Cineva m-a întrebat de ce nu l-am iubit și pe el, lăsîndu-l să mai comenteze pe blog. Îi răspund în felul următor: trebuie făcută distincție între a iubi pe cineva și a  avea părtășie (koinonia) cu cineva.

Domnul Cristos i-a iubit și pe farisei și cărturari, și pe tînărul bogat, l-a iubit și pe Iuda. Sînt sigur de aceasta, dar … nu a avut părtășie cu toți.

Este o mare diferență între iubirea pînă la sacrificiu, și există persoane în lumea asta pentru care, dacă mi s-ar cere, mi-aș da viața, chiar aș petrece timp cu acele persoane, dar nu cred că aș dezvolta o relație de prietenie apropiată și nu cred că aș cultiva proximitatea prin împreună-așezare (koinonia) a celor ce vom fi hotărît a fi comune. Comuniunea, realitatea perichoretică, este dincolo de iubire. Iubire pot avea pentru un necredincios, comuniune pot avea numai cu cei credincioși, dragoste pot avea pentru un eretic, comuniune, niciodată. Iuda poate întinge mîna în blidul lui Isus, dar aceasta nu înseamnă că au Cinat împreună, Iuda poate ține monedele grupului, dar nu înseamnă că va fi la Nunta Escatologică. Tîlharii au ocupat același timp, spațiu și toate cele trei cruci au creat colegi de suferință, dar numai unul dintre tîlharia avut comuniune cu Fiul, celălalt I-a fost numai … coleg de salon. Prietenia presupune mai mult decît iubirea, presupune comuniunea și comuniunea este servită în cercuri concentrice chiar și de Isus Însuși. 5000 i-au fost hrăniții, 400 i-au fost în proximitate, ucenici de la distanță, 70 l-au urmat chiar mai îndeaproape, 12 i-au fost ucenici chemați și aleși pentru 3 ani și jumătate, dar numai 3 au fost chemați pe Muntele Schimbării la față.

Dacă nici Isus nu S-a răbdat în comuniunea cu majoritatea, cred că nici nouă nu ne cere părtășia cu toți. Ne cere însă  obligatoriu IUBIREA PENTRU TOȚI.

Vezi AICI și AICI și AICI postări legate de același subiect.