In memoriam

Era o după-amiază de vară toridă. Nu ştiu de ce, dar de multe ori mi se pare că soarele de vară arde parcă mai aprig în târgul lui Caragiale.

În parcul cu frasini străjuit de statuia poetului frumos ca umbra unei idei oamenii se ascundeau de caniculă. Câţiva dintre ei căutau nu doar umbra răcoroasă, ci şi un loc în jurul unor mese unde, cel mai adesea, se joacă şah. Îmi mărturisesc slăbiciunea pentru ceea ce şahistii consideră, cu orgoliul tipic tuturor pasionaţilor de jocuri care solicită inteligenţa, a fi un adevărat joc cu mărgele de sticlă.

În acea după-amiază, în timp ce chibiţam urmărind o partidă între doi cunoscuţi cineva m-a bătut pe umăr. “Domnu, jucaţi?”, m-a întrebat, arătându-mi o masă liberă, cu piesele deja aranjate.

Nu-l cunoşteam ca fiind un pasionat de şah şi figura lui nu mi-a inspirat, la prima vedere, prea multă încredere. Foarte gras, cu pete de psoriazis vulgar (am recunoscut boala, după proverbul „tot păţitu-i priceput”), ştirb, tatuat şi nebărbierit, avea, cu toate acestea, un zâmbet simpatic şi o privire candidă care-mi amintea de aceea a unui ursuleţ de pluş cu care obişnuiam să mă joc în copilărie. Fără entuziasm, am acceptat. Ca să fiu sincer, m-am gândit pentru o clipă că nu e prea sănătos să refuzi astfel de persoane, deşi ceva din mine îmi spunea că nu trebuie să-mi fac griji.

S-a prezentat foarte scurt: „Eu sunt Grasu. Aşa îmi place să mi se zică.” Mi-am spus numele, ne-am dat mâna şi ne-am aşezat la masa de joc. Intuiţia mea fusese corectă, Grasu nu avea prea multe în comun cu jocul de şah. În schimb, era un excelent causeur. De fapt, jocul în sine nu prea conta pentru el, era doar un pretext pentru discuţii. Drept pentru care discuţia noastră a devenit destul de repede mult mai interesantă decât partida de şah.

Printre iţele greu de desluşit ale destinelor noastre, ne-am descoperit repede un punct comun: avea o fată măritată în satul meu natal. Era căsătorită, ce coincidenţă!, cu fiul unui fost coleg din şcoala gimnazială. Găsisem, astfel, şi o „ancoră” localizabilă geografic, care părea să apropie vârtejurile biografiilor noastre.

Partida de şah a fost doar începutul unor lungi şi inedite table talk şi, nu în ultimul rând, preludiul celei mai fascinante şi complexe prietenii din viaţa mea de până acum. Grasu era curios şi, fără a fi agresiv, iscoditor. Avea un mod de a cere detalii care te făcea să te simţi ascultat.

Ne-am pus destul de repede vieţile pe masă. Uneori mă miram de propria mea deschidere. Probabil că a contat şi faptul că m-am simţit cumva obligat să contrabalansez sinceritatea lui debordantă.

Grasu făcuse ani grei de închisoare pentru un delict financiar ale cărui aspecte juridice părea să nu le înţeleagă nici acum. „Cum puteam să fur eu de la firma mea?! Un om nu fură de la el!”, perora el adesea, cu o logică aparent imbatabilă. Zadarnic am încercat să-i argumentez folosind termeni juridici şi economici. Grasu judeca lucrurile după obiceiul pământului, eludând orice argument din teritoriul eticii şi legislaţiei capitaliste.

Dar ceea ce m-a uimit la el a fost că, spre deosebire de alţii, Grasu îşi recunoştea vinovăţii nedescoperite şi considera că, deşi, la rigoare, sentinţa a fost nedreaptă, în ansamblu a meritat pedeapsa pentru fapte rămase neştiute: „Domnu Adi, judecătoarea aia nu ştia ce am făcut eu la viaţa mea. Dar Dumnezeu ştia. Şi a zis Dumnezeu: Bă, Grasule, fii, bă, băiat gigel. N-ai făcut-o p-asta, dar ai făcut tu multe altele. Aşa că ciocu mic şi capu la cutie.”

Grasu ştia să pună întrebări. Mai mult decât atât, ştia să fie sâcâitor cu farmec. Nici un subiect nu i se părea nepotrivit şi nimic din cele descoperite pe lumea astea nu i se părea imposibil de înţeles.

Uneori era inoportun şi mă enerva. Obişnuia să se aşeze neinvitat la masa la care discutam cu unul din prietenii mei, într-unul din fast-food-urile din apropiere. Pur şi simplu, îşi trăgea un scaun şi lua loc la masa noastră. Încercam să-i explic că discuţia nu-l poate interesa. Şarmant în necioplirea lui, îmi răspundea cu o candoare care, finalmente, l-a făcut până şi pe prietenul meu să-i accepte imixtiunile nepoliticoase: „Domnu Adi, să mor io că nu-s prost. Lasă-mă şi pe mine să ascult discuţia voastră, că mie îmi merge cutiuţa dar trebuie rodaj. Uite, aicişa stau şi nu vă deranjez!” Inutil să mai spun că, după cum îi era felul, Grasu putea fi orice, dar numai un ascultător pasiv nu.

Acelaşi gen de inoportunitate naivă îl manifesta Grasu şi atunci când mă zărea intrând în libraria Humanitas. Intra voios şi fără complexe în librărie, cu statura sa impozantă mai ales prin burta doar pe jumătate acoperită de un tricou întotdeauna subdimensionat faţă de gabaritul lui. Apariţia lui provoca o linişte sepulcrală în librărie, iar privirea librarului, foarte amabil de obicei, se întuneca şi se focaliza imediat pe monitorul cuplat la camerele de supraveghere. Grasu mi se adresa şi aici în aceeaşi manieră, reducând la tăcere eventualii mei interlocutori. L-am certat de multe ori, mai ales după ce anumite persoane au început să comenteze peiorativ presupusele mele contacte cu lumea interlopă. Grasu gândea însă total independent de context: „Da cu ce ţi-am greşit domnu Adi?!”, îmi replica el, cu obişnuita lui inocenţă. „Nu vrei să ţii cont de anumite aspecte. Te-am rugat să nu mai intri după mine în librarie.” „Ţi-e ruşine cu mine, hai? Ţi-e ruşine că-s ţigan?!” „Cred că ţi-am demonstrat deja contrariul. Nu e vorba de mine, ci de persoanele cu care se întâmplă să fiu în acel moment. Ţine şi tu cont de împrejurări. Oamenii au prejudecăţi sau poate, pur şi simplu, nu au chef să fie prin preajma ta.”, mă căzneam eu să-i explic. „Domnu Adi, zi-le domnilor cu care eşti că tu esti fratele pe care nu a fost să-l am după sânge. Acu, te întreb, dacă îţi vezi fratele pe stradă te faci că nu-l vezi doar pentru că e cu alţi gagii?!” „Nu, dar poţi aştepta să iasă din librărie şi să termine discuţia cu respectivii.” La auzul cuvântului „librărie”, Grasu, cu simpaticul lui zîmbet ştirb, devia cu dibăcie discuţia: „Păi, ce, crezi că io nu am ce căuta într-o casă cu cărţi? Dacă vrei să ştii, şi io caut o carte!” „Hai, nu mă atinge la corzile sensibile că nu ţine.” „Să mor io că aşa e!” „Şi, mă rog, ce carte cauţi?”, îl întrebam eu retoric, convins că-mi va azvârli un titlu conjunctural, rămăşiţă a amintirilor din anii de şcoală. „Cavalerii ordinului Basarab! Ştii dumneata ce carte mişto e asta!”

Nu glumea şi nici nu brava. Am găsit cărţile din acest ciclu şi le-am cumpărat. Grasu le-a citit şi recitit şi mi le-a povestit în amănunt. Trăia cu frenezie istoria romanţată de Ioan Dan. Avea personaje preferate şi personaje pe care le ura. Atunci cînd povestea mima prin mişcări lente fandările şi paradele spadasinilor. În ipostaza povestitorului, Grasu avea privirea viteaz visătoare a unui Don Quijote muntean, gesturile comic revoluţionare ale conului Leonida dornic să o impresioneze pe Efimiţa şi vocea unui Gavroche îmbătrânit şi trist că baricadele Parisului nu l-au făcut erou.

Astăzi, de fiecare dată cînd regăsesc în bibliotecă aceste cărţi, nu pot să le deschid fără să nu mi le imaginez în palmele lui uriaşe. Le recitesc eu însumi, aproape ritualic, ca un mod de a retrăi acele vremuri când eu şi Grasu ne visam împreună Cavaleri ai Măriei Sale.

Pentru Grasu nici un subiect nu părea neabordabil. Cu atât mai puţin subiectul unei cărţi la care, în acea perioadă, lucram eu însumi de zor împreună cu alţi doi prieteni. M-a iscodit cu întrebări despre subiectul cărţii şi aproape că m-a obligat să-i explic în ce constă contribuţia mea. Stingherit şi găsindu-mi cu greu cuvintele am încercat să vulgarizez câteva idei (acum, privind retrospectiv, recomand o experienţă de acest gen oricui lucrează la o carte).

Nu am apucat să spun prea multe pentru că Grasu m-a şi oprit: „Ce-i ăla principiul lu Haizănborg?” „Heisenberg, Grasule. A fost un mare fizician german.” „Şi ce a descoperit de a fost aşa de mare? Ce zice principiul ăsta al lui?” „Zice că… Mă tem că nu o sa prea înţelegi”, am încercat să-i curm elanul epistemic. „Domnu Adi, nu ai încredere în devla mea”, zise Grasu, cu încăpăţânarea celui care care este sigur că poate mai mult decât cred alţii că poate. „Să mor io dacă plec d-aicişa dacă nu-mi spui. Să crăp!” I-am expus foarte pe scurt chestiunea, vulgarizând la maximum. Deodată, Grasu se lumină, ridică degetul şi concluzionă în stilul lui: „Stai aşa, să-ţi spun io ce şi cum. E cam aşa: dacă eşti electronu lui Haizănborg…”, „Hei-sen-berg!”, am intervenit eu acribic. „Bine, cum zici. Deci, io sunt un electron şi o iau la goană pe DN1. La Tâncăbeşti, hopa!, mă ia radaru. Da io, care mă ştiu electron gigea, mă iau de poliţai. Ia, zi, bre, cât aveam la bord?! Poliţaiu zice: o sută zece. Da io nu mă las: vreau să-mi arăţi poza, domn şef, să vad locu unde m-ai prins. Granguru rămâne mască, că pe Grasu e greu să-l fraiereşti: m-a luat la kilometraj, da nu mă are la fotografie, nu poa să dovedească unde am avut io kilometrii ăia. Dacă vine cu poza, Grasu-electronu iar e mai şmecher ca el. Stai, domn şef, vii cu poza, vad că-s la kilometru cutare, la Tâncăbeşti, dar nu văd kilometraju, nu văd cât aveam la bord. Şi granguru dă din umeri. Şi uite aşa, nu-l poate amenda pe Grasu-electronu. Barosan mare Haizănborg asta!” O astfel de explicaţie prin analogie cred că l-ar fi făcut să zâmbească chiar şi pe Heisenberg!

Dar poate cel mai interesant şi pasionant lucru al prieteniei noastre erau discuţiile pe subiecte religioase. Grasu avea ambiţii de hermeneut al textelor sacre şi unul din primele lucruri pe care mi le-a cerut a fost un Nou Testament. Şi pentru că începuse să-l citească, Grasu, după cum obişnuia, trebuia să şi povestească. Pentru el a citi şi a povesti altora erau activităţi inseparabile. De ce să citeşti dacă nu ai cui să povesteşti?! „Domnu Adi, io citesc, da dacă nu spun şi la altu ce-am citit, uite aici îmi stă în gât”, îmi explica Grasu, justificându-şi astfel cheful nestăpînit de a sta la taclale.

Grasu nu doar citea Noul Testament. Textul citit creştea în mintea lui ca o pîine lăsată la dospit, iar ceea ce rezulta atunci când îşi relata lecturile era ceva de un pitoresc ieşit din comun, astfel că, în relatarea lui Grasu, textul părea cu totul nou. Uimitor era faptul că în ciuda aceastei originale adaptări culturale simţeai, totuşi, adierea blândă a Vântului care bate încotro vrea.

Am să dau aici un singur exemplu: „Ia spune, Grasule, ce ai mai citit?”, îl chestionam eu, ştiind că asta este întrebarea pe care îi place să o audă cel mai des. „Am citit multe că devla mea merge, nu e trasă pe dreapta. Am citit cum l-a botezat Ion Botezătorul pe Isus.” „Şi cine era acest Ion? E mai corect să spui Ioan.”, obişnuiam eu să continui pe un ton didactic. Lui Grasu nu-i displăcea această manieră şcolărească de discuţie şi răspundea de fiecare dată ca un elev fericit că a fost întrebat ceva la care ştie răspunsul. „Cum zici, Ioan. Domnu Adi, Ion era un profet mare şi tare a lu Dumnezeu. Avea sânge în el şi avea vână şi nu-i era frică nici de miliţie, nici procurori, nici de miniştri sau regi şi nici de alţi mahări. Îi făcea de comandă pe toţi. El l-a botezat pe Isus. Isus era Băiatu lu Dumnezeu.” „Stai”, am intervenit eu atunci cînd am auzit pentru prima oară această expresie, „Fiul lui Dumnezeu, vrei să spui.” „Nu. Băiatu lu Dumnezeu!” „De ce Îl numeşti aşa?” „Pentru că poţi să ai un fiu pe care l-ai înfiat, dar băiatu tău e sânge din sângele tău, e din carnea ta, bucăţică din tine. Poţi să ai un fiu vitreg, da ai auzit dumneata să aibă cineva un băiat vitreg?!” Ca de obicei, explicaţia lui Grasu m-a prins total nepregătit. Niciodată în discuţiile noastre Grasu nu a folosit expresia „Fiul lui Dumnezeu”. Pentru el Isus era „Băiatu lu Dumnezeu” şi nici o argumentaţie filologico-teologică nu-l putea face să renunţe la această expresie. Acesta era modul lui de a spune că Isus este „Cel de o fiinţă cu Tatăl”.

Restul discuţiei se desfăşura în aceeaşi notă. Grasu retraducea Evangheliile din română în limba propriei lui simţiri. Cele patru Evanghelii deveneau Evanghelia dupa Grasu: „Şi, să vezi, domnu Adi, vine Băiatu lu Dumnezeu la Ion, pardon, la Ioan. Zice: hai, mă, botează-mă! Ion, când îl aude, zice: Stai, vere (Grasu nu avea habar despre gradul de rudenie dintre Ioan şi Domnul!), că Tu eşti mai tare decât mine, Tu trebuie să mă botezi pe mine. Da Isus i-o taie scurt pe doi: bă, lasă aşa cum zic io, nu mai comenta. Ion, băiat la locu lui, s-a prins şi, gata, s-a executat ca la armată. Da stai să vezi că acu vine ceva de rămâi mască. După ce Ion L-a botezat, să vezi domnu Adi, deodată tună şi fulgeră, de se face gaură în cer. Şi atunci trozneşte o voce de s-a zguduit cerurile şi pământurile. Era glasu lu Dumnezeu. Şi zice Dumnezeu: Băăăăăăăă (aici „ă-ul” lui Grasu, suna într-adevăr, ca un tunet), ăsta-i Băiatu meu pentru care îmi dau sufletu şi mor de dragu lui. Băăăăăăăă, dacă vă atingeţi de El şi dacă nu faceţi ce vă zice el, vă sparg!”

La început am încercat să-i corijez limbajul, nepermis de „incorect teologic” după standardele mele culturale. Am renunţat repede, nu doar pentru că acţiunea în sine nu avea nici o şansă de reuşită, ci mai ales pentru faptul că atunci când Grasu se chinuia să folosească expresiile consacrate era în mod evident fals. Nu mai era el, era altcineva care doar semăna fizic cu Grasu. Dacă îi interziceai cuvintele care ţâşneau din el, Grasu îşi pierdea entuziasmul cu care îşi însufleţea în mod obişnuit orice relatare. Era ca şi cum l-ai fi obligat să umble în frac şi să poarte papion, pe el, obişnuit să se plimbe prin centrul oraşului îmbrăcat în tricoul lui strâmt şi încălţat cu papuci de casă.

Grasu avea propria sa expresie favorită din Scripturi: Împăratul împăraţilor. O repeta adesea şi de fiecare dată după ce o rostea făcea o pauză în care îşi ridica solemn degetul arătător. L-am întrebat de ce-i place aşa de mult această sintagmă. „Domnu Adi, îţi dai seama cam ce e aia să fii Împăratu împăraţilor?! Uite, io-s destul de tare, îi fac pe mulţi, dar sunt destui mai tari ca mine şi apoi sunt alţii şi mai tari decăt ăştia. Oricât de barosan ai fi, tot se găseşte unu mai barosan ca tine şi te face. Da Dumnezeu e Barosanu barosanilor, nimeni nu-L poate face. Dumnezeu e aşa de tare, că nimenea nu e mai tare!” Grasu reuşise să mă surprindă din nou! Formularea lui nu era foarte departe de celebra sentinţă anselmiană din Proslogion. Inevitabil mi-a revenit în minte muzicala traducere a lui Alexander Baumgarten: „ceva decât care altceva nu e mai mare”. M-am gândit că era posibil ca Grasu să reproducă ceva auzit în vreo emisiune TV. Nu m-am putut abţine şi mi-am dat pe faţă bănuielile: „Măi, Grasule, tu ai văzut vreo emisiune la televizor şi acum o faci pe teologul cu mine!” Grasu s-a încruntat şi vizibil enervat s-a lovit cu pumnul în piept. „Să crăp aicişa dacă ce-ţi spun nu e din capu meu. Zău aşa, nu ai deloc încredere în mine! Ce televizor, că îl ţin ăialalţi tot timpu pe Taraf TV. Io stau aşa, domnu Adi, stau şi cum vine câte o întrebare, mă gândesc. Io, să ştii că rumeg cu capul meu. Mă crezi, domnu Adi?” Da, Grasule, azi îţi spun din toată inima şi pe deplin convins: te cred! Oricât ar părea de scandalos pentru unii, astăzi ştiu sigur că acelaşi gând sclipitor născut cândva în mintea lui Anselm a poposit pentru o clipă, fie şi îmbrăcat în alte haine, şi în mintea ta.

După un timp, Grasu mi-a spus că i-ar plăcea să mergem împreună la biserică. Nu avea preferinţe confesionale. Am apucat să mergem doar de trei ori. Ultima oară, Grasu s-a ridicat şi, în faţa tuturor celor prezenţi, şi-a mărturisit cu francheţea care-i era caracteristică neîmplinirile, căderile şi speranţele. Şi pentru că textul acelei dimineţi fusese din Evanghelia după Matei 25:33, Grasu a spus că vrea să fie o oaie care stă la dreapta Băiatului lui Dumnezeu. „Am fost capră, acum vreau sa fiu oaie! Să mă ierte Împăratu Împăraţilor şi Băiatu Lui să mă facă oaia Lui!”

La puţină vreme, multele boli de care suferea l-au doborât.

L-am văzut cu o zi înainte de a muri. „Nu mi-e bine, fratele meu. Mi-e tot mai rău.” „Grasule, m-am pomenit că-i spun, s-ar putea să te întîlneşti mai devreme decât mine cu Băiatul lui Dumnezeu…Vei sta la masă cu El…” Nu ştiu nici până astăzi ce m-a apucat să-i spun aceste cuvinte pe care, de fapt, le-am regretat imediat după ce le-am rostit. Eram în faţa unui muribund şi avem chef de ţinut predici. Grasu m-a privit extenuat de suferinţă şi mi-a dat un răspuns care este, pentru mine, o autentică mărturisire deoptrivă a speranţei escatologice şi a tragismului condiţiei umane: „Ştiu. De-asta nici nu mi-e frică. Acum sunt oaia Lui. Dar, fratele meu, viaţa e frumoasă şi tare mult aş mai vrea să mai stau de vorbă la masă cu tine…”

Prin natura profesiei, sunt condamnat să fiu un discipol al lui Descartes. În consecinţă, nu dau importanţă viselor, deşi, ce ironie!, raţionalismul cartezian a avut ca origine un vis. Oricum, în cazul meu, cele mai multe vise nu sunt altceva decât alăturarea lipsită de sens a unor cadre incoerente constituite, în cea mai mare parte, din „deşeurile” mentale ale experienţei cotidiene. Şi totuşi, la puţin timp după moartea lui Grasu am avut un vis care îmi pare a fi mai mult decât atât.

Se făcea că într-o după-amiază toridă de vară chibiţam la marginea unei mese unde jucau şah doi cunoscuţi. Cineva m-a bătut pe umăr: “Domnu Adi, facem o partidă?” M-am întors şi am rămas perplex: era Grasu! „Grasule, ce faci aici? Tu eşti?” „Eu sunt, domnu Adi!” „Dar nu poţi fi tu. Tu ai murit. Ştiu şi unde e mormântul tău.” „Nu am murit, domnu Adi!” „Şi atunci cine este cel care e în mormânt, dacă tu eşti aici?!” Grasu a zâmbit cu subînţeles. Atunci am realizat că petele de psoriazis vulgar îi dispăruseră şi că era îmbrăcat într-un costum elegant, cu o cămaşă strălucitor de albă. „Nu ştiu, fratele meu, habar nu am pe cine au pus ăia în mormânt. Eu sunt mai viu ca oricând!”

Grasu a fost Enkidu al meu.

Abia astăzi, când el nu mai este, pot să înţeleg zbaterea şi jalea lui Ghilgameş şi, adesea, strig în inima mea asemeni eroului din vechime: a murit Grasu, prietenul meu, împreună cu care am vânat atâtea idei!

Acest text este doar o lacrimă căzută din acest strigăt de jale mut, spre pomenirea de către un om încă viu a prietenului său mai viu ca oricând.

Τext de Adrian Iosif

Imagini Adrian Iosif

Grasu este personajul-persoană pe care l-am invocat AICI.

PS.

Ce interesant! Iată ce discutam cu Adrian în urmă cu 5 ani pe cînd ne-am pierdut fiecare prieteni. VEzi AICI

Around a corner I have a Friend,
In this city that has no end.
The days go by and weeks rush on,
And before I know, a year has gone.
I never see my old friend’s face,
For life now has a swift race.
He knows I like him just as well,
As in the days when I rang his bell.
In times we were younger when,
but now we are busy, tired men…
Tired of playing a foolish game,
Tired of trying to make a name.
Tomorrow I say I’ll call on him,
Just to show that i am thinking of him…
But tomorrow come and goes,
And distance between us grows and grows…
Around a corner yet miles away,
Here’s a telegram, “Sir He died today!”
That’s what we get and deserve in the end,
around the corner, a Vanished Friend!