Luca 2:8  în ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor 9  Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. 10  Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul:11  astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un mântuitor, care este Hristos, Domnul.

Luca 2:16  S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi pruncul culcat în iesle. 17  După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc. 18  Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. 19  Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. 20  Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese.

De unde venim? Unde ne ducem? Acestea sunt unele dintre întrebările fundamentale la care încearcă să răspundă aproape orice religie, orice filozofie practică. Mai putem adăuga alte două întrebări acestora: Unde suntem? Unde ar trebui să fim? Din Geneză până la Apocalipsă găsim în Scripturile creştinilor ideea poziţionării faţă de divinitate. Moise este chemat mai aproape, poporul rămâne departe, este un „înăuntru” şi un „afară” atât în cort cât şi la Templu, chiar şi în Cetatea Cerească care coboară, cum ne arată ultima carte din Sfintele Scripturi.

Există o „stângă” şi o „dreaptă”, o bună poziţionare şi o rea poziţionare faţă de Dumnezeu. Există bune şi rele aşezări în raport cu centrul, cu altarul. Citim că Dumnezeu Însuşi îşi aşează patriarhii sau profeţii la locul lor, loc dispreţuit de apropiaţi, refuzat iniţial de ei, dar dorit de El. Profetul este pus într-o rână, să mănânce coptură pe balegă, să arunce cu păr, să umble gol. Dumnezeu îl face de râs şi pe acesta şi pe Osea, pe care îl trimite iar şi iar după nenorocita vândută.

Există un talent special al lui Dumnezeu de a ne dizloca, de a ne dezlocui, pentru a ne re-loca şi în-locui, pentru a ne aşeza în locuri nepotrivite, chiar potrivnice, noi oameni nepotriviţi şi slabi fiind. Dumnezeu stă în ceruri şi râde când ne mută spre locurile în care ne face de râs, ne pune în situaţii de un maxim penibil pentru a ne da mai apoi din slava Lui, după ce îşi va fi scos pentru Sine Slavă. Uneori pierderile de imagine şi bună aşezare sunt definitive. Dumnezeu ne distruge cuibul pentru a ne purta ca pe aripi de vultur. Nesigur loc!

Tot Crăciunul este plin de distopici. Distopia (localizarea nepotrivită sau dificilă) sau kakotopia (proasta localizare, urâta aşezare) sau anatopia (învecinată cu anapoda – cu picioarele în sus, răsturnarea), atopia (neaşezarea sau lipsa de loc, înrudită cumva cu outopia), paratopia (aşezarea în lateral, ratarea aşezării), metatopia (ratarea prin trecerea dincolo de locul destinat), toate reprezintă fenomene de nepotrivire, spaţială, temporală, de condiţie, de climă şi relief, cu toatele prezente în primul Crăciun. Persoane care ar trebui să fie într-o anume stare, într-un anume loc, într-o anume condiţie, într-un anume spaţiu, la un timp potrivit, sunt mutate de Preaputernicul în spaţii improprii, se află la timp greşit, cu un statut complet inadecvat pentru statură, situaţie, sex, etnie, stare socială, profesie. Dumnezeu îşi plasează personajele în crize şi situaţii imposibile, comice chiar, sau de un estetism îndoielnic, ca într-o comedie neagră, cu sfârşit în coadă de peşte.

Iată ce face Dumnezeu de primul Crăciun:

Preotul care cădeşte în Templu şi trebuie să slujească în cântare şi rostiri binecuvântate înaintea lui Dumnezeu devine mut ca o lebădă pentru că este prea raţional şi lipsit de naivitatea tinerească a unei fecioare, nu poate crede împotriva anatomiei şi vârstelor. Rămâne la Templu numai ca să îşi încheie zilele de slujire cu un handicap care îl poate descalifica pentru totdeauna din slujirea de preot (Luca 1:22). Ce altă abilitate poate fi mai preţioasă slujitorului de la Templu decât vorbirea şi totuşi preotul iese din Templu mut. Rea potrivire!

Femeia bătrână, căreia îi stă mai bine bunică, rămâne gravidă. Lumea şuşoteşte şi congenerele se înghiontesc (Luca 1:24-25) şi râd, acoperindu-şi gura cu încolţitura baticului. Iată ce i-a făcut Domnul, o face de râs şi ea se ţine ascunsă, dar este de râs tocmai ca să-i ia ocara şi să poată ieşi mândră pe uliţă cu pruncul. (Luca 1:36). Părul alb şi pântecul rotund. Rea aşezare!

Dumnezeu parcă se joacă la fel ca atunci când a făcut zebra, ornitoricul, elefantul şi girafa sau când a compus trilurile priveghetorii, amuţind lebăda. Dizarmonic şi neorânduit pare totul.

Fecioara neluată încă de bărbat rămâne şi ea grea. Bărbaţii se încruntă, lumea face scandal. Cea mai binecuvântată este între femei cea hulită şi bârfită până în ziua de azi cum că şi-ar fi făcut copilul cu un roman (Luca 1:31-38). Curată ruşine!

Tâmplarul îşi părăseşte atelierul liniştit şi devine fugar, meşteşugarul anonim devine emigrant de urgenţă, căutat ca duşmanul public numărul unu. Fecioara de la câmp este mutată la munte (Luca 1:39). Deplasată soartă!

Bărbaţii tac, femeile vorbesc şi cântă profeţind (Luca 1:40-55). Casnicele devin poetese, care improvizează versul pe loc sub cătarea Duhului. Cântarea Mariei şi binecuvântările Elisabetei conţin limbaj aristocratic, cult, demn de Isaia şi Ieremia. Nepotrivită vorbă la două gospodine. Cum să se potrivească vocabularul de preot şi profet în gura unor biete femei aflate la marginile fertilităţii, una prea tânără, cealaltă prea bătrână pentru maternitate? Şi nu-i şi aici lipsă de măsură? Cea mai tânără Îl naşte mai târziu pe Cel care va fi mai mare, cea mai în vârstă îl naşte pe cel care va fi premergător şi doar pregătitor de drumuri, mai mic decât verişoru-I mai nevârstnic.

Cercetătorii sedentari sunt puşi pe drumuri, schimbând scrâşnetul de pană pe pergament cu scâncetul de copil. Magii, probabil mizantropi şi cu ochii doar în stele ca cei mai mulţi cercetători, închişi în balcoanele lor de privit la ceruri, se înviorează la călătorie. Urbanii merg la ţară, ruralii sunt trimişi în piaţa cetăţii. Cei care dezlegau ghicitorile sunt trataţi ca nişte copii şi sunt amăgiţi precum nişte copii, au fost trataţi de Dumnezeu sub demnitatea lor, fiind atraşi de stea fără prea multe complicaţii. Magii sînt amăgiţi, duşi … cu steaua, trataţi sub nivelul lor de inteligenţă.

Ciobanilor, în schimb, li s-a dat să caute, să dezlege ghicitori, să bată din poartă în poartă pentru a găsi semnul, prunc…prunc, înfăşat … înfăşat… dar în iesle (Luca 2:12). împiedicaţii intelectuali de interior şi căldură devin sportivi scoşi afară de steaua obsesiei lor, dar ciobanii, neobişnuiţi ai aglomeraţiilor, sînt trimişi în mijlocul mulţimilor, dintre turmele de oi spre turmele de oameni. Şi unii şi ceilalţi, neadecvaţi cu totul!

Apoi, ciobanii, după exercitarea atribuţiilor de detectivi, afacere care ar fi stat mai bine în dreptul magilor, nişte amatori cu totul în ale sunetelor, devin corişti, slăvindu-l şi cântându-i lui Dumnezeu, se teologhisesc explicând satelor şi călătorilor vestea bună (Luca 2:20). Totul pare o glumă! Tatăl râde cu un ochi şi plânge cu altul la trimiterea Fiului Său în Lume.

De fapt, nepotrivirea de zâmbit în colţul gurii este să vezi numai bărbaţi în jurul lăuzei, nu femei, aşa cum ne-am fi aşteptat. La orice lăuză, fie aceasta şi în grajd, te-ai fi aşteptat să vezi femeile din împrejurimi, vecinele, suratele, care să ajute la prima băiţă, să-i explice tinerei mame cum se ţine capul. Cu totul deplasat, scena lăuzei este plină de bărbaţi, aceştia, nepricepuţi, zăngănind aur şi amirosind a tămâie şi smirnă, simbolice acestea, da, pentru viitorul împărat, dar, pe de altă parte, toxice şi nefolositoare pentru un micuţ de zile, săptămîni sau luni. Aici Dumnezeu este aproape sarcastic în ironia Sa! (Luca 2:16).

Dumnezeu se desfată în răsturnarea înţelepciunii acestei lumi, îşi găseşte bucuria în neorânduiala produsă prea marii noastre cosmetizări, ca în Eclesiast, ceea ce pare normal este stricat, împăratul este pe jos şi robul este călare, dar asta-i ordinea perfectă a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea este Crăciun, ca Dumnezeu să ne dizloce din locurile în care ne-am obişnuit, din călduţele culcuşuri, din confortabile spaţii, din mediile în care ne simţim acasă şi bine, prea competenţi fiind, prea siguri pe noi înşine. Prea aşezata noastră lume trebuie ridicată în slăvile cerului ca să-I dea El drumu de pământ şi să se spargă, să se năruie în praf, pulbere să se aleagă.

Dumnezeu pune cotul pe masa istoriei, curăţă totul dintr-o mişcare, după care aşează totul la loc acolo unde nu te-ai aştepta.

Ce-i mai mult decât că îşi pune mâinile în omenitate şi o frământă precum o gospodină aluatul de pâine şi mută şi răstoarnă lumea ca fânul pe răzor. Ba, toate cetăţile sunt răsturnate şi oamenii mutaţi de ici colo pentru recensământ. (Luca 2:1-3)

Foşneala, mişunatul, foiala, colcăiala, viermuiala, agitaţia, aglomeraţia, forfota, rumoarea şi tulburarea sunt parte din atmosfera primului Crăciun. Parcă nimeni nu-şi găseşte locul, nici măcar împăratul. Toată cetatea se tulbură împreună cu împăratul.

Ia uitaţi la altă răsturnare a Domnului: un împărat mincinos este dus cu vorba, fraierit, cu politrucul se face politică şi înşelătorul este păcălit, el însuşi înşelat. El române Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Îşi proclamă domnia ridicându-l pe Fiul şi scoborându-l pe Irod. N-au ajus irozii pricină de scenete trist-hazlii?

Nici lumea de sus nu scapă. îngerii, în loc să fie în cer, sunt mutaţi pe pământ, de trebuie să se întoarcă în ceruri (Luca 2:14). Chiar nimeni nu scapă, nu scapă îngerii, probabil nici demonii n-au scăpat, ba… nici Dumnezeu Însuşi nu scapă. Dumnezeu Preamăritul, Necuprinsul, demn de adjectivele cele mai tari, acceptă diminutivarea. Devine „Domnuleţ şi Domn din Cer” şi „Pruncuşor”.

Un prunc nu-i aşa deosebit, nici dacă este înfăşat, dar un prunc într-o iesle este cu totul distopic (Luca 2:16). Mesajul Crăciunului este că însuşi Dumnezeu şi-a schimbat locul, a venit pe pământ, în carne şi sânge pentru noi şi pentru a noastră mântuire. De ce am scăpa noi?

Va urma.

PS. Reproducerea este Grunewald. Ce este interesant la această imagine? Felul în care sînt reprezentaţi îngerii. Viola da gamba reprezentată este absolut fascinantă. Corpul este îngustat şi Grunewald o face, prin truc optic, să „zîmbească”