Cîteva citate despre ironie

Lucrînd în aceste zile la o lucrare pentru un simpozion ştiinţific,

am dat peste nişte citate interesante, pe care vi le recomand din toată inima spre notare spre o discuţie ulterioară despre Isus Ironicul:

We cannot use language maturely until we are spontaneously at irony – Kenneth Burke

Scallinger considers allegory as one part, or side, of a comparison. It differs from irony, it that allegory imports a similitude between the thing spoken and intended, irony a contrariety between them,  Chambers. Cyclopaedia

Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit. Matei 5:48

Humor brings insight and tolerance. Irony brings a deeper and less friendly understanding. Agnes Repplier

Irony is the form of paradox. Paradox is what is good and great at the same time. Karl Wilhelm Friedrich Schlegel

Irony is the gaiety of reflection and the joy of wisdom. Anatole France

Irony is the hygiene of the mind.  Elisabeta Bibescu

Irony regards every simple truth as a challenge. Mason Cooley

Irony, I feel, is a very high form of morality. Jean Stafford

The great thing about irony is that it splits things apart, gets up above them so we can see the flaws and hypocrisies and duplicates. David Foster Wallace

„Alanis Morissette’s ‘Ironic,’ in which situations purporting to be ironic are merely sad, random, or annoying (a traffic jam when you’re late, a no-smoking sign on your cigarette break) perpetuates widespread misuse of the word and outrages irony prescriptivists. It is of course ironic that ‘Ironic’ is an unironic song about irony. Bonus irony: ‘Ironic’ is widely cited as an example of how Americans don’t get irony, despite the fact that Alanis Morissette is Canadian.”
(Jon Winokur, The Big Book of Irony. St. Martin’s, 2007)

„we are commited to excelense” 🙂

Dumnezeu este ironic în sensul primar al cuvîntului atunci cînd îl ridiculizează pe Iov, simulîndu-Şi propria ignoranţă (eirwneia), „Învaţă-mă, dar… ”

Tocmai Celui Ce a vorbit tot timpul cu două înţelesuri, uneori tocmai pentru a nu fi înţeles (Matei 13:13) I se refuză aşezarea în aceeaşi frază cu „ironia”.

Despre Marius David

soțul Nataliei, tată și proaspăt bunic
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

62 de răspunsuri la Cîteva citate despre ironie

  1. ilie sutu zice:

    No drept sa va spui frate ,asta i un subect tare hierbinte pentru mine.Inainte de intorcerea mea la Domnul mi se spunea ….Titi Bascaliosu. M am pocait scapind de robia unor pacate mari si grele dar de „vulpea asta mica ” n am reusit.Am avut momente cind imi spuneam ca singura solutie e …guma cu super glue.Ma lupt uneori cu tendinta de a ironiza tare de tot, dar in clipe de neatentie imi scapa.Baiu i ca mi am zis citeodata ca de fapt ironia ar trebui sa aiba un efect curativ asupra tintei dar la o cercetare mai atenta am ajuns la concluzia ca rar sau chiar de loc n am folosit ironia fara un strop de rautate ,ea devenind astfel,muscatura, bascalie si uneori chiar jignire.Intentionat m am uitat in Dex sa vad diferentele dintre ele. Nu s mari, ceea ce ma face sa cred ca daca Mintuitorul si citeodata apostolii au folosit o mie nu mi este permis sa o fac ,deoarece motivatiile mele nu sunt 1oo% curate. Am vazut la dvs si la unii din cei care comenteaza aceata pornire ,citeodata rasuflind usurat ca se intimpla si la case mai mari. Ma uit in urma si vad oameni pe care i am ranit cu „ironiile ” mele ,ma doare as vrea sa repar dar unele stricaciuni sunt de nereparat . Date fiind cele spuse ,mis tare curios sa vad ce vor spune celalti comentatori si bineinteles dvs in legatura cu subectu.

  2. Agnusstick zice:

    Marius, poate că n-ar strica să pui şi tu această serie de articole în aceeaşi categorie cu cele despre triteismul lui Iosif Ţon. Dacă acolo era vorba despre infinita grijă cu care ar fi bine să vorbim despre Treime, cântărind fiecare vocabulă, aici avem de-a face cu ironia şi cinismul văzute ca un fir roşu ce uneşte Vechiul cu Noul Testament.
    Din articolele şi discuţiile precedente care au atins această temă, când ai fost explicit şi ţi-ai precizat poziţia faţă de ideile comentatorilor, nu am reuşit să înţeleg exact dacă vezi ironia şi cinismul Tatălui şi mai ales ale Fiului ca pe nişte forme de a duce la adevăr pe cei care au mintea şi inima deschise către o analiză deloc trivială, sau atribui celor două Persoane divine şi bagajul de simţăminte omeneşti care, în percepţia comună, însoţesc aceste forme de retorică. Este doar retorică formală, ascunzând pentru iniţiaţi necruţătoarea Judecată în spatele bunătăţii şi credincioşiei, sau ironia şi cinismul Fiului urmează batjocura cu care Tatăl îi striveşte pe cei răi? S-a schimbat ceva între Vechiul şi Noul Testament, sau între Cuvântul Fiului şi cel al Tatălui trebuie să facem echivalenţe cu orice preţ? Se mai pedepsesc păcatele copiilor în părinţi, şi până la al câtelea neam? Trebuie să privim filosofic aşezarea lui Dumnezeu în Timp, neschimbat din vecie în vecie, sau ne plecăm în faţa Fiului care, făcând doar ce-L vede pe Tatăl făcând, aduce Vestea cea Bună pentru toţi cei chemaţi, din care totuşi puţini sunt aleşi? Ce a spus Fiul nu e mai mult decât ce s-a aflat în vechime? Poate fi şi altfel, nu doar mai mult? Putem crede că am fost primiţi în noul popor ales al lui Dumnezeu, dar nu credem că Întruparea a fost pentru toţi, că mila e pentru toţi, că batjocura către cei răi s-a amânat până la Judecată? Ironia şi cinismul lui Isus Cristos sunt muşcătoare şi ameninţătoare, anunţă oare ziua Domnului, cea în care El va zdrobi capetele duşmanilor Săi şi le va lăsa hoiturile să putrezească? Se topeşte arta retorică a ironiei şi cinismului în Inima preasfântă a lui Isus (iertare pentru clişeul catolic), sau trece peste milenii şi devine Vestea cea bună doar pentru cei ce ştiu că sunt aleşi?

    • Agnusstick zice:

      Corect, păcatele copiilor se pedepsesc în părinţi… Doar Dumnezeu are tot Timpul desfăşurat înaintea Sa.

    • Marius David zice:

      asta fac pentru simpozionul de peste o săptămînă, încerc să demonstrez că ironia poate fi o cheie de interpretare a Predicii de pe Munte şi că Isus a folosit un anumit tip de ironie didactică, paideutică, adică spre deschiderea adevărului şi spre ascunderea lui… Matei 13:13
      Da, putem vorbi de ironie, dar nu sarcasm sau băşcălie la Domnul Isus.

    • Agnusstick zice:

      Multumesc, e la muritor! Cum ar fi: dintre Andrei Plesu si Serban Huidu, Isus Cristos seamana mai mult cu primul. Merita un simpozion…

    • Agnusstick zice:

      Da, e o armă redutabilă, paideutica asta. Spre lauda lor, o folosesc şi mulţi cărturari liberali, ca să arate şi să ascundă Adevărul în acelaşi timp. De exemplu, cei de la Jesus Seminar, care au ales ironia printre criteriile prin care decid dacă un verset conţine spuse ale numitului personaj istoric Isus Cristos, admirabil reformator socio-psiho-religios, sau sunt adaosuri ulterioare şi reflecţii proprii ale evangheliştilor prea zeloşi. De contextul emoţional al ironiei nu se discută, se subînţelege. Sper să nu aplice metoda asta şi tuturor Psalmilor mesianici, sau să adauge printre criteriile de autenticitate cruzimea faţă de păcătoşi, că s-ar pierde multe pagini roz-bonbon şi ar fi mai greu de dus la pierzare păcătoşii romantici.

      • Marius David zice:

        Sper din toată inima că în aceşti 5 ani de cînd ies în uliţa internetului am demonstrat că nu mă aflu pe la hora Jesus Seminar.

      • Agnusstick zice:

        Nu te poate acuza nimeni de aşa ceva. Era doar o ilustrare a ceea ce chiar tu susţii, cât de delicată este problema termenilor adecvaţi în vorbirea despre Dumnezeu. Iar câtă vreme ai o poziţie „soft” cu privire la didacticismul ironiei cristice (atribut ce nu poate fi nicicum contestat şi scos din sfera adevărului spus în dragoste), şi îţi încurajezi tacit admiratorii să amestece VT cu NT într-un mod care-l face simpatic pe Marcion, şi câtă vreme mai am voie să comentez aici, voi încerca să te conving să-ţi clarifici poziţia, cât mai articulat cu putinţă.

        • Marius David zice:

          Marcion separa VT de NT, nu le amesteca.
          Sigur, sînt de acord cu ceea ce am spus mai devreme, trebuie să avem grija de limbajul potrivit lui Dumnezeu.
          Problema apare atunci cînd un cuvînt este confiscat şi deplasat spre arii semantice sărăcite. Acii este cazul ironiei, eu am propus o redefinire a termenului şi reîncadrarea acestuia în limbajul adecvabil lui Dumnezeu.

  3. Pomisor zice:

    Dupa cum am mai spus, daca in tehnica ironiei folosita lui Dumnezeu cineva vede o cat de mica umbra de duplicitate sau ca nu ar intelege exact sensul primar al expresiei pe care a folosit-o, greseste…
    Si aceasta din cauza faptului ca Dumnezeu nu isi poate permite din pozitia pe care o are sa rosteasca un lucru care nu ar fi si adevarat. Si aceasta din doua motive legate intre ele: 1) Ceea ce rosteste Dumnezeu devine pura realitate; 2) Datorita acestui lucru nu ar putea sa mai tina contabilitatea a ce este adevarat si ce nu mai este adevarat cu consecinta directa ca ar deveni nebun.
    Aceasta este si motivul pentru care TOTI mincinosii nu au ce cauta in rai. Pentru ca oricum nu pot ramane acolo… Si chiar in cazul cel mai ideal in care ar avea o inteligenta si o intelepciune superangelica tot nu ar putea ramane la nesfarsit in cer (de exemplu Diavolul) pentru ca minciuna (ca de altfel toate pacatele) are in ea samburele mortii, si duce la distrugerea celor care o practica.

    Deci chiar si in expresii de genul: (Iov 38:3.) „Incinge-ti mijlocul ca un viteaz, ca Eu sa te intreb, si tu sa Ma inveti.” Dumnezeu se smereste pe sine si prin asta determina smerirea lui Iov.

    Iar partea „Tocmai Celui Ce a vorbit tot timpul cu două înţelesuri, uneori tocmai pentru a nu fi înţeles (Matei 13:13) I se refuză aşezarea în aceeaşi frază cu “ironia”.” e gresita ca Domnul Isus NICIODATA nu a vorbit cu doua intelesuri. Ca au inteles oamenii altceva si nici nu au dorit sa se asigure prin intrebari ca au inteles corect e vina lor. Dar in principiu sensul primar al unui cuvant spus de Domnul Isus este cel corect. Chiar si cand cere un aparent absurd „Voi fiti, dar, desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit.” (Matei 5:48) pentru ca nimeni dintre oameni nu il poate atinge in conditiile actuale, totusi cerinta este reala asa ca macar dorinta si tendinta de aplicare trebuie sa fie, chiar daca exista caderi involuntare (caz in care persoana care a cazut trebuie sa se ridice si sa isi continue alergarea, conform noului statut obtinut eventual dupa cadere).

    • ACIDUZZU zice:

      Si totusi, ce ziceti de Psalmul 2:4 ?
      „Celce şade în ceruri rîde, Domnul Îşi bate joc de ei”

      1. Cât de amuzat trebuie să privească Dumnezeu toate încercările lor zadarnice. Da, da, şi El ştie să râdă, şi o face cu poftă când are motive, ca acesta de exemplu: „Cel ce şade în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei”.

      2. Fratele Marius Cruceru, continua aici o tema mai veche despre care a mai scris:
      https://mariuscruceru.ro/2011/08/21/ironia-lui-isus-john-piper/

      „Ironia cristică nu este doar pedagogică. Este caustică uneori, cheamă la subtext alteori. ”
      (Marius Cruceru)
      De aceea, n-are rost sa ne..mai invartim in jurul cozii, spre deliciul chibitilor dintr-una biserica apostolica si…dumnezeiasa.
      Doa „cainii si pisicile au fost create de Dumnezeu plin de simtul umorului, spre a se invarti in jurul cozii” (citat aproximativ exact din Daniel Branzai, cartea „Chemarea Intelepciunii”)

      3. La acest punct dau doar un citat (inclusiv link-ul) despre rasul ca manifestare sanatoasa chiar si la Dumnezeu Atotputernicul:
      „E adevărat că râsul are efecte benefice şi dă o stare de bine. Dar să fie de natură divină sau a apărut ca un efect al păcatului? Dacă am fi de acord cu ultima parte, Adam şi Eva au fost tare fericiţi că au păcătuit descoperind râsul. Sau… să fie creat doar pentru om?
      Nu. Biblia ne şochează cu declaraţia sa: Şi Dumnezeu râde! Că manifestarea şi motivele lui Dumnezeu sunt diferite poate fi la fel de adevărat. Dar totuşi Dumnezeu ne uimeşte râzând. Iată câteva lucruri de care râde Dumnezeu şi care îi provoacă râsul:

      “Cel ce şade în ceruri rîde” Psalmii 2:4
      “Dar El rîde de încercãrile celui nevinovat” Iov 9:23
      “El rîde de zarva cetăţilor” Iov 39:7
      “Domnul rîde de cel rău, căci vede că-i vine şi lui ziua.” Psalmii 37:13

      http://alt-om.com/si-dumnezeu-rade/

      • ACIDUZZU zice:

        „Doar cainii si pisicile au fost create…spre a se invarti in jurul cozii…”

      • Pomisor zice:

        Stiu si acea postare. Si puteti observa din comentariile mele prezente acolo ca nu mi-am modificat punctul de vedere intre timp.
        In versetul din Iov 39:7 pronumele „el” inlocuieste un animalut prezentat in versetul 5.

        • ACIDUZZU zice:

          @Pomisor,
          Aveti dreptate cu privire la…Iov 39:7. Intr-adevara, acolo doar „magarul salbatic rade de zarva cetatilor”.
          Puteti spune oare acelasi lucru si despre textele enumerate mai sus ? Sau aveti o…fixatie pe magar ?

          “Cel ce şade în ceruri rîde” Psalmii 2:4
          “Dar El rîde de încercãrile celui nevinovat” Iov 9:23
          “El rîde de zarva cetăţilor” Iov 39:7
          “Domnul rîde de cel rău, căci vede că-i vine şi lui ziua.” Psalmii 37:13

          • Pomisor zice:

            Nu am o fixatie pe magarus, domnule Aciduzzu, insa acum cateva zile tocmai am mai avut o discutie aprinsa cu dumneavoastra pentru ca scoteati textele din context. Oricum observ un progres acum doar un citat din 4 a fost aiurea. Sper chiar la imbunatatiri si progres si mai substantial.
            Eu nu am negat niciodata ca Dumnezeu ar avea simtul umorului. Atat biblia cat si istoria stau martore ca Dumnezeu stie sa rada si sa smereasca pe cei ingamfati facandu-i de ras..

      • Agnusstick zice:

        Până nu ieşiţi cu un ghiestpast sunteţi tot chibiţ, a-postat. Avantaj eu. Dar vă invit să nu mai ciripiţi ascuns prin pomişori, atacaţi frontal, ca un adevărat şoim al blogului. În rest, chiar vă sunt recunoscător pentru că-mi ilustraţi atât de bine întrebăciunile, nu mai trebuie omul să caute în urmă.

        • george zice:

          Nu e dom’le chibit, e jucator! E adevarat ca nu e nici arbitru-moderator, nici proprietar de arena, dar sa confundati jucatorii cu spectatorii (chibitii) …!
          Cel cu coiful de ziar pe cap si cornetul de seminte in mana nici nu gandeste, nici nu tasteaza …

  4. Camix zice:

    Iar cealaltă parte a monedei care se ignoră:

    ~ Irony is an insult conveyed in the form of a compliment. ~
    Edwin P. Whipple

    ~ Irony is jesting behind hidden gravity. ~
    John Weiss

    Irony is just honesty with the volume cranked up. ~
    George Saunders

    • Rodica Botan zice:

      Ironia pare a fi „altceva”…pentru fiecare „altcineva”…

      • Marius David zice:

        Nu, îţi recomand excelenta carte a lui Wayne Booth pentru început.
        Nu-i chiar aşa de greu de discutat.
        Întrebarea este dacă primiţi bibliografie? Dacă da, atunci putem discuta informat,
        dacă o luăm diacronic de la Socrate-Aristotel, de la eirwneia, via Cicero/Quintillian, atunci vorbim altceva decît impresii personale şi discuţii. Unele cărţi se pot găsi fragmentar şi pe google boooks, chiar dacă nu aveţi accesul la platformele electronice internaţionale.

        Ce spun, Camix, şi dacă ţin minte am făcut Istoria Literaturii împreună sau mă înşel.. cu altă generaţie..
        Ce spun este că termenul ironia este folosit depreciativ cînd, data fiind literatura de specialitate, termenul ascunde mult mai mult decît spaţiul dintre sarcasm şi băşcălie, la care unii se gîndesc imediat. şi unde, din păcate plasează ironia.

    • Marius David zice:

      de fapt primul citat este mult mai lung şi aparţine altcuiva.
      îl voi cita întreg.
      de fapt, da, tocmai asta este ideea.. numele ironiei este compromis… asta este ironia.
      hrana este bună, lăcomia este rea, beţia este rea, abuzul, totul poate fi întors, chiar şi un nevinovat de fruct împotriva ascultării de Domnul.

  5. Rodica Botan zice:

    Eu cind sint ironica scap de un simtamint care daca nu-i dau drumul sub forma asta se poate transforma in altceva mai rau…Incerc sa nu jignesc cu ironia…ceva in genul…”miniati-va si nu pacatuiti”. Pornirea asta de a fi ironica este todeauna ca raspuns la rautatile cuiva. Pentru acelasi lucru pe un om il penalizez cu o ironie si pe altul care stiu ca nu poate mai mult il incurajez si redirectionez daca pot. Ironia este ca un cutit bine ascutit…pe care trebuie sa-l folosesti ca si un bisturiu…si cu aceleasi intentii. Uneori cind sintem atacati, cred ca Dumnezeu ne pune pe buze inadins cuvinte intelepte si uneori chiar ironice ca sa ne aparam de cel rau. Chiar acuma pe un blog http://anaayana.wordpress.com/2011/10/21/te-judec/#comment-202560
    stau de vorba cu citiva atei si uneori nu sint foarte politicosi. O ironie subtire este de folos…ca uneori trebuie sa te pui cu nebunul. Si ce altceva este un om care crede ca nu exista Dumnezeu?

    • ACIDUZZU zice:

      Da, este adevarat, sora Rodica !

      „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept.” (Proverbe 26:4-5)
      Si nu este nicio contradictie in termeni !

      Fratele Marius Cruceru avusese chiar o postare despre acest subiect.
      https://mariuscruceru.ro/2010/02/16/raspundem-sau-nu-nebunului-dupa-nebunia-lui/

      • ACIDUZZU zice:

        Frate Marius,
        Eu faceam trimitere la postare, nicidecum facand confuzie intre ironiea (fina) si jignirea facuta grosolan, din topor de vreun…marlan ! (Asta da, jignire !) Ceea ce nu mi se potriveste nici mie si cu atat mai mult dumneavoastra, cu toate ca suntem oarecum provocati chiar aici pe blogul dumneavoastra !
        Unii nu inteleg ce inseamna ironia fina si-atunci…decanteaza un continut al inimii, pe masura…!

        • Agnusstick zice:

          Da, l-am provocat pe Marius să spună mai multe, despre nişte idei care cred că interesează pe toată lumea. El e proprietarul blogului. Părerile dumneavoastră, deşi am încercat să le apreciez pe măsura răbdării şi a afinităţilor mele, îmi sunt deocamdată indiferente. Asta nu înseamnă că nu puteţi avea dreptate, chiar când mă interpelaţi indirect. Din câte ţin minte, când am interacţonat prima dată nu m-am adresat lui Marius, ci dumneavoastră.

          • Marius David zice:

            da, exact precum în textul citat de tine, idiot în sens vulgar poate însemna prost, tîmpit, cretin, Idiot în sensul lui Descartes însamnă altceva, Idiot în sens dostoievskian este altceva.
            nu-i aşa?
            acesta este un blog pentru oameni care sînt în stare să facă distincţia între arii semantice. Pe fixişti i-am fugărit deja. 🙂

          • ACIDUZZU zice:

            @Agnustick,
            Afirmatia mea a determinat o reactie pe masura din partea dumneavoastra.
            Sincer, am fost surprins, intrucat nu va vizasem (nici direct nici indirect) pe dumneavoastra:
            „cu toate ca suntem oarecum provocati chiar aici pe blogul dumneavoastra !
            Unii nu inteleg ce inseamna ironia fina si-atunci…decanteaza un continut al inimii, pe masura…!”
            Totusi mi-ati raspuns vara sa fi visat ca tocmai dumneavostra o sa-mi raspundeti intr-un stil care nu tine de ironia fina ci de…(…) :
            „Da, l-am provocat pe Marius să spună mai multe, despre nişte idei care cred că interesează pe toată lumea. El e proprietarul blogului. Părerile dumneavoastră, deşi am încercat să le apreciez pe măsura răbdării şi a afinităţilor mele, îmi sunt deocamdată indiferente. Asta nu înseamnă că nu puteţi avea dreptate, chiar când mă interpelaţi indirect. Din câte ţin minte, când am interacţonat prima dată nu m-am adresat lui Marius, ci dumneavoastră.”
            Imi cer eu iertare pentru…”pacatul defraudarii” facandu-va sa iesiti dintre limitele ironiei fine. Exceptia intareste regula ! Pe viitor, poate „ne vom intelege” (totusi) si vom cadea
            de acord pana unde poate merge ironia fina, si de unde incepe marlania !

            Chiar incepuse sa-mi placa replica dumneavostra atat de…finuta:
            „Până nu ieşiţi cu un ghiestpast sunteţi tot chibiţ, a-postat. Avantaj eu. Dar vă invit să nu mai ciripiţi …”
            Acum insa…”plus tard…”

            de acrod pana unde merge ironia fina, unde se sfarseste si de unde continua marlania !

          • Marius David zice:

            mulţumit de ce am deconspirat,
            daca vrei, iti trimit lucrarea in forma bruta, pe privat,
            cartea o ai pe blog, tot p eprivat parola

    • Marius David zice:

      voriţi despre altceva atunci cînd vorbiţi despre jignire în aceeaşi frază cu ironia, vedeţi ce răspuns i-am dat lui Camix.

  6. camix zice:

    Marius, nu, nu cu generatia noastra ai facut cursul respectiv, ci cu urmatoarea. Insa cred ca are o importanta mai mica. E bine ca doresti sa redefinesti ironia, dar poate ar fi nevoie si de o schimbare de termen pentru ca trebuie avuta in vedere evolutia/ involutia sensurilor cuvantului de-a lumgul timpului. A spune ca doar unii asociaza bascalia cu ironia din cauza ca nu sunt informati asupra etimologiei termenului e gresit pentru ca, in prezent, limba romana presupune anumite alte sensuri decat cele din vechime.
    Asa putem spune ca nu ar trebui sa ne simtim jigniti daca cineva ne face „idiot”, ca doar la origine e termenul latin „idiota”. Cati stiu ca idiota inseamma, de fapt, om fra educatie, fara cultura, nu tampit? E vorba de ceea ce stie majoritatea despre un cuvant si felul in care acesta e folosit plus bagajul emotional in care e amestecat. Ar trebui sa conteze, nu?

    Si atunci o redefinire nu e rea deloc, insa ea ar trebui sa ajunga si sa aiba impact cu rezultate practice si in societate. Parerea mea.

    • Marius David zice:

      SE poate, în privinţa cursului,
      nu, nu eu redefinesc, există o camionetă plină cu cărţi pe tema asta. Se discută de 25 de ani fervent. Este una dintre temele favorite ale teoriei literare şi stilisticii.
      La origine nu este termenul latin, ci cel grecesc. Idioths este cel care îşi este sieşi suficient, care are o gîndire redundantă şi întoarsă în sine, spre sine, practic este un derivat în jurul ariei semantice ACELAȘI.
      TOCMAI de aceea există lucrări, texte, şi de asta mi-am petrecut 7 ani într-un doctorat pe tema asta… există posibilitatea de a redefini aria semantică şi de instrumenta termenii noi creaţi. De asta se fac simpozioane, congrese, conferinţe. Eu am spus… pentru un simpozion e chestiunea, nu-i pentru o discuţie în tren. Aţi avut dicslaimerul din primele rînduri.
      Societatea are grupuri şi grupuscule, eu cred că cititorii mei sînt mai inteligenţi şi mai cultivaţi decît ai lor, tocmai de aceea le dau citate, postări în limba engleză şi structuri retorice 🙂

  7. Agnusstick zice:

    Marius, ar fi păcat să fi parolat articolul despre cheia hermeneutică a Predicii de pe Munte din cauza posibilelor comentarii. Eu unul mă voi abţine, dacă te hotărăşti cumva să renunţi la parolă. Aş vrea să ştii că îţi admir şi respect munca, analiza pătrunzătoare şi creativitatea – am citit studiul tău mai vechi despre Predica de pe Munte şi mi s-a părut mai mult decât inspirat şi folositor. Motivele pentru care am reacţionat atât de apăsat sunt legate de echilibru (!) şi de opţiuni fundamental diferite asupra modului în care facem, conştient sau nu, sinteza între VT şi NT. În privinţa echilibrului, personal resimt accentele din virtual pe care poate că persoana ta reală le compensează din plin. Ce învăţăm pe blog de la Marius Cruceru? Păi, să fie Dumnezeu dragoste? Nici vorbă, fraţilor, terminaţi cu dulcegăriile! E oare dragostea mesajul principal al Evangheliei? Hmmm, nu prea – Isus Cristos a venit pe lume ca să mărturisească despre adevăr, şi acesta doare. Este Cristos radical şi extremist? Da, este! Este El ironic? Da, este – îi umileşte şi ridiculizează, chiar îi răneşte pe ucenici. Marius Cruceru ne spune că ironia cristică e o manifestare a cinismului dragostei care-ţi dă cu adevărul în cap ca să te salveze. Dacă recunoşti ironia din punct de vedere formal şi retoric, dar te îndoieşti de contextul emoţional al acesteia, ţi se răspunde că nu e aşa, ţi se dau versete din VT cu Dumnezeu râzând de păcătoşi, ţi se spune că nu s-au transmis ca lumea accentele şi intonaţia ironică, şi că de fapt Isus chiar şi-a bătut joc, pentru că Tatăl îşi bate joc. Şi cu asta ajungem la variantele de sinteză, la căi de scăpare cum este dispensaţionalismul, la Credo Deo Revelanti et non theologo opinanti. Credem despre Fiul că L-a revelat pe Tatăl, da sau nu? Atunci ce facem cu anumite versete din VT, Îl forţăm pe Fiul Omului să li se potrivească perfect doar ca să ne iasă pasienţa raţionalist-filosofică? Da, îl prefer pe Marcion, păcălit de prea multă şi roz dragoste cristică să uite frica, unei sinteze triumfaliste de popor ales, în care după Întrupare a rămas posibil să-L auzim şi să-L vedem pe Dumnezeu cum îşi bate joc de noi. Şi asta pentru că am impresia că „noi” se transformă mult prea uşor în „ei” – e în firea omului să vadă mai întâi prostia, greşelile şi marea nevoie de pocăinţă a altora. Vă înţeleg tentaţia de a abuza de hermeneutică, mai ales că o stăpâniţi atât de bine. Dar Isus vorbeşte şi inimilor – dacă taxăm asta drept sentimentalism ieftin, mă tem că pierdem enorm – dacă nu din mesaj, măcar din ceea ce am putea deveni. Sigur că o exegeză serioasă ar putea stabili că orbul din naştere, despre care Mântuitorul spune că nu a fost pedepsit pentru păcatele sale sau ale părinţilor săi, este doar un caz particular menit să arate slava şi puterea Fiului. Dar este de făcut, conştient sau nu, o alegere fundamentală, parte din esenţa felului în care îl cunoaştem pe Dumnezeu prin Isus Cristos. Ne lăsăm păcăliţi de inima care ne spune că neprihănitul Iov sau oricare alt om ar fi putut fi orbul din naştere? Sau mizăm pe cartea hermeneuticii înţelepte, ştiind că Tatăl pedepseşte păcatul părinţilor în copii? Cum este Dumnezeu, şi ce vrea de la noi? Alegem, sau rămânem la întrebare?

    • george zice:

      Daca nu intelegem ca esenta dragostei lui Dumnezeu este mila, nu intelegem nimic. Intelegerea gresita a dragostei lui Dumnezeu are ca efect:
      – sentimentalismul ieftin (“dulcegariile”)
      – lipsa smereniei (spui “Domnul ma iubeste!” – cu palaria pe cap, dar spui ”Domnul are mila de mine!”- cu palaria in mana)
      Pentru comparatie:
      – “Iubeşte-mă, mă!” (refrenul unui cantec al Mariei Tanase)
      – “Ai mila de mine!” (vamesul pacatos)

      … si totusi Dumnezeu are simtul umorului …
      … si totusi Dumnezeu ne formeaza si prin severitate/suferinta …
      (Atentie la teologia suferintei, Marcion in punctul asta a inceput “deraierea” …!)

      • Agnusstick zice:

        Dar dacă înţelegem că esenţa dragostei lui Dumnezeu este mila, nu înţelegem mare lucru, pentru că nu înţelegem de ce această esenţă nu este îndurarea. E ca şi cum noi am avea milă de datornic, dar i-am păstra totuşi haina zălog peste noapte, în loc să-i dăm de la început trei sferturi din avere ca să nu mai sufere. Nu ar trebui să ne fixăm singuri limitele a ceea ce am vrea să înţelegem.

    • Marius David zice:

      dragul meu, sper că o parte din răspunsurile la întrebările tale sînt în caprtea pe care am pus-o tocmai în seara asta.

      • Agnusstick zice:

        Am uitat de întrebări, pentru că am cerut parola pentru o carte şi am primit-o pentru un Marius Cruceru pe care pot prea lesne să-l iubesc ca pe mine însumi. Mă apucasem să scriu o eulogie exaltată dar, cum a ieşit prea de tot şi dragostea de sine fără ironie nu e bună, am păstrat-o pentru zile negre. Dar tot i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ce şi cum i-a pus lui Marius în minte şi pericard. Şi, cum la catolici binecuvântările se dau numai de către personal de specialitate, zic şi eu doar atât: la treabă, Marius, timpul trece (şi ce frumos, câteodată…)!

    • marinelblaj zice:

      Agnustick,
      Apreciez în mod deosebit ordinea gândurilor tale şi felul tranşant în care analizezi subiectul acesta, însă dă-mi voie să te întreb dacă nu cumva modul în care o faci este puţin cam „extremist” (în sensul de „dus la extreme)! „Păi, să fie Dumnezeu dragoste? Nici vorbă, fraţilor, terminaţi cu dulcegăriile!…” şi „ironia cristică e o manifestare a cinismului dragostei care-ţi dă cu adevărul în cap ca să te salveze” sunt doar două exemple. Ştiu că ele sunt expresia a ceea ce crezi că ar vrea să spună alţii, dar felul transpunerii este de fapt o răstălmăcire, o exagerare.
      Departe de mine gândul de a crede că dragostea lui Dumnezeu este imposibil de înţeles, dar într-o oarecare măsură aşa este, în sensul că manifestarea acestei iubiri ia uneori forme pe care NOI nu le înţelegem, sau le înţelegem greşit. „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste” ni se spune în 1 Ioan 4:8. Poate că versetul acesta este o „cheie” în a pricepe cum e problema dragostei lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este dragoste, Îl cunoaştem noi pe Dumnezeu în plinătatea infinităţii Lui? Prin extrapolare, putem noi cunoaşte toate faţetele dragostei? Ce înseamnă în versetul de mai sus a-L cunoaşte pe Dumnezeu? L-a cunoscut cineva deplin, în afară de Fiul? Evident, nu. Cunoaşterea noastră de Dumnezeu e limitată. Şi-atunci, dacă Dumnezeu este dragoste, cum pot eu cunoaşte deplin dragostea şi formele ei de manifestare? Dar în manifestarea ei de către Dumnezeu?
      „ironia cristică e o manifestare a cinismului dragostei care-ţi dă cu adevărul în cap ca să te salveze” e iarăşi o exprimare voit forţată. Ştiu că „tuşele” sunt o tehnică de scoatere în evidenţă, dar nu e prea mult? Deşi, personal sunt de acord că „ţi se poate da în cap cu adevărul”, dacă asta te salvează!
      Dragul meu, am o deosebită consideraţie pentru câte am citit din cele scrise de tine pe acest blog, chiar dacă punctele tale de vedere n-au coincis întotdeauna cu ale mele. În fond, suntem o turmă, nu o… oaie mare, deci e normal să gândim anumite aspecte diferit, dar în cele fundamentale nu putem să nu fim „pe aceeaşi undă”! Ironia la care se face referire nu este acel gen de ironie răutăcioasă, căci în Dumnezeu nu este rău, dar este ironie. Muşcă, poate să doară, dar foloseşte!
      Sunt, într-adevăr, multe de spus despre formele de manifestare ale dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi, oricât ni s-ar părea de incomod, ironia e şi ea o componentă. Problema este că noi avem tendinţa de a privi ironia lui Dumnezeu prin prisma felului nostru de a fi ironici!
      Sper să găsesc deschiderea spre un dialog pe această temă! Fii binecuvântat!

      • Agnusstick zice:

        Mulţumesc în primul rând pentru binecuvântare, dar şi pentru încurajări – orice Ydiota al Netului are nevoie de ele, dacă nu face pe niznaiul şi chiar vrea să afle ce cred ceilalţi ca să-şi reconsidere eventual părerile. Crede-mă că aş avea multe vorbe bune pentru tine, dar acum nu aş vrea să sune ca un schimb de politeţuri.
        Ai dreptate, folosesc evidente exagerări retorice, pentru că zgura se scutură cu ciocanul şi jarul se scoate de sub cenuşă cu vătraiul. Unele chestiuni mi se par mai importante şi mai delicate ca altele, şi în astfel de cazuri cred că este bine să se vorbească îndeajuns şi cât mai clar. Marius Cruceru are influenţă asupra multora, şi chiar dacă îl interesează mai mult ucenicii săi în carne şi oase, ar putea să se gândească şi la unii cititori ai blogului ca la nişte ucenici mai speciali – nu virtuali, ci izolaţi într-o cuşcă de sticlă, din care pot comunica cu maestrul numai prin blog. Dar retorica nu e singura motivaţie, pentru că Isus ne-a învăţat că trebuie să ne evaluăm până la capăt, să ne ducem gândurile şi opţiunile până la ultimele consecinţe, în prezenţa Lui. Ironia cristică trebuie să ducă la autoironie, sau nu am înţeles-o defel. Poate că nu suntem în stare, ca El, să relativizăm corect identitatea sub lumina harului, dar măcar trebuie să încercăm. Nu trebuie numai să facem echivalenţa între a privi şi a atinge, pentru că a făcut-o El, ci să ştim să mergem mai departe în tot noianul de cazuri în care ne lipim de A, dar El spune că astfel am ales Z.
        În cazul nostru, mă tem de trei lucruri: 1) că putem „albi” ironia şi cinismul pentru că 2) le atribuim lui Dumnezeu 3) amestecând pe Tatăl şi pe Fiul în mod simplist. Conform punctului 1), reacţiile mele nu au ţintit negarea ironiei cristice, a râsului lui Dumnezeu sau a simţului divin al umorului. Dar, aşa cum unii îşi abolesc orice judecată ca să nu ridice piatra, alţii pot ucide cu pietre pentru că Dumnezeu urăşte. Mă tem de pocăinţa care ne asigură că nu de noi râde, cu dragoste, Dumnezeu, ci cu ură, de alţii. De ce să nu facem şi noi ce e plăcut Lui? Şi aici încep complicaţiile, pentru că noi n-ar trebui neapărat să facem ce face El cu păcătoşii şi vrăjmaşii, ci să împlinim partea noastră de poruncă în ce-l priveşte pe aproapele nostru. Mă tem şi de capcanele limbajului, mă tem şi de libera migraţie şi schimbare de accent a sensurilor. Mă tem să relativizez sub har identitatea cinismului, care este rodul egoismului, răutăţii şi nepăsării, nicidecum al dragostei. Cum v-ar plăcea, poate, vouă să spuneţi, mă tem să las două feluri de apă să iasă din aceeaşi fântână. Cât despre punctul 2), putem specula folositor şi ne putem minuna că Dumnezeu poate schimba răul în bine oricând doreşte, dar trebuie să facem efortul de a spune totul cât mai clar, mai ales despre cinismul lui Dumnezeu, care este o noţiune aflată la pândă în spatele predestinării. Ştiu că sunteţi la cuţite cu bunătatea, din pricini ţoniene, dar vă puteţi imagina Păstorul cel Bun şi Cinic? Unii cred că Stăpânul viei plăteşte un dinar pentru că e bun, alţii pentru că e cinic – nu le daţi apă la moară, se poate vorbi drept despre Dumnezeu şi fără cuvântul ăsta! Punctul 3) este cel mai complicat şi mai important, dar cred că trebuie să conştientizăm cât se poate de clar că nu putem pune orice citat din VT în dreptul Fiului Omului, şi nici ca valabil între Întrupare şi A Doua Venire. Este exact perioada care ne interesează practic şi despre care ştim destul cât să ne facem cunoscuţi Lui. Ce va fi după Judecată, dacă ne vom bucura sau nu alături de El de pedeapsa ce va cădea peste cei răi, nu ştiu dacă ne face bine să cumpănim acum, când trebuie să iubim oamenii până în ultima clipă în care mai au o şansă de a se întoarce la El.
        Mare lucru ar fi să-L cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, să nu ne amăgim – şi Marius încearcă să ne ajute. Bâjbâim inconsecvenţi între alegeri, între infinitul din stânga şi cel din dreapta, între Arminius şi Calvin, între dreptate şi dragoste, între pedeapsă şi iertare, între deja şi nu încă, încercând să fim siguri că am mizat corect pe setul nostru preferat de contrarii care vor coincide, cuminţi, în El. Dar poate că la mijloc, între jumătăţile de infinit, trece flacăra care luminează cu înţelegere, aprinde de dragoste şi curăţă cu sfinţenie, făcându-ne liberi inclusiv de alegeri. Eu aici aş sta, dacă aş putea fi consecvent – dar şi asta e tot o alegere.

        • marinelblaj zice:

          Agnusstick, am citit de trei ori răspunsul tău. Şi îmi pare bine că nu m-am înşelat în intenţia de a intra în dialog cu tine. Vezi, eu nu mă feresc de „politeţuri” 😉 ( să nu mă înţelegi greşit, nu vreau să te îndemn la ele!). Răspund la comentariul tău pe scurt fiindcă mă simt obligat să nu răspund „pe fond” până nu îmi „aşez” bine ideile pe care aş vrea să ţi le împărtăşesc. Dar, tot politeţea mă determină să nu las intervenţia ta nebăgată în seamă. Drept urmare… voi reveni…
          Binecuvântarea ţi-o doresc eu, de dat o dă Domnul! Eu ţi-o doresc din toată inima!

  8. ACIDUZZU zice:

    Stimata Camix,
    N-am fost niciodata „marlan”; nici cu…”vasele mai slabe” dar nici cu cele mai tari, dupa cum insinuezi ! Poate cel mult…cam mult…”acidutz. Nu-i vina mea ca instinctul de conservare iti functioneaza dupa principiul „mimozei pudica!” Foarte bine ! Apreziez asta, mai ales cand astfel de (doamne, domnisoare, imi cer scuze…) sunt din ce in ce mai „rara avis” ! Rarissime in comportari de tipul mimozei pudica !
    Asa ca, nici „marlan” nici misogin ! Doar „acidutz” ! Ok ?
    Sa nu ne jucam cu invectivele care ne pangaresc si gura si sufletul !
    Cu toata consideratiunea,

    • Agnusstick zice:

      Îmi cer iertare, eu sint de vină că s-a ajuns aici. Ar fi nemaipomenit dacă am face pace.

      • ACIDUZZU zice:

        Draga frate Agnusstick,
        Ingaduie-mi sa-ti spun frate pentru ca eu asa te simt ! Fara politeturi inutile.
        Consideratiile valoreaza mai mult decat politeturile de circumstanta ! Fii sigur ca am inteles de la bun inceput ca a fost o neintelegere bazata pe motive tehnice de postare virtuala a comment-urilor. Nu mai trebuie sa cadem la pace intrucat Domnul Pacii domina fiinta noastra. Evident, fiecare din noi suntem originali in felul nostru, atat in purtare, in dragoste cat si in exprimare. Vorba apostolului Petru din 2 Petru 3:15: „…dupa cum prea iubitul nostru frate…dupa intelepciunea data lui”! Trebuie sa ne multumim cu asta si sa ne ingaduim datorita acestei intelepciuni specifice, data fiecaruia in parte !
        Ma bucur pentru sentimentele sincere pe care le ai fata de mine si nu trebuie sa folosesc un cuvant uzitat, inclusiv in arta politichiei: „Nu-mi porti ranchiuna !”
        Domnul sa te binecuvinteze !
        Apoi amandoi trebuie sa impletim adevarul in filigramul de aur ceresc al harului felurit al lui Dumnezeu !

  9. marinelblaj zice:

    Agnusstick dragă,
    Frumos spus, „se scutură cu ciocanul şi jarul se scoate de sub cenuşă cu vătraiul”! E bine că precizezi lucrurile astea, fiindcă altfel exagerările pot fi interpretate şi nu rareori am păţit acest lucru. Revenind la cele scrise de tine (cu scuzele de rigoare pentru întârzierea din motive obiective)…
    Fără îndoială că primele lucruri scrise de tine sunt cât se poate de adevărate. Ironia îndreptată doar spre alţii… uite, eu spun despre mine că am două mari avantaje că am o constituţie fizică firavă – mă pot îmbolnăvi doar de boli de piele şi de oase şi mă pot îmbraca de la raionul de copii! >D E asta autoironie, sau mă păcălesc?
    1 şi 2. „că putem “albi” ironia şi cinismul pentru că”… Asta în cazul în care încercăm să ne ascundem firea în spatele Lui. Nu sunt puţini cei care fac acest lucru, dar asta nu înseamnă că ironia şi cinismul, evident, temperate de Duhul, nu fac parte din economia lui Dumnezeu. Este drept că ne-ar place mai mult un Dumnezeu blând şi bun, un Părinte care mustră mângâind pe creştet, dar îngăduie-mi să-ţi spun ceva. Eu am folosit foarte mult ironia în educaţia copiilor mei. Şi, interesant, cu puţin timp în urmă, sesizând o ironie plasată la un moment dat, fiica cea mare (36 de ani) îmi spunea: „Trebuie să recunosc că ironiile tale m-au obligat oarecum de mică să încerc să fiu mai inteligentă” Să fie oare aici o „cheie” în a înţelege ironia Domnului?
    3. „amestecând pe Tatăl şi pe Fiul în mod simplist”. Dragul meu, Tatăl şi Fiul sunt Una. Evident, nu-ţi spun o noutate… Se poate ceva mai simplu? Mă tem că noi complicăm lucrurile în privinţa asta! Este drept că e o deosebire între „simplist”, care presupune o oarecare lipsă a subtilităţii intelectuale şi „simplu”, dar iarăşi mă tem că subtilităţile intelectuale sunt de foarte multe ori o capcană pe care ne-o întindem singuri. Nu degeaba vorbea Domnul de modelul copiilor. Una dintre caracteristicile lor este lipsa subtilităţilor intelectuale în abordarea adevărurilor (mă rog, până la o vârstă…)
    „Mă tem de pocăinţa care ne asigură că nu de noi râde, cu dragoste, Dumnezeu, ci cu ură, de alţii” Agnusstick, sunt unele lucruri pe care nu ni le dă Dumnezeu „mură-n gură”. În fond, ne-a dotat cu un cap nu doar ca să nu ne plouă în gât! Faptul că unii aleg să înţeleagă greşit un lucru doar pentru că le convine nu îi absolvă de responsabilitatea alegerii şi nu cred că Îl putem acuza pe Dumnezeu de cinism pentru că ne-a lăsat şi această libertate, deşi, dacă ar fi să judecăm cu gândul la (doar) BUNUL Dumnezeu cam aşa ne-ar veni să zicem… Să nu uităm că una dintre caracteristicile cinismului este de a sfida regulile morale ale societăţii… Cât de „morale” erau pe vremea Domnului regulile societăţii? Dar astăzi?
    Ma opresc aici deocamdata (sunt cumplit de presat de timp! 😦 ), dar promit să revin cu comentarii si la partea a doua a postării tale!
    Fii binecuvântat, Agnusstick, şi, dacă poţi, rămâi în afara „aventurii” ironiei şi cinismului. E mai sigur! 😀

    • Agnusstick zice:

      Dacă am fost cumva cinic, nu am nicio scuză şi sunt în plină ironie amară, pentru că găsesc cinismul profund detestabil. Dar sfatul tău este bun şi voi încerca să-l urmez.
      Nu am multe să-ţi răspund, nici la propriile întrebări nu ştiu dacă ar trebui să am răspunsuri, iar dacă nu am, mai bine ar fi poate să încerc să văd totul mai simplu, cum spui tu. Dar eu simt o tensiune continuă între nevoia de a relativiza identitatea şi de a revela identitatea, cu condiţia ca harul să fie discriminantul alegerii, dirijorul intensităţii şi interpretul rezultatelor. De la Evanghelie mi se trage meteahna asta. Dacă nu simţi o astfel de tensiune şi oricând vorbeşti despre Unul din EL crezi că la fel de bine L-ai putea înlocui cu Celălalt, discuţia noastră nu e de folos – subiectul meu este nonsubiectul tău. Da, Tatăl şi Fiul sunt Unul – nu avem de ce să ne sfâşiem hainele, ca Marele Preot, în faţa Trinităţii. Ar fi uşor să fie simplu, dar sensul pe care suntem nevoiţi să-l dăm și îl dăm, chiar inconștient, relaţiei dintre Tatăl şi Fiul elimină posibilitatea identităţii Lor. Iar dacă ne ferim să vedem că această relaţie trebuie privită în timp, pentru că în ochii noştri aşa se desfăşoară, că pentru noi are un sens de curgere şi nişte repere temporale, cred că ne lipsim inutil de cârjele unei înţelegeri omeneşti preţioase, aş zice chiar esenţiale, pentru că este un nod din care pleacă gânduri, atitudini și fapte definitorii pentru identitatea – vai, cât de relativă! – de creștini. De aceea te întreb, din spatele celor două rânduri de pereți de sticlă, ce răspuns ți-ai dat la întrebarea pusă deja mai sus: mai sunt pedepsite şi acum păcatele părinţilor în copii, şi până la a câta generaţie? Toţi ceilalţi orbi din născare care erau în preajma lu Isus erau pedepsiţi pe drept, şi numai cel vindecat nu păcătuise, având şi părinţi trăitori în sfinţenie? Dacă întrebarea asta doare şi ţi se pare prea simplă ca să merite riscul de a o pune, să mă ierţi. Din ce răzbate din cuşca ta de sticlă, cred că simţi că durerea pentru dragostea omenească pe care nu o mai poţi dărui, nici primi, este un fel de dragoste în care Dumnezeu ne e permanent martor și țintă.

  10. Agnusstick zice:

    Dragă Marinel, m-am mai gândit şi am ajuns la concluzia că trebuie să vorbim şi despre cinismul lui Dumnezeu, dar numai şi numai dacă vorbim în acelaşi timp şi despre Jertfă. Aşa a făcut şi Iov, şi n-a păţit nimic, pentru că Jertfa răscumpără predestinarea, şi omul trebuie să-L ierte la rândul lui pe Dumnezeu, ca să-L poată iubi pe deplin şi adevărat, chiar cu fruntea în ţărână. De aceea, cred că nu este de conceput ca Jertfa să nu fie pentru toţi oamenii, altfel ar accentua inutil cinismul.

  11. ˇˇDaca un om spune de rau despre tine si o fi adevarat, indreapta-te; daca sunt minciuni, razi.ˇˇ
    …ironia ar fi un fel de incercare a noastra de a revenii la jocul copilariei si acceptandu-ne in acelasi timp maturitatea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.