Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Carnea și sângele lui Isus Christos îndestulează sufletul nostru nu mai puțin decât pâinea și vinul mențin corpurile noastre în viață. Altfel, dacă sufletele noastre nu ar găsi hrană în Isus Christos, analogia semnului nu ar rezulta validă. Aceasta nu s-ar putea verifica dacă Isus Christos nu s-ar uni realmente cu noi, și nu ne-ar îndestula cu hrana trupului și sângelui său. Ni se pare incredibil faptul că carnea lui Isus Christos, separată de noi, și de la așa mare distanță, poate să ajungă la noi întru a ne hrăni? Să considerăm puterea secretă a Duhului Sfânt care suprabundă în măreția sa toate simțămintele noastre și de care ar fi o nebunie a voi a se reduce dimensiunea infinită la a noastră. Astfel, să fie credința cea care să primească ceea ce depășește capacitatea noastră de a înțelege: și anume, Duhul realmente unește lucruri separate de distanță. Isus Christos ne adeverește și garantează la Cină această participare a cărnii și sângelui prin care face ca viața să coboare în noi cum ar penetra în oasele și în măduva noastră. (Institutio christianae religionis, J. Calvin, IV, 17, 10) Se pare, Calvin nu prea a fost calvinist. Mă întreb ce va ieși când și dacă textul va fi vre-o dată tradus în română (în sens, analogia fidei reprinsă și de Barth e în realitate teologie tomistă). De altfel, toate mișcările fundamentate pe un anume individ, pleacă de la o premisă lacunară. Și Luther, spre ex., fiind în necunoștință de documente neaccesibile to low church, a luat decizii aleatorii. Decizia Conciliului de la Trento în ceea ce privește canonul biblic nu a fost deloc una originală ci doar a reafirmat documentul De explanatione fidei ori Decretul lui Damasus unde papa Damasus I prezintă Conciliului din Roma (382) canonul biblic. De altfel, succesiunea pontificală vizibilă (Isus, Petru, Anaclet, Clement, ș.a.m.d.) ancorează realitatea în eveniment.
da, totuși care este întrebarea sau frămîntarea? De acord cu dvs. Am mai spus-o de mai multe ori; Calvin n-a fost calvinist. Unii dintre cei care se reclamă acum calvniști sînt doar johnmacarturiști. 🙂