Zelenka

Din nou una dintre recentele mele pasiuni, Zelenka şi compoziţiile sale pentru oboi.

 

Despre Marius David

soțul Nataliei, tată și proaspăt bunic
Acest articol a fost publicat în Muzica, Schimb de iutuburi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

25 de răspunsuri la Zelenka

  1. Gabriel Băloi zice:

    Mă gîndeam acum , cît de frumos ştiu să converseze instrumentele unele cu altele , într-un fel de dialog concentric şi multiplicat în trialoguri , pentaloguri ş.a.m.d., iar , printr-un raport de simultaneitate dialogală , suma sau rezultatul conversaţiei lor armonic organizate cît de frumos ştiu să-l insinueze într-un dialog spiritual cu sufletul ascultătorului , dialog greu de articulat prin cuvinte !
    Asta e ceea ce numesc eu parte a marii inteligenţe spirituale !

    • Foarte frumos formulat: dialog, trialog,pentalog…….. în muzică acestea se numesc „banal” imitaţii. Compozitorii, în special cei din perioada barocă ori preclasică şi-au dezvoltat inventivitatea de a crea astfel de melodii care se pretează la suprapunere în aşa fel încât aproape indiferent la ce interval se imită sau în ce moment al desfăşurării temei de imitat suprapunerile sonore să sune eufonic. În cadrul acestei tehnici de polifonie imitativă s-a dezvoltat şi tehnica dublei sau chiar triplei polifonii . In acest caz apar suprapuneri de imitaţii a două sau mai multe teme care la rândul lor sunt imitate. Pentru muzicieni polifonia, imitativă sau simplă este un tărâm mirific de virtuozitate de tehnică creativă. Însă nu întotdeauna ceea ce arată bine pe hârtie „sună bine”. În muzica vocală tehnica polifonică a avut un apogeu în Renaştere. Muzica vocală faţă de cea instrumentală are încă o dimensiune: „textul”. În cazul muzicii vocale extremismele polifoniei au mers până într-acolo încât au suprapus 15-20 de voci diferite care nu numai că intonau melodii diferite, cu texte diferite ci textele erau cântate în mai multe limbi. Se spune că totuşi rezultatul era unul bun. Însă cea mai bună măsură a veridicităţii unei muzici este, aşa cum spune d-l Băloi dialogul, polifonia muzicii cu sufletul ascultătorului.

  2. Gabriel Băloi zice:

    @ frandes dorin

    În mod instantaneu , după ce ai numit acest procedeu muzical drept „imitaţie” , mie mi s-a părut că cel mai potrivit – pentru a reproduce „hîra” dintre instrumente – este termenul de îngînare (contrazicere prin preluarea aceleiaşi idei). Numai că acestea „se contrazic” între ele tocmai pentru ca , în final , să se pună de acord asupra unei concluzii armonice , prin metoda polifonică , iar prin intermediul acelei concluzii , abil alcătuie , să intre într-un alt dialog cu ascultătorul.
    Un fel de dialectică muzicală , adică un fel de exerciţiu artistic al contrariilor, creat în scopul descoperirii unor noi idei principale , prin confruntarea unor raţionamente , doar aparent contrare.

    Dorin , mi-ai oferit acum o altă deschidere. Înţeleg că instrumentele (sau doar ele) se pot îngîna unele pe altele fără să se enerveze neconstructiv între ele !
    Descoper acum o nouă metodă de comunicare : dialogarea prin îngînarea , cu finalitate constructivă , a interlocutorului ! adică , să-l imiţi pe interlocutor , dar fără să-l enervezi reducîndu-l la tăcere ; deci fără să-i dai senzaţia că-l copiezi. Ci , prin îngînarea lui , să-l provoci la construcţia altor noi idei.
    Ufff , greu lucru , fiindcă trebuie s-o faci , cumva , novîndu-i ideea , adică să încerci să-l imiţi într-un fel aparte , într-un mod novator , propriu ţie.
    Cînd eram copii , nu exista un alt motiv mai mare de enervare decît acela în care „prietenul” de lîngă tine începea să te îngîne în vorbire , în gesturi sau atitudine.
    De la astfel de îngînări începeau multe conflicte , soldate cu bătăi (deşi , eu am reuşit să evit cu succes astfel de contradicţii 🙂 )

    Mai observ un fel de imitaţie prin continuarea unei idei muzicale , atunci cînd unul dintre cele două taragoturi ( sau clarinete , ce-or fi ) începe o idee , iar cel de-al doilea doar o continuă ; însă , îngînătorul principal şi cel mai „enervant” fiind oboiul cel mare , care preia doar fracţiuni din ideile ambelor instrumente , dealtfel , iniţiatoare de idei.
    El novează prin idei fracţionate , şi , astfel , le stîrneşte mereu pe cele două slujnice la noi construcţii polifonice.
    Deci , oboiul cel mare e instigator de idei ! El doar instigă la noi construcţii muzicale. Meserie curată pe capul lui !

  3. Foarte interesante si inovative abordari ale polifoniei si contrapunctului. Multumesc. Se vede ca citesc prea multa literatura de specialitate in detrimentul beletristicii. Felicitari si pentru felul creativ in care ascultati muzica incercind sa-i surprindeti structura. Foarte putina lume face astfel de exercitii.

  4. Gabriel Băloi zice:

    Dorin , mă gîndeam acum dacă prin arta novaţiei unei idei muzicale , adică prin prezentarea unei idei într-o altă succesiune de note , se poate ajunge , defapt , de la eufonie la polifonie ? deci , dacă novaţia ideii principale crează polifonie ?

    • Gabriel Băloi zice:

      Fiindcă , defapt , prin novaţie creezi un pic , adică aduci noutate în liniile melodice preluate , care , astfel , se transformă în linii melodice individuale , noi.

      • Gabriel Băloi zice:

        Defapt , contrapunctul nu reprezintă altceva decît tocmai mijlocul muzical de realizare a polifoniei , nu ?

        • Da, asa e. Dar polifonia este doar una dintre mijloacele de creaţie muzicala. Există şi o altă „cale” cea a monodiei acompaniate. În cazul acesta e vorba de „modificarea”, bănuiesc că o pot numi şi eu acum novaţia, unei situaţii în care aceeaşi melodie poate fi învesmântata în armonii diferite. Dar nu trebuie să mergem atât de departe. Şi simpla monodie poate să „evolueze” prin metodele variaţiunilor. Există o multitudine de mijloace de variere a uneia si aceleiasi melodii. Iata doar câteva: recurenta, oglinda, oglinda recurentei diminutia ritmica, diminutia melodica, augumentaţia ritmica, augumentaţia melodica etc. O alta cale de a actiona asupra unui material tematic este cea a evoluţiei formale, a modificarii succesiunii elementelor componente (temele muzicale pot fi concepute ca niste propozitii alcatuite din cuvinte, care la rândul lor sunt alcatuite din litere.) Şi pentru ca să completez cât de cât tabloul practic infinit de mijloace de acţiune asupra unui material tematic înveşmântarea şi reînveşmântarea timbrală a acestuia poate aduce multe noutăţi şi frumuseţi care sa se adauge celor iniţiale.
          Toate acestea se pot însă deprinde la nişte cursuri de compoziţie sau la cele de stilistica muzicala.

          • Gabriel Băloi zice:

            Mulţumesc frumos pentru explicaţiile ştiinţifice oferite !
            Îmi lipsesc acele cursuri de compoziţie. Resimt lipsa lor atunci cînd iau creionul în gură şi stau în faţa claviaturii în scopul realizării unui aranjament muzical , a unui acompaniament pentru pian. Creez ideea destul de greu.
            Simt că aş putea face mult mai mult , dar cu un aport suplimentar de tehnici componistice.

  5. Gabriel Băloi zice:

    Deci , reluînd , consider că relaţia ar fi următoarea :
    1-de la sunetul EUFONIC (plăcut , armonios) , produs de simpla succesiune a unor sunete dintr-un interval muzical ,
    2-prin novaţie se ajunge la crearea unei noi idei muzicale care , prin metoda CONTRAPUNCTULUI ( adică , a suprapunerii armonice a mai multor idei ) se crează mai departe
    3-POLIFONIE.

    • In principiu da. Doar ca nu incepem cu un sunet.
      Pentru inceput trebuie UN INTERVAL, adica doua sunete. Ele pot fi succesive sau simultane.
      Daca continuam prima solutie se va naste linia melodica, daca o continuam pe cea de-a doua facem armonie. La ambele cazuri pentru ca sa organizam cumva inaltimile (caci sunetele sunt doar inaltimi, functie de vibratii) ar trebui sa le mai definim si in timp, sa le definim durata. Raporturile dintre duratele sunetelor constituie ritmul. Daca vrem sa fim si mai sofisticati incepem sa ne ocupam si de al un al treilea parametru> intensitatea sunetului si incepem sa definim o dinamica a acelei melodii. Putem sa mai actionam asupra mai multor altor dimensiuni despre care se vorbeste mai putin (timbru, atac, stingere etc).
      Cel mai important este sa nu uitam ca muzica nu este formata doar din sunete ci si din PAUZE. Ele sunt aproape la fel de importante ca si sunetele.
      Despre un sunet nu cred ca ne putem exprima ca este eufonic, placut, armonios. Despre un interval melodic sau armonic da (intervalul melodic este intervalul ale carui elemente se aud succesiv iar cel armonic este cel ale carui componente se aud simultan). Parerea oamenilor despre intervale si „frumusetea” lor s-a modificat de mai multe ori de-a lungul timpurilor. Au fost vremuri cind despre intervalul de terta se vorbea ca despre un interval disonant. Sute de ani paralelismul unor intervale de cvarta sau de cvinta si evident octava au fost cea mai banala si frecventa modalitate de exprimare. Alte sute de ani legile armoniei au interzis cvartele, cvintele si octavele paralele. La fel s-a petrecut si cu celebrul interval de cvarta marita supranumit „diavolul in muzica”. Am incercat sa sugerez faptul ca epiteul de eufonic a evoluat si s-a modificat in functie de epoca stilistica. Dar totul se refera doar la muzica „culta” din vestul si centrul europei intr-o perioada relativ scurta a istoriei sale, incepind de pe la anul 1200. Iar ceea ce am scris mai sus se refera evident la notiunea de eufonie in domeniul intervalelor. Aproape la fel se pune problema si referitor la ritm.
      Probabil ca o sa va surprinda faptul ca pina pe la J S Bach si vremea sa doua dintre dimensiunile actuale ale muzicii erau perfect neglijate intensitatea si timbrul. In perioada preclasica sau baroca nuantele erau notate foarte rar si atunci cind se facea acest lucru erau doua variante: tare (forte) si incet (piano). Cu timpul s-a „perfectionat” aceasta dimensiune precum si notarea ei si a inceput sa fie folosit crescendo si diminuendo, nuantele intermediare si cele extreme. Ce sa mai vorbim de timbru. Acelasi Bach a compus lucrari pe ale carei coperti a notat ca sunt destinate a fi cintate de vioara, voce sau flaut. Sau, mai surprinzator pentru noi: a compus un monument de contrapunct „Arta fugii” fara a nota instrumentul caruia ii este destinata, pentru un instrument abstract. Muzica este notata pe doua portative ca pentru un instrument cu clape dar care este acel instrument inca nimeni nu poate afirma cu siguranta: poate fi pian, clavecin, orga sau un cor mixt ori o orchestra de suflatori sau de corzi, ori chiar o orchestra simfonica………
      Tot ceea ce discutam noi doi aici pe blog draga frate Gabi se refera insa doar la muzica asanumita culta in mentalitatea europeana.
      Merita sa nu scapam din vedere ca in afara acesteia mai sunt si altfel de muzici.
      In primul rind este muzica care se producea in timpul ritualurilor mitice, mistice si religioase din toate vremurile si toate locurile.
      Apoi este muzica populara din toate cotloanele pamintului si din toate timpurile
      Si daca asta nu e de ajuns pentru a reveni la contemporaneitate sa ne gindim cite sute de curente, fiecare cu adeptii sai, exista in muzica destinata distractiei, asanumita muzica de dans.
      Acum incotro o luam?

  6. Gabriel Băloi zice:

    Domnule Frandeş , mă gîndeam acum la aspectul ontologic al naivităţii , ce se desfăşoară în forma sa pură , crudă , nudă , uneori aproape tîmpă , în umanitate!

    Defapt , eu fiind prin constituţie , iar , mai apoi , prin construcţie profesională , un apărător al spiritului uman , în mod implicit simt nevoia să mă apăr acum şi eu de vina naivităţii mele [ naivitate care , uneori , ia forma curajului în comunicare , a diverselor accese şi perspective spirituale ( mă refer la abordarea vîrstei spirituale – care e alta decît cea fizică – a dialogului spiritual , etc.) ] , aşa încît v-aş ruga acum să ţineţi cont de circumstanţa spirituală a naivităţii mele , pe care o aduc în apărarea mea , circumstanţă care , defapt , reprezintă , mai mult graţia mea , decît reflecţia raţiunii mele pure.

    Atunci cînd omul e naiv , există un fel de nevinovăţie în acţiunile sale , şi , ceea ce e mai interesant constă tocmai în faptul că „naivitatea este graţia oamenilor mari” ( vorba aparţine eseistului şi filosofului Mihai Ralea). Deci , dacă omul mare poate fi naiv ( candid ) şi poate fi apărat prin scuza graţiozităţii sale , atunci cred că aş putea beneficia şi eu – diminuînd proporţiile – de scuza aceleiaşi circumstanţe spirituale !

    Iniţial nu am ştiut cu cine am intrat în dialog , însă pastorul Ilie Milutin m-a dumirit , în stilu-i hazliu caracteristic , în prînzul acestei zile !
    Aşadar , pînă la aflarea informaţiei , am socotit că dialogul nostru s-a finalizat ! însă , după aceasta , pe drumul spre casă , experienţa spirituală pe care am trăit-o cîteva clipe , mai demult , în prezenţa d-voastră , îmi sugera raţional necesitatea doar a unui intermezzo şi sentimentul unei prelungiri ! 🙂
    Fără să vreau am devenit bombastic !

    Aş face şi o mărturisire : pe mine m-aţi cîştigat încă din primele cuvinte ale celor cîteva fraze pe care le-aţi rostit odată în Coronini.
    Au existat atunci cîteva momente discursive în care am văzut cum cuvintele nu doar SE ROSTESC ( în consistenţa lor grea sau uşoară ) , ci am văzut demonstraţia pe viu cum ele EMANĂ prin spiritul şi graţiozitatea omului mare , emanaţie care e cu totul altceva decît simpla rostire a lor.
    Că nu există exces în afirmaţiile mele o confirmă chiar doza d-voastră vocabulistică de mai sus. Discursul d-voastră nu reprezintă o simplă succesiune de vorbe numărabile , ci ele se constituie într-o doză , într-un cumul de spirit uman înalt.
    Ce aş putea să mai spun !

    Uneori , mijlocul de comunicare cel mai adecvat este cel al graţiei tăcerii cuvintelor ; sau cum , la fel şi în muzică , pauza poate fi considerată un mijloc muzical ( sau armonic) de prelungire în timp a rezultatului auditiv al unui acord frumos , acord de surpriză , care finalizează un anumit segment dintr-o lucrare muzicală şi ale cărui sonorităţi trebuie ( şi pot fi ) , în mod obligatoriu , prelungite doar prin tăcere.

    Deci , un alt concept muzical ar fi acela al pauzei – ca mijloc de realizare armonică , sau muzicală ş.a.m.d.
    Altfel spus , am putea considera pauza drept un mijloc de sublimare armonioasă a unui acord prin obligaţia tăcerii. În acest sens , cred că , d.p.d.v. muzical , nici pauza nu poate fi abordată oricum , ci cu aceeaşi interpretare a liniei armonice pe care o finalizează. Deci , pauza trebuie interpretată în execuţie , ca şi sunetul. Cred că pauza are un sunet al ei , şi poate fi interpretată prin reglarea intensităţii sunetului său.
    Mă gîndeam acum la efectul muzical al pauzei , care poate fi , uneori , mai mare decît cel al unor acorduri de tip intermezzo , indiferent cît ar fi ele de frumoase ;
    Sau la pauza luată prin acorduri intermezzo.

    Aşadar , am văzut că există atîtea mijloace de sublimare muzicală , de dezvoltare muzicală , cum sînt cele pe care le-aţi prezentat mai sus : armonia , ritmul , organizarea înălţimilor , intensitatea sunetului , timbrul , atacul , stingerea etc.

    Mă întrebam acum , de ce putem spune că un anumit interval muzical , compus dintr-o succesiune simplă de note , poate fi considerat ARMONIOS , în condiţiile în care doar o simplă notă ( deci , nesuprapusă prin terţă , cvartă sau cvintă cu o altă notă ) nu poate fi considerată armonioasă sau constituind cu sine însăşi un acord armonic ?!
    Deci , armonia se constituie şi prin succesiune sau doar prin suprapunere ?
    Înţeleg că dacă s-ar alcătui şi dintr-o succesiune simplă , atunci genul acesta liber-armonic se configurează în auzul intern al fiecăruia , este o armonie liber-arbitrară ce se crează după mijloacele auditive de realizare muzicală pe care le deţine fiecare ascultător în parte.
    Există armonie prin imaginare ? să zicem , în cazul unui interval compus dintr-o succesiune de cîteva note , care apare la un moment dat în desfăşurarea unei lucrări , cînd toţi auzim , de exemplu , nota „la” , însă unii o percep ca fiind cvinta lui re major , pentru alţii poate să sune un la minor , la major sau chiar do major ?

    O altă distincţie , deja iniţiată mai sus , pe care spiritul acestei discuţii mi-o relevă este execuţia sunetului muzical prin emanare , iar nu prin rostire.
    Am văzut cum , deseori , o anumită filarmonică ( pe care nu vreau s-o deconspir) , în loc să emane muzică , o rosteşte , rău , abuzînd-o chiar prin interpretare ; transformînd interpretarea într-un mijloc de realizare al abuzului muzical.
    În spiritul abuzului muzical , voi lua acum o pauză abruptă ! 🙂

    • Draga frate Gabriel, ma bucur foarte mult de faptul că indiferent de diferenta de virsta si geografia din care provenim gindim extrem de apropiat despre ceva care, practic nici nu ar trebui sa gindim. Unii concep muzica si pe cei care o crează ca fiind doar niste releee pentru vointa divina.
      Din furtuna de probleme pe care le initiati in fiecare postare acum ma voi referi doar la una care-mi este foarte draga si deci mai la indemina „Există armonie prin imaginare ?” Din punctul meu de vedere si a unor ani de practica raspunsul este fara echivoc DA. Nu cred ca este doar raspunsul meu ci majoritatea celor care au „lucrat” cu sunetelecred ca ar raspunde la fel. Cred ca la primele ore de armonie un profesor incerca sa ne faca sa pricepem cum fiecare sunet poate avea o potentială armonie subinteleasa. Ceva care ar putea fi numita armonie latenta. Aici insa intervine cultura din care face parte cel care asculta muyica sau chiar doreste „sa o faca”. Multe dintre culturile muzicale de pe mapamond sunt de factura monodica. Din orient (China) până în Balcani la noi muzica populară este prin excelenţă monodică. Cei din China inca nu cred ca au reusit performanta noastra de a ne distruge in citeva decenii si restul de folclor care a supravietuit secolelor in forma autentica. Voi aminti doar ce s-a intimplat la noi. Compozitori ai inceputurilor muzicii culte românesti au descoperit bogatia, frumusetea si ineditul folclorului. Scoliti in spiritul mentalitatilor muzicale central europene au crezut de cuvinta ca trebuie sa le adauge ceva acelor melodii pentru ca sa fie „apte” de a fi prezentate publicului. Au fost scoase din context si puse pe scena in contexte noi. Una dintre „imbunatatiri” sa-i spunem cosmetizari a fost adăugarea de suport armonic.
      Pe acest tarim este evidenta stingacia lui Gheorghe Dima (toata stima) care din punctul de vedere al muzicianului central european a armonizat cit se poate de corect melodiile culese de la ţara Mica lui greşeala a fost faptul ca le-a cules de lară din teritoriul nostru, nu al celor care puseseră la punct armonia pe care el şi-a insusit-o. Iar melodiile culese de el fac parte dintr-un sistem total diferit de cel cu care era el familiarizat. Folclorul balcanic ca si cel al Asiei minore nu poate fi ingrămădit in sistemul tonal major-minor. El se desfăşoară în sistemul modal, care are legităţi, inclusiv armonice. Sabin Drăgoi a sesizat această situaţie şi a actionat in consecinta. El a armonizat modal cele culese de el si de altii.
      Mii de scuze acum trebuie sa intrerup, continui cind ma intorc pentru ca si pentru mine este un exercitiu foarte incitant dialogul cu dumneavoastra

      • Continuare

        Parerea mea sincera despre aceste doua demersuri este ca cel de-al doilea este mai in spiritul celor armonizate dar nu intrutotul pentru ca FOLCLORUL ROMANESC ESTE EMINAMENTE MONODIC deci nu are nevoie sa fie acompaniat. Doar obisnuinta ascultatorului deprins cu orchestre stufoase, fie de muzica usoara fie de muzica simfonica ori de opera ii face pe cei care manipuleaza folclorul sa il inghesuie si pe acesta in astfel de vesminte. Dar cui ii pasa ?
        Deci problema melodiei si invesmintarii ei mai capata o dimensiune: publicul careia i se adreseaza respectiva creatie. Daca chinezii au dorit sa-i faca o surpriza placuta lui Ceausescu cind acesta a vizitat China au dresat o orchestra populara chinezeasca si o cintareata de-a lor sa cinte „Romanie, Romanie”…. si pentru Ceasusecu si suita a sunat foarte bine. Pentru chinezi a fost cu siguranta o corvoada apropiata violului cultural. Ei nu cinta pe mai multe voci. Ei nu intrebuinteaza contrapunctul. Pot sa o faca dar nu simt nevoia si nici nu-i emotioneaza.
        Si in publicul european sunt gneratii care apreciaza contrapunctul si structurile sonore elaborate si chiar daca nu pot sa explica, fac diferenta dintre ceva simplist si ceva elaborat. Pe de alta parte sunt cohortele de alti ascultatori care dau din cap hipnotizati fericiti ca muzica din boxe le vibreaza sternul, ficatul sau peretii incaperii in care se afla dar mai ales habitaclul masinilor, in nici un caz mintea sau sufletul. Acestia apreciaza doar intensitatea si consecventa ritmica.
        De aici si pina la aprecierea pauzei ca timp si loc al continuarii personalizate si imaginare a unei situatii sonore e cale lunga. Si totusi exista o multime de oameni care se bucura de aceste momente.
        De obicei partile lente ale unor simfonii romantice sau chiar clasice se termina pe nesimtite. Sunt momente in care atunci cind dirijez astfel de piese simt nevoia ca la incheierea unor astfel de sectiuni sa nu las mina jos sa ramin cu ea acolo unde m-a gasit tacerea. Simt aproape fizic cum publicul din spatele meu continua ceea ce nu se mai aude. Odata am fost chiar provocator si am ramas asa mai mult de un minut. Nimeni nu a clipit, cred ca si-au tinut si respiratia. Intreg farmecul a fost facut tandari de un coleg care s-a gasit sa intoarca pagina, sugerind tuturor ca, in realitate acolo este o pauza intre partile simfoniei si deci se poate intrerupe efortul de relationare cu muzica. Pauzele, dincolo de functia de punctuatie de delimitare sunt si niste timpi binecuvintati, de colaborare involuntara a ascultatorului cu ceea ce a auzit inainte. Dar pentru aceasta el ar fi trebuit sa asculte ceea ce s-a spus recent, adica partea de dinainte de pauza respectiva, dar sa fi ascultat si inainte de auditia cu pricina tot feluri de situatii sonore, recte sa aiba ceva antecedente muzicale, sau cum s-or fi numind ele.
        Pentru ca inteleg din postarea precedenta ca va pasioneaza aranjamentele si compozitia m-as bucura daca as putea asculta cite ceva din ceea ce s-a realizat pina acum.

        Fiti binecuvintat

  7. Putin offtopic acestor discutii tehnice foarte productive (ale domnilor Gabriel Baloi si Dorin Frandes), dar unul dintre cantareti imi pare ca seamana foarte bine cu cel mai citit blogger evanghelic roman (de ex. min 2:20) 🙂

  8. Gabriel Băloi zice:

    @ dorin frandes
    Şi totuşi , personal , parcă sînt destinat lăuntric armoniilor compuse , alcătuite din sunete suprapuse.
    Cu mulţi ani în urmă , în armată fiind , în curtea imensă a unităţii exista şi o zonă de tîmplărie unde , mai mereu , se găsea în funcţie un motor mare de circular.
    Acel motor , pentru toată lumea , scotea un zgomot deranjant , însă pentru mine motorul acela emana un minunat sunet grav de bass , cred că era un Si bemol din ultima octavă a pianului. Astfel că , de fiecare dată cînd treceam pe lîngă el îmi acordam fiinţa , fie prin alcătuirea unei terţe , fie a unei cvarte , cvinte ş.a.m.d.
    Cînd eu îi suprapuneam cu vocea SI bemolului său , de exemplu nota RE , automat îmi iniţia în mental o cîntare de la biserică – motorul suna SI bemol , eu continuam cu RE , FA , FA , SOL , LA , Sib , DO , RE , Sib ( cîntînd astfel cîntarea „Sus voi fii ai mîntuirii” ) , şi tot aşa cîntam o grămadă de cîntări împreună cu motorul de circular , atîta cît se putea armoniza pe tonica sa de fond , pe care el se încăpăţîna să rămînă !
    Mă duceam la motor ca la biserică !
    Dacă trebuia să stau mai mult prin acea zonă ( lucru plăcut pentru mine) , nu puteam să tac nici măcar o clipă , mîrîiam pe lîngă el într-una.

    Într-o zi l-am chemat cu mine la motor pe un coleg (şi frate în Domnul , cu voce de tenor ) , pe care îl chema Mâţu Laurenţiu , şi-i zic :
    -Mîţule , vino repede cu mine pînă-n-tr-un loc , ce , mai apoi , o să ţi se pară foarte interesant.
    -Ăsta mă întreabă : unde , unde ?
    -Îi zic , las’ că vezi tu ce cor bărbătesc o să audiezi tu acum !
    Ajungem , aproape în fugă , lîngă motor şi-i spun :
    -Fii atent , motorul ăsta cîntă nota Si bemol , iar tu , fiindcă eşti tenor , cîntă acum următoarele note : FA , SOL , FA , SOL , FA , iar eu , fiindcă am timbru aproape de bass , voi cînta RE , MI b , RE , MI b , RE , să vedem cum se aude. Eu deja auzeam armonia frumoasă ce avea să urmeze.
    Ah , dacă aţi şti ce exerciţiu fain de armonizare a început să sune acolo , în curtea unităţii , un adevărat cor bărbătesc !
    Dup-aia „l-am chinuit” eu încontinuare pe Mâţu , încerînd să murmurăm tot felul de alte cîntări şi suprapuneri armonice , după cum mă trăznea pe mine urechea mea „creatoare” ! Dar , tare i-a plăcut şi lui , avea auz muzical bun. Apoi mi-a spus , zîmbind tot de plăcere , că el nu s-a gîndit niciodată la astfel de armonii !
    Aia cred că era un fel de armonie ar-motor-ică , nu !

    Nu pot să ascult un sunet ( o notă simplă) fără să încep să-i suprapun diverse alte note , realizînd în auzul intern tot felul de combinaţii armonice.
    Aşadar , aceasta-i „Nota simplă care te obligă” ! Sau , altfel spus ,
    „Sunetul monodic , izvor de obligaţii muzicale” !

    Vă pot trimite ceva , dar vă rog să-mi trimiteţi e-mail –ul dumneavoastră.
    Al meu este : gabibaloi@gmail.com

    (Notă morală : din tot ce scriu eu nu există nici un dram de auto-supra-apreciere, şi mărturisesc că sînt un simplu amator , foarte , foarte puţin cunoscător , însă pot afirma doar că am primit un dar muzical sufletesc , un duh muzical , destul de mare de la Domnul).

  9. Sunteti minunat frate! Va multumesc din suflet pentru deschiderea pe care mi-ati aratat-o. Astfel de marturii pentru mine valoreaza extrem de mult.
    A propos de sunete „de baza” cu siguranta ca va este cunoscut faptul ca la telefoanele fixe (tot mai putine) tonul telefonului, oriunde pe glob este la (440 Hz) adresa mea de email este frandesdorin@gmail.com (precis fratele Marius o sa ma certe ca „ma deconspir” Sunt insa gata sa suport consecintele.

  10. Pingback: Jan Dismas Zelenka între Vivaldi și Bach | Marius Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.