Trăiesc de 25 de ani între studenți. Am văzut 25 de generații. De doi ani trăiesc în campus, chiar între ei. 24 de ore din 24. Atîtea sute de tineri și tinere fiind într-un singur loc, aici se nasc povești minunate de dragoste.

Nu țin minte să fi fost vreun an în care să nu fi avut vreo nuntă, cel puțin una, nuntiții fiind studenți care s-au cunoscut aici în campus.

Nu întotdeauna însă poveștile de iubire se termină în fața pastorilor, la cununie. Uneori relațiile se rup. Unele timpuriu, altele prea tîrziu.

Suferința, și de o parte și de alta, este asemănătoare doliului. De fapt literatura de specialitate încadrează o astfel de rupere în zona comportamentului de doliu.

Există un drum mai înțelept pînă în zona în care ne cunoaștem destul de bine ca ruperea să fie mai ușoară, dacă ne dăm seama că nu sîntem unul pentru altul?

Există vreo cale mai bună pentru a ne despărți decent, transparent, corect, onest, să ne putem privi apoi în ochi fără vinovății adevărate sau induse?

Dacă ne-am apropiat unul de celălalt destul de mult ca să ne dăm seama că nu vom fi fericiți împreună, cine inițiază ruperea? Mi-e milă de el/ea, dar trebuie să mărturisesc: abia aștept să scap din această relație.

Ne despărțim spunînd adevăratul motiv  (nu mai îmi place de el/ea fizic sau am descoperit că nu avem compatibilitate intelectuală, pur și simplu nu există ”chemistry”) sau încercăm să fim cît mai eleganți de genul ”Domnul mi-a vorbit și mi-a arătat … ”

Ne întîlnim sau prin sms?

 

Astă seară, începînd cu orele 20.30, în campusul Universității Emanuel, fosta sală C3, de la etajul 4, actualmente una dintre sălile de la Management, ne vom întîlni cu grupul de ucenicie peripatetică Fabrica de bărbați, pentru a încerca să răspundem împreună la acest soi de întrebări, la acestea și la altele asemănătoare.