multă sau mai puțină vreme pe patul suferinței și apoi al morții.
Ce credeți că își dorește un bolnav în general, un bolnav terminal, în special:
Am trăit ”clipa morții”. Pentru majoritatea dintre noi, clipa aceea este trăită o singură dată. Alții, puțini, o trăiesc de mai multe ori. Clipa morții nu este mai lungă decît orice altă clipă. Ora morții nu este mai lungă de 60 de minute, ziua morții este tot de 24 de ore. Pînă în clipa morții, ziua morții și orele de dinainte, chiar ora morții pot fi toate banale, obișnuite, plictisitoare chiar.
Aș dori să vă povestesc cum este în clipa morții, atunci cînd ești sigur că nu mai scapi. Sînt cîteva lucruri pe care le-am rememorat șocat cu soția mea la săptămîni după ce s-a întîmplat. Am avut o atît de mare liniște, pace și bucurie și în timpul zborului cu elicopterul, cînd deja știam că este foarte grav, mi-am rememorat iubirile. Se spune că în clipa morții îți trece toată viața prin fața ochilor…mie mi-au trecut toate iubirile pe care Dumnezeu mi le-a turnat în viață.
Dumnezeu este delegatul nostru preferat! Este foarte comod să trăiești cu un Dumnezeu Atotputernic, Omniprezent și Atoateștiutor!
Uneori această concepție dogmatică, foarte corectă dealtfel, ne poate paraliza în lenevie sau lașitate. Dacă Dumnezeu este acolo unde eu nu pot fi eu acum, dacă Dumnezeu este mai puternic decît pot fi eu în cele mai frumoase visuri ale mele, dacă Dumnezeu este etern și nu are o viață care să se sfîrșească așa de repede, precum am eu, atunci are tot timpul la dispoziție să viziteze bolnavii, să meargă la activități de binefacere, să îi cerceteze pe orfani și să dăruiască văduvelor.
De aceea auzim în unele biserici evanghelice rugăciuni de genul: ”Doamne, te rog acum să treci tu pe la patul celor în suferință, încurajează-i tu! Doamne, te rugăm să te implici tu!”
S-a întîmplat de curînd: ”Doamne, alege tu oameni după voia Ta în fruntea țării și a Europei!”, asta în timp ce stai acasă și nu te duci la vot sau pleci din rînd pentru că este prea mare aglomerație.
Ar fi fost posibil ca David să se fi rugat pentru Goliat ca Dumnezeu să îi fi dat un cancer de pancreas sau să îi fi cadorisit vreun infarct sau vreun atac cerebral masiv? Ar fi fost posibil ca Dumnezeu să îl fi omorît pe Goliat și fără rugăciunile lui David și fără psalmii lui de imprecație?
Există păcate pe care le comitem foarte des și pe care nu le considerăm foarte grave, sînt foarte la îndemînă (și pentru minciună și pentru bîrfă nu trebuie să facem mare lucru, trebui doar să deschidem gura!), dar foarte distructive, cu implicații catastrofale pentru propriul caracter și pentru apropiați. Dacă minciuna distruge încrederea și reputația, bîrfa distruge relații, comunități întregi, biserici. Bisericile care au cultivat păcatul bîrfei nu mai există.
Bîrfa ca amenințare la viața celuilalt
Să nu umbli cu bîrfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieții aproapelui tău. Eu sunt Domnul. Să nu urăști pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni și să nu ții necaz pe copiii poporului tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Eu sunt Domnul.
Să păziți legile Mele. (Levitic 19: 16-19)
Încă din scrierile veterotestamentare bîrfa este amendată ca un păcat care amenință viața aproapelui, este un păcat care este săvîrșit din ură, răzbunare, invidie, ciudă. Domnul afirmă că El este Domnul și pentru tine și pentru pentru aproapele pe care îl bîrfești. A dat legile și pentru tine și pentru el. Sînteți parte din același popor și bîrfa este o distrugere tocmai a acestui popor. În Proverbe 10:18 se afirmă că răspîndirea bîrfelilor este un act de nebunie, este distrugere, iar în Proverbe 11:14 bîrfa este un semn al lipsei de stăpînire și autocontrolului. Bîrfitorul nu este demn de încredere, cel care îți ascultă bîrfa acum sau bîrfește pe altul, mîine te va bîrfi pe tine (Proverbe 20:19). Bîrfitorul își pierde prietenii. Bîrfa izolează și rupe prieteniile cele mai adînci.
Bîrfa ca amenințare la sănătatea relațiilor
În literatura noutestamentară, bîrfa este unul dintre motoarele conflictelor și o roadă a mîndriei (2 Corinteni 12:20). Temerea apostolului Pavel înainte de moarte este să nu îi găsească pe cei din Corint într-o combinație de păcate, toate din zona relațiilor bolnave, categorie din care face parte și bîrfa: conflicte, invidie, dezbinare, mîndrie, tulburare.
Acum 100 de ani apărea la București o nouă și surprinzătoare traducere a Sfintei Scripturi. Receptarea ei a însemnat un amestec de curiozitate, entuziasm și revoltă. Cu vremea, această versiune, tipărită în multe milioane de exemplare, a devenit extrem de populară în țara noastră, iar în vremea regimului comunist a cunoscut numeroase retipăriri, fie oficiale, fie clandestine. Autorul ei era tânărul Dumitru Cornilescu, un proaspăt călugăr ortodox arondat Episcopiei Huși.
Minciuna! Sînt păcate pe care unii dintre noi nu le-ar face din diferite motive. Dar de mințit am mințit cu toții. Prima minciună apare uneori chiar înainte de a putea vorbi articulat, de la primele comunicări, înainte de a merge. Ne-am manipulat părinții prin plîns isteric încă de la cîteva luni de zile. Minciuna este la îndemînă, ușor de comis și este adînc înrădăcinată în firea noastră carnală. “În păcat m-a zămislit mama mea”, spune Psalmistul. Asta înseamnă că am moștenit starea mincinoșilor. Și pentru că este atît de la îndemînă și atît de înrădăcinată în noi, de aceea ne este și așa de greu să ne lăsăm de minciună.
Căderea lui Adam a fost produsă de minciună: “Oare a zis Dumnezeu? N-a zis …” Îndoiala și pervertirea cuvîntului lui Dumnezeu au fost metodele prin care diavolul le-a sucit mințile primilor oameni, cufundîndu-i într-o realitate modificată. El însuși, diavolul, satana, este numit ”tată al minciunii”.
Dumnezeu urăște cu pasiune acest păcat, de aceea îl așază între cele 10 porunci: ”Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău!”, în Proverbe 12:22: “Buzele mincinoase sunt urîte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr îi sunt plăcuți.”
În urmă cu ceva timp mi-a scris o tînără. Părea realizată, frumoasă, educată, cu toată viața înainte, iar poza de profil o arăta îmbrățișată de un tînăr frumos, dar, în urma unei dezamăgiri, era la marginea prăpastiei: Nu aș mai dori să mai trăiesc! Nu înțeleg ce vă ține atît de puternic de viață!
I-am răspuns:
Buna ziua, tulburător ce scrieți aici, fiind atît de tînără și îmbrățișată. Vă văd îmbrățișată de iubit/soț, deci aveți/ați cunoscut dragostea. Dacă ați cunoscut dragostea, atunci ați cunoscut principalul motiv pentru care merită toată zdroaba asta a biologiei. La vîrsta mea am cunoscut dragostea pentru o fată, care mi-a devenit apoi soție. Am cunoscut DRAGOSTEA lui Dumnezeu, apoi dragostea pentru copii, dragostea de natură, de tot ce este în preajmă, dragostea fiind primul motiv pentru care vreau să trăiesc, pentru că dragostea se schimbă în fiecare zi!
Fiindcă oricine va voi să-și scape viața o va pierde,
dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va mântui.
Șice ar folosi unui om să câștige toată lumea,
dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuși?
Căcide oricine se va rușina de Mine
și de cuvintele Mele,
se va rușina și Fiul omului de el,
când va veni în slava Sa și a Tatălui
și a sfinților îngeri.
Ce înseamnă a fi creștin?
”Dacă voiește cineva să vină DUPĂ MINE … ” ne spune Mîntuitorul!
Termenul creștin înseamnă urmaș al lui Cristos. Ce (mai) înseamnă să Îl urmăm pe Cristos astăzi?
Poate că ar trebui să ne întrebăm mai întîi Ce nu este creștinismul? A veni după Domnul nu înseamnă doar botez, nu înseamnă doar să păstrezi un cod de comportament, o anumită etică, să cultivi un anumit fel de viață, să păstrezi anumite aparențe, relații, obiceiuri, sărbători, adică o RELIGIE. Creștinismul nu este o angajare ideologică și instituțională, apartenența la o comunitate care împărtășește un anumit ethos și o anumită etică, ci este întemeiat pe o relație personală determinantă ontologic. De fapt, pornește de la o re-în-temeiere ontologică, o re-naștere (”naștere din nou”) , și continuă cu o regenerare continuată pînă în eternitate (”sfințirea”).
Ce presupune statutul de urmaș al lui Cristos?
Lepădarea de sine – Se vorbește adesea de negarea de sine, neplăcerea de sine, anularea, neacceptarea de sine, împotrivire față de sine, idei care pot crea confuzie pentru cineva care este acomodat și cu spiritualitatea Orientului Îndepărtat. Pentru un evanghelic acești termeni conduc fie spre păgînism, fie spre monahismul ortodox.
În creștinism această lepădarea de sine nu se petrece într-un vid decupat relațional. A-L urma pe Domnul înseamnă, în primul rînd, intrarea într-o relație care declanșează un proces continuu de lepădare de orgolii, de mîndrie, dorințe personale, interese, pasiuni. Este o schimbare de priorități. Lepădarea de sine înseamă să alegi în fiecare zi să te preocupe mai mult Dumnezeu decît propriile tale interese, avantaje, imagine, slavă. Din această pricină, cele două tipuri de înălțare vor fi întotdeauna în conflict: slava Ta și Slava Domnului.
Crucificarea eului – Cel care pretinde că este un urmaș al lui Cristos nu trebuie doar să își abandoneze orgoliile, precum s-ar dezbrăca de o salopetă murdară. Parcursul este chiar mai solicitant și mai pretențios. Ego-ul, odată lepădat, este chemat la crucificare, la tortură.
Contemporanii lui Isus au înțeles corect invitația: să-și ia crucea? Crucea era un instrument de tortură pînă la moarte. Expresia aceasta însemna renunțare la tot, rușine, respingere din partea tuturor.
Ca să îl urmezi pe Domnul, care nu avea să îți ofere nimic pentru această lume, nici sănătate pentru tine, nici pentru familie, nici bogăție, nici avantaje sociale, nici poziții în politică, nici scaune de conducere, influență, însemna să te angajezi la un parcurs al nebuniei în raport cu apropiații și întreaga comunitate.
De cîte ori Biserica a confundat chemarea lui Isus cu ofertele celui rău… toată slava, gloria, influența, bogăția, spectacolul, îmbunătățirea sinelui și imaginii de sine, popularitatea și hrănirea narcisismului! Cum sună această ofertă față de: ”Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine!”?
În textul citat urmează o serie de paradoxuri legate de valorile principale din societatea antică, valori general valabile și astăzi: siguranța și sănătatea, cîștigul și averea, apoi rangul social, cinstea, imaginea publică.
Sînt perioade de adîncă disperare în viață, atunci cînd viața noastră de rugăciune se intensifică. Nu este ciudat oare că nu la bucurie și celebrare ne rugăm mai mult, ci în încercări și întristări, în intersecțiile dificile ale vieții? Atunci am dori să fim ascultați, dar uneori Cerul pare închis. Este posibil să fie doar o perspectivă subiectivă, dar dacă totuși Cerul ascultă în anumite condiții? Ne-am putea imagina că Marele Împărat, Monarhul Absolut, Dumnezeul tuturor dumnezeilor, Cel Preaînalt să emită ceva pretenții pentru adresare în fața Majestății Sale?
În multe locuri Scripturile ne încurajează să venim înaintea lui Dumnezeu cu inima sinceră, așa cum sîntem, vorba cîntării: ”Așa cum sînt … la Tine vin…. ”. Dar există și alte pasaje în care Dumnezeu dă indicații de ajustare, pregătire: ”Moise, descalță-te!”, ”Poporul să fie abstinent și să nu se atingă, căci Domnul va vorbi … ” et c.
Există oare condiționări ale unei rugăciuni ascultate? Să explorăm Psalmul 17 prin cîteva observații.
1. Pricina nevinovată – Pentru ce te rogi?
Doamne, ascultă-mi pricina nevinovată, ia aminte la strigătele mele!
Ne putem ruga pentru diferite pricini. Există hoți care se roagă să nu fie prinși, infractori care se roagă să scape, agresori care se roagă să le dea Dumnezeu putere să înfăptuiască răul. Există curvari care se roagă să nu iasă la iveală mizeria, amanta să nu rămînă cumva gravidă. David a crezut că Dumnezeu îl iubește atît de mult, încît totul se va rezolva cu un duș. Există studenți care aprind lumînări înainte de sesiune și pun bilețele la cutiile de rugăciune, în loc să se apuce să învețe. Există vecini care se roagă pentru răul altor vecini și îi ”scriu pe toacă la biserică” Acestea nu sînt pricini nevinovate și în consecință Dumnezeu nu-și va uni slava cu ticăloșia.
În general în imaginarul public Moartea este un pelerin, un călător, care merge din poartă în poartă și culege sufletele, este fel de Înger1 (vestitor?) care apare călare uneori în iconografie. În alte variante, este un agent divin, care seceră din mers și face de obicei o figură pozitivă, este un fel de ajutor al lui Dumnezeu.
Nimicitorul este prezentat în Exodul ca trecînd pe la fiecare ușă, stînd în fiecare prag al egiptenilor și trece dincolo de prag pentru a lua sufletele celor întîi născuți.
”Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul și va vedea sângele pe pragul de sus și pe cei doi stâlpi ai ușii, Domnul va trece pe lângă ușă și nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.” Exod 12:23:
Nimicitorul este cel care stă în prag sau trece pragul.
Unul dintre cele mai cutremurătoare pasaje este acela în care David ”vede” Îngerul și îl localizează geografic foarte exact, este locul în care acela se oprește, pentru că Dumnezeu îi pune limită.
5. Ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Ce anume ne face să reacționăm diferit în circumstanțe diferite? Faptul că noi creștinii știm ce alții nu știu. În contextul Epistolei lui Iacov CREDINȚA înseamnă să Îl cunoști pe El, ÎNȚELEPCIUNEA înseamnă săasculți ce spune El. Noi știm că încercarea aceea nu este un eveniment, un ghinion, o durere, ci o testare a credinței, a relației noastre cu El.
Și știm că această succesiune de tot felul de încercări lucrează anduranță, răbdare, capacitatea de rămîne sub presiune și imediat descoperim aspectul durativ al întregului proces. Acolo de desfășoară un proces de lungă durată, care trebuie să ne modeleze ca pe lut și apoi să fim puși în foc precum lutul. Aspectele durative ale verbelor marchează aceste lucruri. Răbdarea, în contextul epistolei iacobine, reprezintă capacitatea de a rezista în dileme, între alternative, în încurcătură, în spațiul dintre soluții, între răspunsuri, cu multe întrebări neclarificate, în nesiguranță, în starea în care Cerul pare să tacă, Dumnezeu pare distant, în situația în care prietenii s-au îndepărtat și orizontul este neclar. Oare acest soi de răbdare nu este cel mai aproape de credința definită ca o puternică încredințare asupra lucrurilor care încă nu se văd? Așteptarea înainte de rezoluțiile divine este uneori înnebunitoare și chiar generatoare de panică. Oare ce va fi? Cum va fi? Cît va fi? Ce diagnostic voi primi? Încă o operație? A revenit cancerul cu metastaze? Va reveni? Cum va fi următoarea investigație? Emoția aceasta a așteptării creează dependența de un Dumnezeu pe care Îl cunoaștem personal și Îl recunoaștem, după cum s-a revelat din generație în generație în Sfintele Scripturi! Pentru cineva care nu are credință în El, nădejde la El și dragoste pentru El, așteptarea în aceste tuneluri de tranziție este disperare. Pentru cei credincioși, încercarea crește capacitatea de a sta în interval și de a obține ceva mai mult decît stabilitatea, sănătatea, siguranța și starea de bine: șlefuirea caracterului întru asemănarea cu El.
6. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvîrșit lucrarea. Dumnezeu dezvoltă în noi prin teste și încercări capacitatea de a îndura disciplinarea Sa, modelarea Sa: degetele olarului care se înfig în lut pentru a scoate surplusul creează durere și spasme. Lutul izbit de piatra modelatorului poate icni și ofta sub ”atacul” palmelor care duc la forma finală. Lutul din noi este supus duhului, care acum este luminat și înțelege care este planul final, lutul din noi visează cînd acum este maro și fără formă, la ziua în care va fi admirat în culori vii, întărit după foc și suplu între toarte. Acest proces al modelării între maro și culoare, între turtă și suplețe trebuie să se desfășoare în timp, de aceea sîntem lăsați în procesul de sfințire după convertirea noastră. De aceea nu devenim sfinți dintr-o dată. De aceea nu sîntem răpiți la ceruri imediat ce am ieșit din apa botezului și sîntem lăsați între teste și încercări pe roata Olarului. De aceea Evanghelia prosperității este o nenorocire eretică fără vreo legătură cu Scripturile.
Mi-am petrecut copilăria și adolescența în Biserica Creștină Baptistă Sfînta Treime din Iași … Biserica de pe Sărăriei, cum i se spunea.
În tinerețile noastre cu multe amintiri frumoase din perioada anilor 80, de mai multe ori am mers cu prietenul meu Petrică Scalco să îl luăm și să îl ducem la Biserică pe Petrică din cărucior! Îi spuneam așa pentru a-l deosebi de alți Petrică din Biserica noastră.
Avea fața strîmbată de boală, trupul tot contorsionat de paralizie, dar ÎNTOTDEAUNA ne întîmpina cu zîmbet, cu o vorbă bună, rostită printre buzele deplasate nenatural. A fost tot timpul ușierul neoficial al bisericii.
Trebuia să îi cauți mîna tremurîndă ca să i-o prinzi și să îi spui ”PACE!”
”PPPAȘȘȘE!” strecura prin zîmbet și dinții deja împuținați.
Petrică din cărucior a fost un fenomen, o nădejde somatizată, o credință întrupată, o dragoste încarnată!
Acum, cînd îmi amintesc de trecerea lui spre Țara fără cărucioare și proteze, spre Locul fără paralizii, în Spațiul fără dureri, mă plec în fața căruciorului lui și, dacă aș fi cu adevărat în fața lui din nou i-aș săruta sandalele maro, neuzate de mers, dar pline de praful Sărăriei!
În momentul cînd privim singuri la viață, aceasta pare de neînțeles, atunci cînd Marele Păstor, Înțeleptul Plănuitor, Preabunul Doctor, Blîndul Olar ne ține de mînă, viața, încercările, testele, durerile cioplirii capătă alte sensuri.
3. Ca o mare bucurie. Toată Scriptura ne conduce spre un Dumnezeu care iubește paradoxul. În Predica de pe Munte descoperim un fel de climax al acestui mod de abordare ironic-paradoxal: dacă vrei să devii mare, trebuie să te faci mic; dacă vrei să te răzbuni pe vrăjmaș, trebuie să întorci obrazul celălalt; dacă vrei să faci rău aproapelui care ți-a făcut rău, să îi aprinzi cărbuni aprinși în cap, trebuie să îi arăți dragoste; dacă vrei să fii bogat, atunci trebuie să risipești, să dai! La fel aici: deși nu este bucurie, necazul trebuie privit ca o mare bucurie, privind la rezultatul bănuit, nicidecum la prezentul evident; urîțenia este înfrumusețată de cunoașterea unui Dumnezeu care poate face din oase uscate o oștire din carne, urîtul devine frumos; durerea devine suportabilă în contextul formării și cioplirii spirituale, iar lipsa poate fi privită ca o binecuvîntare, sărăcia este înălțare, pe de altă parte însă, bogăția poate fi considerată, paradoxal, o lipsă, o înjosire. Dumnezeu preferă răsturnările, deformarea imaginii sub lupa Cuvîntului, astfel că încercarea credinței prin suferință, testul caracterului devine o excelentă ocazie de a arăta cine ești cu adevărat.
Integritate este unul dintre termenii care ar merita redefinit în lumina credinței și eticii creștine. Se vorbește mult despre el în contextul corupției politice, așa cum se vorbește despre cinste, transparență și onestitate.
Așa am înțeles și eu pînă de curînd integritatea, ca un sinonim pentru onestitate, un antonim pentru corupție. Cred că avem resurse pentru mai mult, dacă definim integritatea din perspectivă creștină.
Există un preț al integrității în general? Da! Izolarea, bullyingul, o carieră sacrificată, pierderea unor oportunități, ratarea unor ocazii pe termen scurt. Există beneficii? Da! Liniștea la culcare, o reputație nepătată. Unii consideră că prețul este prea mare și beneficiile de astăzi nu trebuie sacrificate pentru reputația de mîine, că în fond copiii cer mîncare, soția cere obiecte, prietenii cer confirmări. Deci … de ce nu? De ce să nu plagiezi academic? De ce să nu iei mită în spital? De ce să nu te faci că plouă, dacă ești organ de control? De ce să nu faci mici compromisuri pentru mari cîștiguri?
Dar dacă prețul este și mai mare? Dacă prețul pierderii integrității este istoric sau chiar etern?
Dacă cîștigul este și mai mare? Dacă prețul păstrării integrității poate schimba cel puțin o generație, dacă nu, destinul unui popor, al unei țări și chiar destinul meu veșnic?
Unul dintre textele care mă fascinează de ani de zile este Epistola lui Iacov, care are o construcție extrem de interesantă. Este construită după tiparul bulgărelui de zăpadă sau după structura pînzei de păianjen.
Autorul pornește în capitolul 1 cu miezul tuturor lucrurilor pe care le va dezvolta, pentru ca apoi să dezvolte o parte sau chiar toate direcțiile principale pe care le va fi anunțat.
Atenționare: acest articol a mai fost publicat atît aici, cît și pe Edictum DEi. A trecut ceva timp de atunci, dar revin asupra acestui text, acum cînd viața mea depinde de un fir de ață (chirurgicală … la propriu!). Iată cît de puternice și importante sînt aceste lucruri! Nimic nu s-a schimbat! Insist!
Sîntem căsătoriți de 33 de ani. În iulie 1991, în plină criză economică, ne-am căsătorit fiind foarte tineri. Doi copii, eu aveam 20 de ani, ea, 21. Ne-am întîlnit prima oară în 1985 și, cu toate că eu nu cred în ”dragoste la prima vedere”, mie așa mi s-a întîmplat. Am văzut-o și mi-am spus: ”Aceasta ESTE soția mea!” În acești 30 de ani am adunat multe, foarte multe bucurii, dar și cîteva păreri de rău, nostalgii în sensul etimologic al cuvîntului (dureri ale reîntoarcerii). Zilele acestea, întorcîndu-ne în trecut și evaluîndu-ne viața, îi spuneam Nataliei că am fost mult prea fericiți, mai fericiți decît este permis, am mîncat din tortul vieții cu lăcomie. A fost aproape perfect (cel puțin în ce o privește pe ea, totul a fost perfect!) dar, dacă aș avea un fel de mașină a timpului, m-aș întoarce să schimb cîte ceva, ca să fie mai mult ca perfect! În alte texte am enumerat mai multe astfel de păreri de rău, aș putea scrie cel puțin 30 pentru fiecare an, dar încerc să le restrîng doar la 10 majore:
1. TIMPUL – îmi pare rău că n-am petrecut mai mult timp împreună. Am avut o viață profesională cu multe călătorii. Au fost călătorii în care am fost singur, deși ea ar fi putut fi cu mine. Au fost momente, pe care m-aș fi bucurat să le fi împărtășit împreună. Acum, cînd îmi dau seama că cea mai mare parte din căsnicia noastră se va fi scurs deja, prețuiesc fiecare clipă. Ea calcă rufe? Îmi iau laptopul sau tableta ca să lucrez lîngă ea. Călătoresc undeva mai mult de o zi? Facem eforturile necesare, ne așezăm ultimul copil dormind în carseat și plecăm la 5.30 dimineața, ca să avem încă 4 ore împreună ținîndu-ne de mînă (în sfîrșit am avut și o mașină cu transmisie automată!)
Din versetul 13 încep ”vaiurile” și acuzele directe către farisei. De aici putem identifica pericolele majore care îi pîndesc pe cei care se lasă contaminați de această boală spirituală:
5. Viață exterioară impresionantă, viață lăuntrică falimentară. Tensiunea dintre exterior și interior, dintre viața privată și viața publică, dintre viața intimă și cea văzută de ceilalți este o temă recurentă în orice discuție despre fariseim, duplicitate. Vasul curat doar pe dinafară, mormîntul văruit doar pe afară. Pentru o vreme, viața exterioară poate fi admirabilă. Pînă ajungi să bei din pahar și îi vezi lăuntrul, pînă la deschiderea mormîntului, atunci se vede necurăția, fărădelegea, fățărnicia (v. 26-28) Fățarnicul își neglijează casa, familia, apropiații, în ”favoarea lucrării”, acțiunilor publice. Este posibil ca părinții să îi fie înfometați, dar, dacă se fac poze, să împartă pachete la săraci. Este posibil să își abuzeze soția verbal sau fizic, dar întotdeauna va săruta mîna oricărei cucoane, dacă trebuie să-și demonstreze civilitatea, buna creștere și politețea.
6. O falsă cinstire a valorilor istorice și tradiționale. De fapt fariseul, deși pare un tradiționalist, un conservator în valori, pare să țină la istorie, familie, la toate comorile date de înaintași, stilul lui de gîndire este liberal și stilul de viață libertin. Declarativ este alături de marii martiri și de toți sfinții; în fapt scuipă pe mormintele lor prin modul în care își trăiește viața în cele mai mari curvii și destrăbălări. (v. 29-33) Ține conferințe despre familie și puritate, despre abstinență și sobrietate, flirtînd cu recepționerele, accesînd pornografie și dedulcindu-se cu micile plăceri pe care tot el la înfierează.
7. O împietrire care va duce la judecată. Cel care este Blînd și Smerit cu inima este extrem de agresiv verbal. Etichetarea prin epitete sau metafore este unul dintre cele mai dure tratamente pe care le poți oferi cuiva. ”Șerpi, pui de năpîrci! Casă pustie … ”. Acest soi de oameni este deja acuzat și judecat. Sentința este pronunțată. Întrebarea retorică ”Cum veți scăpa de pedeapsa Gheenei?” n-are răspuns comod pentru niciun duplicitar.
Cel mai mare pericol al fățărniciei este pedeapsa veșnică a Iadului. Despărțirea totală și eternă de Dumnezeu. Nu amendează Dumnezeu atît de tare păcatele grele ale Mariei Magdalena, ale Samaritencei sau ale lui Zacheu, cît cele ale celor cărora li s-a dat mult și li se va cere mult. Curvele și hoții merg înaintea celor care au obținut diplome de teologie din Școala lui Isus.
Iuda este arhetipul oricărui fățarnic. A fost cu Isus, a cunoscut tot ce a spus și făcut Isus, a mers cu Isus să facă minuni, dar era un hoț și un tîlhar, ascundea, mințea, trăia în fals.
După exact 7 luni de la operația de triplă disecție de aortă, după o recuperare complicată și dureroasă, m-am reîntors la scris pentru Edictum Dei deocamdată.
Pentru cei curioși: n-am de gînd să mă pensionez de boală, cum s-a zvonit! Vorba profesorului meu, regretatul Petru Creția: ”prefer să mor aici cu voi, cu creta în mînă și la tablă decît în altă parte!”.
Singura pensionare de care voi avea parte va fi în 21 iunie de la cicloturismul de anduranță. Pe 21 iunie la ora 17.00, Deo Volente, voi organiza retragerea mea ”oficială” din activitățile de ciclism de anduranță și cicloturism, activități din care au rezultat prietenii de durată, amintiri dulci și foarte prețioase (4 tururi Romania – Auschwitz, tururi prin țară, fund raising pentru Hospice Emanuel et c.).
Mă voi lăsa de bicicletă? Nu cred! Astăzi de ziua bicicliștilor spun ce am mai spus: ”mai bine mor cu ghidonul în mînă decît cu telecomanda în mînă”. Nu voi mai putea face cursele acelea lungi de 150-300 sau 400 de km în 24 de ore, dar voi putea merge 10 km pe plat de plăcere, cu familia, cu Noah și cu prietenii. Cardiologul îmi stă alături!
Nu vă lăsați, dragii mei! La un moment dat cu toții vom da nas în nas cu ”domnișoara cu pardesiu”, salutați frumos și recitați cu voce tare Psalmul 139:16: ”toate zilele mele au fost scrise în cartea Ta mai înainte să fi fost vreuna dintre ele!”.
Din octombrie, abia aștept, dacă Dumnezeu îmi dă viață, vreau să mă întorc la studenți, la activitatea pe care am iubit-o și pe care o practic, iată, anul acesta … de 30 de ani, la Universitatea Emanuel din Oradea.
Iată așadar, pînă în versetul 13 din Matei 23 este o introducere cu referire la mecanismele care produc fățărnicia:
1. Epistemologie corectă, practică defectă. Fățarnicul știe adevărul, este drept credincios, știe să deosebească adevărul de fals! Teoretic vorbind, nu este un rătăcit, numai că nu trăiește ce știe. Ba, mai mult, faptele sale sînt condamnate tocmai de adevărurile pe care le știe. Mîntuitorul confirmă catedra lui Moise, de la care predau și ei, dar viața lor nu trebuie urmată. Declară că înfăptuiesc, par a face anumite lucruri corect, regulamentar, dar nu le fac și cu adîncul inimii (cazul Ravi Zacharias!). Minciuna poate fi un eveniment, o declarație, însă fățărnicia este o formă de minciună continuată, permanentizată și cronicizată. Tocmai această cunoaștere corectă în contextul unui stil și mod de viață corupt îl va condamna pe fățarnic în ziua veșniciei. Nu minciunica din fața ofițerului de poliție, atunci cînd ești prins puțin peste viteză, este principala piesă în dosarul fățarnicului, ci faptul că se complace în compromis zi de zi.
2. Mîndria, slava deșartă. Fățarnicul investește în imagine, locul dintîi la ospăț, scaunul dintîi în sinagogă. Aleargă după like-uri, după aprecieri, după titluri, după recunoașteri, diplome, doctor honoris causa, portrete, pomeniri în presă. Piața, scena, petrecerile, seratele, simpozioanele, conferințele sînt locurile în care așteaptă să fie lăudați, amintiți, și ți-i faci cei mai mari dușmani pe impostori dacă i-ai uitat sau trecut cu vederea cumva. Duplicitarul nu cunoaște smerenia, pentru că smerenia ar desființa tocmai mecanismul fundamental al fățărniciei, acoperirea vieții lăuntrice. Smerenia se însoțește cu mărturisirea în vulnerabilitate, cu auto-deconspirarea defectelor, fără teama de a mai pierde ceva. Smerenie înseamnă recunoaștere în adevăr și anularea falselor proiecții asupra sinelui.
Motto: Locuința ta este în mijlocul fățărniciei și,
de fățarnici ce sunt, nu vor să Mă cunoască”,
zice Domnul.
Ieremia 9:6
Fățărnicia sau fățăria are întotdeauna conotații negative în limba română. Este antonimul sincerității, este sinonimă cu duplicitatea, falsitatea, prefăcătoria. Însă cred că trebuie să nuanțăm puțin problema duplicității.
De la cădere încoace nimeni nu mai poate fi cu totul sincer. Este imposibil. Fiecare copil, odată ce se dezvoltă, învață ascunderea benefică și duplicitatea necesară.
Îmbrăcămintea este o primă anulare a sincerității minimale. Faptul că nu spunem întotdeauna tot ce gîndim, nu facem tot timpul tot ce ne trece prin minte, nu rostim orice gînd și nu verbalizăm orice am imaginat, este o formă de fățărie. De fapt există un fel de cenzură personală care este o formă de duplicitate sănătoasă. Nici cu cei mai apropiați, nici cu cei care ne sînt parteneri de viață și împreună formăm o familie sau ”un singur trup”, nici în acest soi de relație nu sîntem cu totul ”sinceri”.
Ce soț de cum se trezește dimineața îi spune soției, privind-o cu drag, dar critic în același timp: ”arăți mai prost ca aseară, draga mea, și ai halenă!” Din pricina căderii nu mai putem recupera sinceritatea totală.
De aceea dreapta cumpănire și dreapta judecată trebuie folosite tot timpul atunci cînd rostim anumite lucruri sau facem anumite gesturi.
Este 1 iunie, ziua în care celebrăm copilăria. O copilărie senină, roz-bombon, idealizată, scăldată în soare și culori pale, cu părinți fericiți, fără lacrimi și dureri, cu leagăne, fără julituri și zgîrieturi, fără fracturi și răni, cu vată de zahăr și bezele, cu rîsete zglobii și trotinete, cu iarbă verde, fără căpușe.
Nu toate copilăriile sînt așa și nu le facem niciun serviciu copiilor, dacă îi ținem într-o bulă de săpun multicoloră că … las’ că se vor întîlni ei cu suferința mai tîrziu, de ce să îi întristăm de acum?
Creștem niște generații alintate și rîzgîiate, cu creierii făcuți ferfeniță de tablete și telefoane, care se vor refugia în realitatea virtuală sau în pseudo-realitatea creată de droguri la prima întîlnire cu suferința.
În aceste zile m-ați tot ”auzit” (citit) despre ce mi s-a întîmplat în urmă cu 5 luni și cîteva zile: o triplă disecție de aortă.
Ce este o disecție de aortă? Hmmm, nu știu cum să o explic în termeni obișnuiți, evitînd termenii tehnici medicali, dar disecția de aortă este una dintre cele mai mari amenințări la viață. Statisticile sînt copleșitoare. Iată AICI CÎTEVA.
Supraviețuitorii sînt foarte puțini. Urmările sînt dramatice și debilitante.
Majoritatea supraviețuitorilor nu-și mai revine complet niciodată și nu mai poate duce o viață normală, suferind de PTSD (post traumatic stress disorder). Depresia, cauzată și însoțită de spaima morții iminente, ia locul oricărei normalități. Un disecat, chiar operat, poate deveni din nou disecat, dar în altă parte a aortei, iar disecția abdominală, și, avînd în vedere cîte organe sînt hrănite din acea zonă, această condiție presupune o moarte cumplită. Imaginați-vă rinichii, ficatul, picioarele nealimentate cu sînge pentru cîteva zile.
Stimate domnule Cruceru, de astăzi înainte vă este interzis să răciți, să tușiți, să vă constipați, să strănutați, să tăiați lemne, să ridicați greutăți, ca nu cumva să incniți. Să nu vă enervați, să nu vă supărați, ca să nu vă crească cumva tensiunea dincolo de 120/70 și pulsul să nu cumva să fie peste 80-90. Să nu alergați, să nu săriți, să nu aveți accident cu mașina, ca nu cumva să vă izbească în piept airbagul de la mașină. Nu aveți voie să practicați sporturile de contact, să nu călăriți, să nu cădeți de pe spate sau pe piept …
Adăugați la toate astea faptul că protocolul standard pentru disecați presupune plasarea acestora sub protecție de anticoagulante, unele chiar destul de puternice și fără antidot, precum Eliquis. O hemoragie normală pentru alte persoane, poate fi o hemoragie mortală pentru un disecat pe Eliquis. Imaginați-vă un accident casnic, tăiere profundă sau un accident de mașină …
Cîte din acestea se pot evita? Am răcit deja! Am tușit deja! Am strănutat deja! Am fost, după cum ați văzut, la distanță de o tuse față de moarte!
Nimic în viață nu m-a îngenuncheat așa cum m-a smerit această boală, nimic în viață nu mi-a dat o mai mare mirare în fața lui Dumnezeu decît această aventură. Sînt în continuă perplexitate din noiembrie încoace față de modul în care Dumnezeu m-a scos din ghearele morții, cu o recuperare dincolo de orice optimism și orice știință medicală.
Paradoxal, eu de 5 luni încoace sînt într-o permanentă sărbătoare, sînt extatic în fiecare dimineață și nu cred că am avut mai multă bucurie în toți cei peste 50 de ani de viață cîtă bucurie am adunat în ultimele 5 luni. Fiind conștient de aceste lucruri, pe care încerc să le descriu aici, celebrez fiecare dimineață, mă bucur de fiecare oră în plus, mi se umple inima de veselie pentru fiecare minut în plus! Mă bucur de fiecare formă de viață din jur, de la păpădii, pînă la păsări și cai, mă simt mai fericit ca niciodată în mijlocul familiei și prețuiesc fiecare relație în care m-a prins Dumnezeu. Orice prietenie autentică este prețuită nespus, Biserica este o minune de comunitate, în care am simțit sprijin și iubire, iar dragostea Nataliei m-a înfășurat ca într-o manta protectoare, ca într-o haină vrăjită, precum acele textile vindecătoare din basmele copilăriei.
Se știe că aorta este cel mai mare vas din organism, pornește din inimă, ascendent, ia forma unei cîrje, cîrjă din care pornesc vasele care alimentează creierul, apoi coboară spre secțiunile descendente, toracic și abdominal.
Deși, după fiecare răceală, rămîneam cu o tuse rezidentă cam trei săptămîni, acum este o excepție. După o săptămînă și două zile, tusea s-a oprit brusc. Toate căile respiratorii s-au curățat ca înainte de îmbolnăvire, deși toți apropiații care au contractat acest virus încă tușesc.
Vă mulțumesc tuturor pentru sprijinul moral, încurajări și rugăciuni!
Vă reamintesc faptul că în cazul meu o tuse putea fi un posibil pas spre moarte. Fiind operat de numai 5 luni de o triplă disecție de aortă, cu montare de proteză aortică, prinsă în rămășițele aortei mele, cu disecție activă încă pe aorta descendentă, în secțiunea toracică, cu fald, cu două lumenuri… avînd în vedere toate astea eram la o tuse distanță de moarte, o tuse ”soră cu moartea”, cum zice Noah!
Da, tusea s-a oprit! Am ieșit de pe Codeină fosfat și de pe orice fel de antitusiv. Cascada de miracole din viața mea nu se mai oprește. Va trebui să îmi deschid un caiet nou în care să inventariez toate minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în viața mea. De 5 luni încoace sînt absolut copleșit și nu aș mai schimba deloc viața de acum, post-disecție, cu viața dinainte de aceste evenimente.
Am făcut multe lucruri riscante și interesante și care mi-au generat multe satisfacții, adrenalină, dopamină, endorfine, dar nimic nu se compară cu ce trăiesc de cinci luni încoace.
Am zburat cu parapanta, am zburat cu aparate de zbor cu instructor, am fost de cîteva ori aproape de moarte în diferite situații, în care m-am expus eu din prostie sau din pricina prostiei altora, am făcut 400 de km în 24 de ore cu bicicleta pentru cauze caritabile, am mers în pădure și am dormit sub cerul liber, dar nimic nu poate fi comparat cu felul în care trăiesc zi de zi din mila și la harul lui Dumnezeu, mai ales de cîteva zile încoace.
De o săptămînă sînt răcit. E groaznic. Cu tuse foarte greu de oprit. Tușesc chiar dacă iau codeină fosfat. În cazul meu, cu o proteză de aortă, după ce am fost operat acum 5 luni (triplă disecție de aortă, două operate, montat graft, care încă este în epitelizare, deci instabilă, și a treia disecție încă în fald, în așteptarea trombozării, adică cu două lumenuri, lumen adevărat și lumen fals…), tusea, mai ales violentă, este o condamnare la moarte. Este PRIMUL lucru de care mi-au spus medicii să mă feresc: SĂ NU TUȘIȚI! Al doilea: să nu vă crească pulsul și, al treilea, să nu crească tensiunea!
De fapt o tuse de la o intoxicație cu fum mi-a generat tripla disecție de aortă din urmă cu 5 luni.
Zilele trecute, avînd în vedere situația prin care trec acum, cu totul stranie, ciudată și nedorită, dar atît de folositoare din punctul de vedere al sufletului, am revenit la un text mai vechi, dar pe care îl văd acum cu totul altfel, Un Crăciun anapoda.
Dumnezeu pune cotul pe masa istoriei, curăţă totul dintr-o mişcare, după care aşează totul la loc acolo unde nu te-ai aştepta. Un prunc nu-i aşa deosebit, nici dacă este înfăşat, dar un prunc într-o iesle este cu totul distopic (Luca 2:16). Mesajul Crăciunului este că însuşi Dumnezeu şi-a schimbat locul, a venit pe pământ, în carne şi sânge pentru noi şi pentru a noastră mântuire. De ce am scăpa noi? De ce am crede că Dumnezeu vrea să ne lase în locurile în care ne simţim obişnuit, comozi, competenţi, adecvaţi, siguri, potriviţi? Poate că tocmai de aceea este Crăciun acum, ca Dumnezeu să ne dizloce din locurile în care ne-am obişnuit și să ne așeze în situațiile incomode în care ne poate ciopli, așa cum un meșter își așează obiectul uneori anapoda tocmai pentru a-i da forma dorită cînd va fi așezat din nou în picioare.
Prietenul Mihai Maci mi-a răspuns în stilul său plin de sensibilitate și mustind de luciditate cu un alt text, pe care îl găsiți mai jos:
”Nu e clar deloc unde anume se naște Mântuitorul: într-o peșteră, în ceva care are funcția unui grajd, în anexele unui han sau ale unei locuințe, la marginea unui câmp pe care se află saivane cu turme de oi? Singurul lucru pe care-l știm este locul – la Betleem – dar topografia lui ne scapă cu desăvârșire. Avantajul acestei necunoașteri e acela că ne-o putem imagina cum dorim. De secole, o întreagă artă a făcut acest lucru, proiectând nașterea Celui fără Început într-un decor pastoral, menit a ne reaminti o condiție originară, pe care îndepărtarea noastră de simplitatea rustică o lasă tot mai mult în urmă. ”Creșele” imaginate de tradiție sunt mai curând o imagine menită a focaliza nostalgia ce acompaniază înaintarea în timp (deopotrivă a individului și a umanității) și o promisiune a posibilității înnoirii (legată mai curând de cultele pre-creștine ale luminii ce crește după solstițiul de iarnă). Cuvintele – atât de puține – ale Evangheliei după Luca ne spun mai curând faptul că intrarea lui Dumnezeu în istorie e a-topică, că El vine fără veste (”ca furul în noapte”) și că – deși e anunțat de profeții – nu știm niciodată nici când, nici exact unde și nici cum vine. Venirea lui ne ia prin surprindere: ne încântă (ca pe magi), ne uimește (ca pe păstori) și ne sperie (ca pe Irod). În realitate, când ne e dat a-L întâlni, nu ne aflăm niciodată în fața unui copil ”drăguț” și neștiutor, ci în aceea a Fiului lui Dumnezeu, cel asupra căruia timpul nu are putere și care ne vede, în fiecare clipă, așa cum suntem, cu tot trecutul și cu tot viitorul nostru; cu tot posibilul și cu toate ratările noastre; cu tot ceea ce am făptuit, am spus și am gândit. Noi nu reușim să adunăm și să ținem împreună niciodată aceste lucruri; deși sunt ”ale noastre”, nu le găsim niciodată locul exact ”în inima noastră”.
Probabil voi posta foarte rar în următoarea perioadă. Prefer să stau mai departe de social media, dar nu pot încheia această serie fără să amintesc cîteva categorii de oameni cărora le sînt dator cu mulțumirile mele.
Natalia, soția mea, a fost de o dîrzenie, de o credință și credincioșie exemplară. A văzut văduvia cu ochii și totuși s-a încrezut în Dumnezeu cu aceeași insistență și consecvență pe care i-o cunosc din tinerețe. Noah, în cele mai negre momente, cînd nu se știa nimic de mine, s-a retras în citit pe o bancă în curte și a fost curajos chiar și atunci cînd se întrevedeau umbre în viața noastră.
Copiii noștri, Naum și Andreea și Titus și Neriah, ne-au susținut emoțional într-un mod în care mi-a dat ghes să cred totuși că voi trăi pentru ei și pentru nepoțeii noștri.
Biserica Baptistă “Harul” Mierlău în care sîntem membri din 2019, s-a mobilizat într-un mod extraordinar în post și rugăciune. Dumnezeu să îi binecuvînteze. În urmă cu două Duminici au stat doar în rugăciune, fără alte slujbe și programe, pînă cînd a venit vestea că am ieșit cu bine din a doua operație. Le mulțumesc că au fost alături de noi și din punct de vedere spiritual și au împlinit nevoi pe care le-am avut în această perioadă.
Colegul, prietenul și păstorul meu, Pastorul Ilie Sorițău, s-a comportat cu o sensibilitate împletită cu un profesionalism ieșit din comun. Deși știa că nu am nicio șansă la viață, a venit, ne-am rugat, m-a binecuvîntat, ne-am îmbrățișat. Dintre noi numai el știa la acel moment că sînt condamnat, că sînt ”pierdut”, biologic vorbind. Am simțit emoția, dar bine stăpînită. Acele momente au contat enorm pentru noi ca familie. Le mulțumim pentru felul în care au fost alături de noi, împreună cu soția, sora Raelene Brynteson Soritau.
Le mulțumesc tuturor celor care s-au rugat în toată acea perioadă foarte dificilă, de la rudeniile noastre, prieteni, apropiați, foști studenți, colaboratori, colegi, pînă la oameni pe care nu i-am întîlnit niciodată, dar care mi-au spus că s-au rugat pentru noi. Dumnezeu să le răsplătească cum știe El mai bine!
Cei care au urmărit fenomenul mi-au spus că a fost o mobilizare extraordinar de mare atît în țară cît și în diaspora. Am simțit greutatea fiecărei rugăciuni, mai ales în Clipa Morții, pe care am trăit-o pentru prima dată în viață, Clipă a morții despre care merită cugetare separată.
Nu doresc în niciun fel să îi uit pe cei care au donat sînge pentru mine. La un moment dat am aflat că la Cluj se formase un grup de peste 10 persoane, la Oradea, la fel! La Timișoara, București et c.
Vă mulțumesc tuturor pentru că ați împlinit gîndul biblic care spune că nu este mai mare dragoste decît să-și dea cineva viața pentru prietenul său și sîngele este viață. Practic mi-a fost înlocuită toată masa sanguină din pricina sîngerării în a doua operație.
Le mulțumesc celor care au înțeles în această perioadă că este mai bine să stea departe și să se roage pentru noi decît să ne viziteze. Fiind cu pieptul desfăcut de două ori și prins în sîrme, ultimul lucru pe care ți-l dorești este o tuse. De fapt de la o tuse compulsivă pe fond de intoxicație cu fum de Varachet (pentru care nu există antidot) mi s-a pornit disecția de aortă.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!
De două săptămîni trăiesc o nouă viață! Încerc să trăiesc altfel cu realizarea faptului că pe crucea mea ar fi trebuit să scrie 28 ianuarie 1971 – 3 noiembrie 2023. Am primit timp de împrumut! Nu știu cît mi-a mai îngăduit Dumnezeu în suveranitatea Sa, dar nu vreau să risipesc acești ani precum Ezechia! De aceea îmi voi lua următorul timp pentru meditație, rugăciune, lecturi și … recuperare.
Studentul nostru David Lazăr a venit cu o idee excelentă: să găsim donatori de biciclete pentru acei studenți care nu au mașină, nu-și pot permite alte forme de transport și sînt și dornici să se deplaseze cu bicicleta.
Tocmai s-a terminat sezonul de ”dat cu bicicleta”. Poate că nu mai folosiți o bicicletă mai veche, dar funcțională, sau doriți să o înlocuiți. Dacă vă ocupă garajul sau curtea biciclete de acest fel, demodate sau cu sisteme vechi de schimbătoare, cu mici defecte sau mici lipsuri, puteți să faceți o curățenie de toamnă.
Puteți dona! Dacă este încă funcțională sau, cu mici reparații, poate fi pusă în funcțiune, luați legătura cu mine aici sau în privat și, dacă sînteți în apropiere de Oradea, sau chiar mai departe, dați un semn și rezolvăm. Eu călătoresc prin țară cu un microbuz în care pot prelua bicicletele de care doriți să scăpați.
David le va pune la punct și vor ajunge la studenții care doresc să folosească acest mijloc de transport și în această toamnă și pe parcursul iernii. Oradea și-a dezvoltat infrastructura în acest domeniu și ne putem deplasa pe piste de la Campus pînă în Centru, pînă la Campusul Universității de Stat, Biblioteca Județeană și alte puncte de interes pentru studenți.
De asemenea, căutăm donatori pentru construirea unui adăpost acoperit pentru bicicletele parcate în curtea Campusului UEO. Adăpostul ar costa în jur de 6000 de lei. Donația se poate face în conturile UEO, cu specificația că banii sînt destinați acestui proiect. Dorim să facem un acoperiș peste suporturile de parcare, pentru a proteja bicicletele de intemperii.
Decor Biserica Vestea Bună din Beiuș – seara de imnuri
Lăudați pe Domnul!
Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt,
Lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!
Lăudați-L pentru isprăvile Lui cele mari,
Lăudați-L după mărimea Lui nemărginită!
Lăudați-L cu sunet de trâmbiță,
Lăudați-L cu alăuta și harpa!
Lăudați-L cu timpane și cu jocuri,
Lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!
Lăudați-L cu chimvale sunătoare,
Lăudați-L cu chimvale zăngănitoare!
Tot ce are suflare să laude pe Domnul!
Lăudați pe Domnul!
Nu există religie în lume care să pună atît de mult accentul pe cîntul comun precum creștinii. Cîntă în familie (cîntau!), cîntă în spațiul liturgic, au cîntat în circul roman, pe cînd erau dați la fiare, au cîntat pe rug, pe roată, în spînzurători. Cîntă de bucurie și de jale, cîntă doinit sau imnuri. Regină a cîntării comune bisericești este Lauda! Imnurile de laudă la adresa lui Dumnezeu.
Psaltirea are un loc special în toate confesiunile creștine, iar din tot corpul psaltic Psalmul 150, ultimul psalm, este un fel de grand finale al tuturor imnurilor de pînă atunci.
Pe cît de important este locul cîntului în viața creștinilor, pe atît de multe dezbateri se pot naște de la muzica din spațiul sau din afara spațiului eclesial.
Se spune că dacă vrei să te cerți neapărat cu un prieten creștin trebuie să te apuci să discuți despre muzică. Imediat vor apărea tensiuni.
Dacă în bisericile tradiționale există anumite canoane care reglementează muzica liturgică, la evanghelici libertatea este neîngrădită. Fiecare cîntă cam cum îl taie capul, așa cum se și roagă, așa cum și teologisește, după principiul derivat în mod vulgar din mentalul reformatorilor radicali: ”eu și cu Dumnezeu formez majoritatea!”. În muzică asta se traduce: ”nu-i frumos și bun ceea ce este frumos și bun, este frumos și bun ce-mi place mie!”
Ar exista oare un cadru minim la care să ne raportăm, indiferent de preferințele noastre muzicale, de gusturi, de educație, de cultura muzicală acumulată?
Ca și în alte domenii ale vieții spirituale, există niște temeiuri nenegociabile și niște hotare clare între care să se desfășoare închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a trasat granițe și rînduieli chiar și celor mai apropiați prieteni ai Săi: ”Moise, descalță-te căci ești pe un pămînt sfînt!”. În prezența lui Dumnezeu se cer ajustări de vestimentație, gestică, atitudine și dispoziție. Iar dacă ”Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor Sale” și dacă ne-a promis că va fi cu noi pînă la sfîrșitul veacurilor, atunci cred că ar trebui să ne decupăm libertatea în Prezența Sa binecuvîntată.
Lumea creștină se mișcă între două extreme în raport cu Dumnezeu. În confesiunile tradiționale Dumnezeu este prezentat ca Împărat, Basileu, Rege. În icoana împărătească de la intrarea altarului Îl avem pe Christos Victor. Deasupra, în naos, în turla centrală este Pantocratorul. Pare un Dumnezeu de departe.
În cealaltă extremă se află evanghelicii cu a lor, uneori enervantă, familiaritate față de Isus. Din dorința de a accentua relația personală cu Mîntuitorul, idee care s-a născut după Reformă, de la cîntări bisericești precum ”Isuse-al meu, prieten bun … ” și ”Nu-i prieten lui Isus asemenea … ” s-a ajuns la ”Eu azi dimineață mi-am băut cafeaua cu Isus!”.
Familiaritatea excesivă a unor neoprotestanți provine dintr-o necunoaștere a Scripturilor și dintr-o practică superficială a vieții spirituale. Isaia, după cele șase Vai-uri din primele capitole, în momentul în care ajunge în prezența lui Dumnezeu, strigă ”Vai de mine!”. Ioan Apostolul, cel care a auzit bătăile inimii Mîntuitorului Întrupat, cel care și-a odihnit capul pe pieptul Său, cînd L-a revăzut în slava Sa, a căzut ca mort.
Psalmul 25 aduce un echilibru în aceste pendulări de atitudine.
Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El și legământul făcut cu El le dă învățătură. (Ps. 25:14)
Dacă ar fi să imaginez cumva, după 38 de ani de experiență creștină, aș creiona experiența prieteniei cu Dumnezeu, așa cum o văd acum, în cîteva tablouri.
1. Înălțarea. Psalmul începe astfel: la Tine, Doamne, îmi înalț sufletul … (v1). Cînd veneam acasă și copiii erau mici, veneau și îmi săreau în brațe, mi se urcau pe umeri ca să mă strîngă apoi cît puteau. Prima mișcare este una instinctivă și este de jos în sus, este o cocoțare a sufletului suferind și care își cunoaște năpasta spre PreaÎnaltul, spre Cel de Sus, spre Împăratul Cerurilor, de aici, din Valea Umbrelor Morții. Și El, Înviatul, răspunde, face pogorămînt, alunecă pe scara întrupării, făcîndu-Și cortul, așa cum ne spune Ioan în Evanghelia sa, între noi. Înălțarea sufletului este un reflex religios, dar nu reprezintă neapărat și garanția unei relații de lungă durată. Ne putem înălța sufletele din cînd în cînd, într-o criză majoră din viață sau într-un moment estetic, în uimire sau în admirație.
2. Încrederea. În Tine, Dumnezeule, mă încred, ca să nu fiu dat de rușine … (v. 2). Ce fel de prietenie ar fi aceea fără încredere? Încredere reciprocă? Mă tem că nu, deși am ascultat predicatori care afirmau: ”Dumnezeu crede în tine, Dumnezeu are încredere în tine!” În ce, în cine? Într-o spumă de țărînă? Încrederea în această relație este unidirecțională, dinspre mine spre El. Cînd ultimul nostru copil era mai mic l-am pus pe sobă. I-am spus să sară. S-a dat înapoi. Eu l-am împins de la spate în brațele mele. A tresărit, a sărit și apoi … ”Încă o dată! Încă o dată!”. A căpătat încredere! O altă fază posibilă este încrederea într-un Dumnezeu Atotputernic și Atoateștiutor.
7. Dependențele. Cu siguranță nu vom fi epuizat toate posibilitățile și nu am enumerat toate motivele pentru care cuplurile ajung să se despartă, dar, cum spune Înțeleptul: “Nimic nou sub soare! Ce-a fost va mai fi!”. Diavolul și-a ascuțit bine uneltele pe natura umană timp de mii de ani. Alături de pervertirile hermeneutice, sexul și dependențele de orice fel i-au fost întotdeauna la îndemînă. Sînt eficiente și cu rezultate sigure. Majoritatea motivelor enumerate de cuplurile care se despart se pot grupa în oricare dintre cele șapte categorii enumerate pînă acum.
În ultimul timp, alături de bețiile obișnuite, care au distrus mii de căsnicii, au apărut dependențele de substanțe, droguri și dependențele de jocuri, “păcănelele”, în cea mai vulgară formă; jocurile video, în forma un pic mai spălată.
Chiar de la începutul lucrării noastre de consiliere am dat peste trei cazuri îngrozitoare. Toate aceste cupluri au ajuns la divorț. De obicei partenerul celui dependent cere ajutorul, dependentul refuză în cele mai multe cazuri și consilierea de cuplu și consilierea specializată în centre de asistență. Chiar și atunci cînd este început un proces de “dezintoxicare”, șansa de reușită este de 20%-30%.
6. Patologia relațiilor de familie. În urmă cu cîteva săptămîni am avut în față la un interviu o studentă minunată. O persoană volubilă, deschisă, modestă, inteligentă, spirituală, cu replici bine gîndite și rapide, dar cu o tristețe care îi învăluia fața. Era genul acela de tristețe permanentizată deja și mult prea timpuriu apărută pe un chip atît de tînăr. Am văzut în dosar: ”părinți divorțați”.
Am întrebat ce s-a întîmplat.
”Bunica! Am locuit împreună cu bunica și bunica a reușit să îi despartă pe părinții noștri. Tot timpul a fost critică față de mami, tot timpul o pîra la tata, pînă cînd nu s-a mai putut, tata ne-a părăsit, a plecat, ne-a lăsat … ”
”Tata a plecat? Păi mă așteptam ca mama să fi plecat!”
”Nu, tata a plecat și ne-a lăsat pe toți, dar știți care este ironia lui Dumnezeu? Bunica este acum bătrînă și bolnavă, neputincioasă și a rămas tot cu noi, în aceeași curte și acum mami o îngrijește … ”
Povestea continuă într-un mod fascinant cu un exemplu de dragoste maternă și o dragoste sacrificială creștinească față de cea care a făcut atît de mult rău. Mi-au dat lacrimile de milă, de admirație, dar și de … ciudă.
5. Patologia iubirii de sine. Relația cu sinele este una complicată. Mîntuitorul ne spune că ar trebui să ne iubim aproapele așa cum ne iubim pe noi înșine. Aceasta înseamnă că relaționarea la oricine altcineva trece prin sita modului de raportare la propria persoană. Stricăciunea la nivelul lăuntrului și a relației cu propriul ego se va manifesta mai devreme sau mai tîrziu și în relația cu celălalt, cu ceilalți. Să ne imaginăm cît de devastatoare poate fi o relație cu cea mai apropiată ființă, cu cea/cel care devine parte dintr-o unitate pe care n-am mai experimentat-o în nicio altă relație pînă la căsătorie, dacă relația cu eul nu este așezată corect.
Nu cred că sînt îndemnuri mai radicale referitoare la relația cu sinele în contextul căsătoriei decît acestea:
Efeseni 5: 25-30 Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui.
Modelul absolut de iubire este sacrificiul de Sine pe care L-a făcut Mirele Cristos pentru Mireasa Sa, Biserica. Există aici, dacă înțelegem corect un astfel de text spațiu pentru abuz fizic, spiritual, emoțional? Există loc pentru a ne trata soțiile drept obiecte sexuale, drept femei de servici, drept menajere, bucătărese și doar angajate în puericultură, să ne nască și să ne crească progeniturile? Există loc pentru ”eu sînt șeful, eu îți aduc resursele, eu țin casa … ”?
Avertizare: acest text conține informații și afirmații tulburătoare!
Sursa imaginii Edictum Dei
4. Patologia iubirii. Da, abia al patrulea motiv în această tristă enumerare este ”dragostea bolnavă”. De ce? Pentru că cele dintîi funcționează drept cauze pentru îmbolnăvirea iubirii și pentru adîncirea crăpăturilor care devin falii și prăpăstii între cei doi. Lipsa unei comunicări corecte, spunerea adevărurilor dificile fără dragoste, nemulțumirea constantă, nesupunerea față de autoritățile spirituale și pămîntești, toate acestea duc încet-încet în luni și ani la degradarea relației. Erosul se stinge repede. Emoțiile pălesc rapid. Excitarea durează puțin. ”Post coitum omne animal triste” spune latinul. Orice ființă sexuală este tristă după simpla împreunare. Trebuie să fie iubire ceva mai mult decît erotismul. Într-o cultură care supralicitează amorul fizic, relațiile de durată par expirate.
Revin la subiectul dependenței de pornografie. Dintre cei care formează generația care se află acum la vîrsta căsătoriei, 25-30 de ani, la vîrsta de 9-11 ani unii au fost deja expuși internetului de mare viteză și pericolelor care vin odată cu acesta. Tineri de 21-25 de ani au deja o lungă ”carieră” de pornografie și masturbare. Cîte imagini, cîte filmulețe scurte, cîte ipostaze pot fi survolate într-o noapte de vineri spre sîmbătă? Și dacă le înmulțim pe acestea cu 10 sau 11 ani și cu masturbarea compulsivă (7 pînă la 11 ori în 24 de ore???) Vă imaginați întîlnirea dintre un tînăr deja epuizat biologic și emoțional cu o tînără înfometată biologic și emoțional? Poate un băiat care a masturbat compulsiv timp de 10-11 ani să satisfacă o fată care, la rîndul ei, a gustat din autosatisfacerea obsesivă? Cine poate concura cu așa ceva? Cine poate imagina o relație normală între doi tineri care au pășit cu mult în teritoriul anormalului?
3. Patologia autorității. Tocmai din pricina faptului că sîntem fragili moral, supuși ispitelor și căderilor de orice fel, avem nevoie de structuri de autoritate și de dat socoteală. Rînduiala pe care Dumnezeu a așezat-o în familie este descrisă de Apostol, dar unii bărbați din mediul evanghelic profită de această învățătură pentru a deveni dictatoriali, fără ca ei înșiși să se așeze sub autoritate. Este foarte comod să spui: ”nevasta să fie supusă bărbatului ei, iar bărbatul se supune direct lui Cristos” și apoi să soliciți supunere irațională la orice moft și la orice poftă stîrnită. Nimeni nu se poate supune direct lui Cristos decît prin intermediul Trupului Său, care este Biserica Sa. Cum arăți practic o asemenea supunere? Dovada ascultării de autoritate în viața unui bărbat credincios stă în faptul că stă în ascultare de autorități vizibile și pămîntești, oameni mai experimentați, mai în vîrstă, cu o umblare dovedită în viața de credință.
Acest articol (AICI) m-a determinat să regîndesc chestiunea pentru cultura noastră și pentru vremea noastră. Unele motive de divorț pot fi diferite de la o cultură la alta. Unele lucruri nu se schimbă niciodată: ”nimic nou sub soare, ce-a fost va mai fi!” pentru că ”inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” oriunde și de-a lungul vremii.
Din experiența noastră de căsnicie, din experiența pastorală și din experiența consilierii familiilor din lucrarea Casa Păcii, am selectat următoarele motive care pot duce un cuplu la divorț. Le-am selectat în ordinea apariției în discuțiile noastre, acesta a fost primul criteriu. Apoi în ordinea posibilităților de a determina alte subdiviziuni de motive, în modul în care acestea acoperă alte motive, care pot fi subsumate acelorași cauze primare; acesta a fost al doilea criteriu. De asemenea, le-am selectat în ordinea gravității și a dificultății de rezolvare: al treilea criteriu.
Aceste 7 motive sînt mai degrabă mulțimi, categorii, pachete de cauze, de aceea le-am trecut sub eticheta ”patologii ale … ”. Probabil în viitorul apropiat voi reveni cu încercarea de a detalia în dreptul fiecărei categorii în parte.
Dezamăgirea este o formă de vindecare. Dez-amăgirea (scris intenționat astfel – vezi AICI un exercițiu etimologic asupra termenului) este și o formă de revendicare, de revendicare a adevărului, este revendicarea lucidității mature după beția naivității idolatre. Este un proces de clarificare a vederii, de limpezire, dezintoxicare și are întotdeauna retrospectiva. Ca să te poți dezamăgi (reflexivul este intenționat) trebuie să fi fost amăgit (pasivul este planificat!). Mai întotdeauna vinovăția este împărțită între amăgitor și amăgit. Amăgitorul scapă de responsabilitate cu vremea, dar rămîne vina amăgitului, dacă vremea, timpul, circumstanțele, viața, experiența, acumulările nu îl trezesc.
În urmă cu ceva vreme, doamna profesoară Adela Toplean scria:
Admirația față de cineva are aproape întotdeauna un moment 2, de nemiloasă demolare. Ai zice că frumosul sentiment al admirației e dublat de un înspăimântător sentiment al pericolului. Calitățile lui te omoară efectiv cu zile! În realitate, a ridica pe cineva în slăvi și a da – într-un moment 2 – cu el de pământ nu are de-a face cu admirația, ci cu un extrem de viclean proces de denigrare: admirația ca etapă incipientă a unei sofisticate construcții depreciative.
Omul public pe care nu-l cunoști personal (îl știi doar de pe FB sau din presă) trebuie de-preciat cu orice chip. Cândva l-ai admirat, îi sorbeai cuvintele, normal că acum îl critici. De ce altfel te-ai fi cheltuit atâția ani acordându-i atenție? Dacă nu ai motive concrete să devii dezamăgit de el, le vei scoate din piatră seacă. Cum ăștia care se dau grozavi pe FB sunt și ei oameni, motive de dezamăgire există cu duiumul. Mană cerească pentru tine, admirator activ.
un război greu, cu bătălii pierdute și unele cîștigate.
Informațiile care urmează nu sînt informații medicale,
științifice, ci doar o perspectivă asupra propriilor lupte.
Poate folosește cuiva.
Articolul acesta este scris după pierderea celor 20 de kg pomenite AICI. Așa cum vă spuneam, întotdeauna am avut probleme cu greutatea, dar mai ales după ce mi-am încheiat viața sportivă. În copilărie am fost dolofănel, apoi a urmat adolescența, sportul. Cînd m-am căsătorit aveam 56 de kg la 168 cm înălțime. După ce am fost în Statele Unite la o bursă de studii, m-am îngrășat 12 kg în 10 săptămîni. Atunci totul a luat-o razna. M-am oprit din orice fel de mișcare și am migrat între bibliotecă, dormitor și sala de mese. Curînd am ajuns la 80 de kg, apoi, după perioade de stress intens, scris la teza de doctorat, luat carnet, cumpărat mașină, cîntarul mi-a rînjit cu maximul cît am văzut vreodată: 106, apoi 107 și într-o bună zi … 110 kg. În acea perioadă am făcut fibrilație atrială paroxistică pentru 20 de ore și m-am speriat. După perioade în care am reluat din nou mișcarea, am ajuns să pierd pînă la 25 de kg.
În urmă cu 8 ani ajunsesem din nou la 80 de kg și făceam o performanță de invidiat pentru vîrsta (44 de ani), greutatea de la acea oră și condiția mea de sănătate: 400 de km în 24 de ore cu bicicleta, performanță de care sînt mîndru pînă în ziua de astăzi.
În urmă cu 2 ani am avut o accidentare și, pentru că din nou m-am dat jos de pe bicicletă, cîntarul a început din nou să arate cifre din ce în ce mai mari.
În februarie-martie anul acesta (2023), prietenul meu cel mai bun, medic de profesie, a făcut un sacrificiu imens. Și-a lăsat cabinetul pentru două săptămîni, și-a luat bilet de avion și a venit din Canada pînă la mine acasă ca să mă repună pe roți. A fost o experiență fascinantă și a funcționat. Kilogramele s-au dus în jos și încă se pierd. Ținta? 75 de kilograme în următoarele cîteva luni.
Creștinii imaginează finalul creației printr-o mare despărțire a întregii umanități în două direcții către ceea ce majoritatea numește Rai sau spre Iad. Escatologiile confesiunilor creștine diferă sensibil una față de cealaltă, dar, nu numai confesiunile creștine în marea lor majoritate, dar și cele mai multe religii cred într-o continuare a vieții după moarte într-un mod care să asigure o modalitate de compensare care are la bază etica viețuitorului. Ai făcut bine, vei avea bine; ai făcut rău, vei avea rău – dacă reducem totul la cea mai simplă așezare.
Rameau. Le musicien des Rois. 14 Septembrie 2023, ora 19, Sufrageria Regală (Muzeul Național de Artă al României).
Concertul susținut de clavecinista Raluca Enea, unul din cei mai valoroși claveciniști ai momentului, nu este doar un recital solo. Este promisiunea unui regal muzical. Unul construit în jurul personalității lui Jean Philippe Rameau – muzicianul complex al Franței secolului al XVIII lea și al clavecinului – instrumentul saloanelor sofisticate din Barocul muzical francez târziu. O întâlnire rafinată cu muzica ce îi delecta pe cei doi regi (Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea) dar și un periplu prin întreaga creație a lui Rameau, compusă original sau adaptată pentru clavecin.
La Rameau clavecinul exprimă rafinament dar și masivitate, delicatețe dar și timbralitate diversă, specifică instrumentelor ce alcătuiesc orchestra. În piesele destinate clavecinului, auzim timbrul (abia perceptibil) al flautului traversier, vocile incisive ale oboiului și musette-lor gravate peste sofisticatele linii melodice ale viorilor și timbralitatea nobilă a instrumentelor de continuo. Se poate afirma (fără a greși) că Rameau a revoluționat muzica pentru clavecin solo, făcând din aceasta un etalon al rafinamentului în Barocul muzical.
Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
