În urmă cu patru ani și jumătate am început să lucrez alături de niște eroi, colegii mei de la Hospice Emanuel, instituție care se ocupă de paliație. Întîlnirea cu moartea este săptămînală. Media anuală este de 160 de decese. Toate vîrstele: de la 1 an și 8 luni pînă la 95 de ani. Împărțiți, vă rog, la 52 de săptămîni! 

 Din cînd în cînd, dacă vreun pacient dorește asistență spirituală, îmi însoțesc în rolul de capelan colegii, care fac tratamentele bolnavilor terminali.  Sînt scene dulci, amare, dulci-amare, aspre, dureroase, unele de o frumusețe incredibilă, mai ales cînd pacientul este pregătit pentru trecerea… dincolo.

Există durere și urîțenie în moarte, dar există și frumusețe, delicatețe și chiar bucurie autentică în unele cazuri. Încă dinainte de a începe să lucrez în acest rol a început să mă pasioneze tanatologia, știința de a muri. Cum anume murim? Cum putem muri frumos? Toți murim, dar murim diferit! 

La începutul carierei mele de capelan clinic am participat la un curs de pregătire cu un om extraordinar, Frank Crank, capelan cu mulți ani de experiență în spate. Ne-a vorbit despre cum dai veștile proaste, despre vizita la pacient, despre discuțiile cu aparținătorii, despre perioada de doliu, despre bocet, dar unul dintre cele mai fascinante subiecte a fost legat de… regretele de pe patul de moarte.Ce păreri de rău avem pe patul morții?

Există un plîns și o scrîșnire a dinților cînd nu mai poți face nimic. Ai dori să te întorci cu ani în urmă și să schimbi cursul lucrurilor, dar nu mai este posibil. Zilele acestea, pe Edictum Dei a apărut o cugetare a unui preot:

Am fost lîngă mulți oameni care erau aproape de moarte; niciunul nu mi-a spus vreodată:”Singurul meu regret este că nu am petrecut mai mult timp la birou.”

Citește întreg articolul AICI, pe Edictum Dei