Ne-am uitat în urmă cu trei săptămîni la modul în care ajunge să creadă un intelectual. Îi trebuie o poveste bună, o metaforă ademenitoare.
Cum oare crede o femeie simplă, dar isteață? Paradoxal! Dacă Nicodim este repezit de Isus și Mîntuitorul îi refuză dialogul intelectual despre lucurile credinței, dacă îi este refuzată dezbaterea teologică în favoarea confruntării cu moralitatea, cu faptele lui de întuneric, prin răsturnare, unei femei adulterine, care vine la ora prînzului să scoată apă, cetățile și drumurile fiind pustii, numai ca să nu fie linșată, unei femei adulternine, unei samaritence, Isus Cristos îi deschide poarta dezbaterii teologice despre închinare înainte de a-i vorbi despre trecutul ei.
sursa http://www.lds.org
Isus este primul bărbat din viața ei care n-a privit-o ca o potențială victimă sexuală, este diferit de unchiul pervers din adolescență, diferit de profesorul de liceu care s-a apropiat de ea mai mult decît trebuie la ora de sport, este diferit de profesorul de la universitate din anul I, cînd i-a sugerat o altă cale de trecere a examenului, este diferit de primul ei prieten, care i-a spus … .dacă nu mă iubești…dacă mă iubești … faci asta, este diferit de bărbații care au fluierat-o pe stradă, diferit de șeful care o presează zilnic cu glume proaste… Isus este primul bărbat din viața ei care o privește în ochi, fără a o măsura din picioare pînă în cap. Este primul bărbat care stă de vorbă cu ea refuzîndu-i nevoia cea mai ardentă, setea, dăruindu-i darul cel mai de preț, Apa Vieții, care nu se mai termină, bucuria care țîșnește spre veșnicia bucuroasă, măturînd o întreagă cetate spre Mesia. Din pieptul blestemat al Samaritecii izvorăște o cascadă pururi curgătoare, care dezechilibrează o cetate întreagă, făcînd-o să iasă la Evreul demn de ură.
Mîine seară ne vom uita la un alt pasaj din Evanghelia după Ioan, la un altfel de manifestare a credinței, la o altă ipostaziere a relaționării față de Isus, la o altă așezare față de Mîntuitorul și mîntuire.
Dacă Nicodim trebuie să se uite precum un mușcat de șarpe la Cel care este așezat pe Cruce în același fel în care cei căzuți în pustie trebuiau să se uite la o bucată de alamă așezată într-un par, fără a face uz de rațiune, de calea cauză-efect, căutînd cu deznădejde mîntuirea, dacă atunci ne-am uitat la credință ca disperare, acum ne vom uita la credință ca așteptare, tînjire, dor și nădejde. Unul dintre lucrurile admirabile la Samariteancă este că, în ciuda faptului că „viața (și bărbații) și-au bătut joc de ea”, nu se acrește în așa măsură încît să nu mai lase loc în sufletul ei pentru speranță, pentru ea și pentru poporul ei, pentru lucrurile spirituale, pentru frămîntarea autentică legată de închinare privată și comunitară, pentru lucrurile spirituale și lucrurile lui Dumnezeu în general….
Într-un asemena suflet, neacrit încă, în care mai rămîne un picur de nădejde și naivitate sănătoasă cum că inclusiv un evreu bărbat ar putea fi amabil și dezinteresat de farmecele ei, într-un asemenea suflet începe să se înrădăcineze credința mîntuitoare.
Cum credem? Ca ucenicii lui Isus, în uimirea din fața vaselor care conțin apa transformată în vin, ca Ioan Botezătorul, care își legitimează profetul urmaș, ca cei de la nunta din Cana, ca Mama lui Isus, ca Nicodim, cel ascuns în gaură de șarpe, mușcat de Șarpe, ca Samariteanca … toți credem sau vom crede în același fel și totuși în mod diferit, fiecăruia Isus descoperindu-Se pe Sine personal, fiecăruita descoperindu-Se pînă într-un punct în același fel.
De ce cred? Pentru că Isus S-a așezat pe izvorul din care credeam că EU voi scoate apă… mă furișez pe lîngă El, încercînd să mă conving că voi găsi resursele de viață … pentru mine, dar chiar și pentru El. Isus stă încă acolo, pe nădejdile mele de viață, pe toate planurile mele de viitor, pe toate întemeierile normalității, numai pentru a-mi îndrepta privirile spre El. Amîndoi murim de setea gîtlejului, dar setea sufletului este împlinită. DE ce cred? Pentru că Isus mi-a răsturnat trecutul, planurile de viitor, tot ce credeam despre mine, disprețul de sine l-a transformat în acceptare, ura a transformat-o în dragoste, înjosirea, în respect, tînjirea, în belșug, durerea, în dor de cer.
Marius Cruceru 
gresit! samariteanca NU A FOST ADULTERINA! ea a fost cvasatorita cu fiecare barbat, dupa moartea celuilalt!!
as corecta… „la Evreul pe care ei Il credeau demn de ura”, deoarece El nu este demn de ura!!!!!!!!!
Samariteanca a fost în legământ de căsătorie cu cinci bărbați, dar e pură născocire să spui, „după moartea celuilalt”. Se pare că mai degrabă ea s-a căsătorit de fiecare cu următorul bărbat după despărțirea (divorțarea) celuilalt.
Dar a fost și o adulterină, deoarece cu al șaselea bărbat nu era căsătorită deloc: „acela, pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.” (Ioan 4:18)
:))) Tim, cand Borzasi era profesor la seminar teologic tu nu stiai cat face 2+2.
Asa este cand faci o afirmatie fara sa cunosti nimica.
Stimate Tim, nu insistați, adulter înseamnă mult mai mult decît încercați dvs. să dați de înțeles. Sensul dvs. este restrictiv și nu corespunde înțelegerii biblice.N-am timp acum de predat lecții acolo unde evidențele sînt atît de clare.
Am moderat și acest comentariu din pricina tonului și stilului.
V-am mai spus și pe privat. Tonul și stilul dvs. Insistențele și agresivitatea strică toată bucuria și plăcerea dialogului.
Vă rog să treceți la așteptare un pic. La fel și pe facebook.
Multumesc pentru răspuns, frate Borzasi!
Stimate Tim, încă o ieșire ca acaesta să vă moderez … cu totul.
fratele Borzasi este profesor de VT.
Ceea ce spuneți, cu tot respectul, sînt aberații. Nu voi permite așa ceva.
aH, ȘI MAI ALES TONUL…
Draga Tim, uite asta e frumusetea, dar si riscul tineretii. Te arunci in valuri si numai pe urma te gindesti daca chiar stii sa inoti! 🙂
Frumusete, pentru ca asa se realizeaza progresul, asa se fac eroii, oameni care salveaza pe altii riscindu-si proipria viata.
Dar si pericol – pentru ca singele fierbinte ii determina sa faca greseli si multi mor degeaba!
Nu vreau sa fiu condescendent. Eu inca patesc asta, desi am trecut de 50. Deci, spiritul tinar nu are neaparat virsta. 🙂
De aceea ii scrie Pavel lui Timotei: ” Indeamna-i pe tineri sa fie cumpatati”… „Fugi de poftele tineretii” – nu numai de poftele sexuale, ci si de pasiunile tineresti, nestapinite, in general. „Si urmareste neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea…”
Uita-te putin cum ai inceput comentariul: „Gresit!” Apoi majuscule, semne de exclamare.
Si acum, la subiect:
Marius are dreptate in privinta sensurilor termenilor din NT. Ii dam credit. E profesor de limba greaca. 🙂
Ce spui tu sint conceptele traditionale, dar nu reflecta neaparat corect textul NT. (la fel ca si distinctia dintre „curvie” si „preacurvie”, dar asta e alta discutie)
Pe linga asta, trebuie sa fim atenti la detaliile din context. Femeia a avut cinci barbati. A presupune ca toti cinci au murit este cam mult. Putin probabil. Ea era inca o femeie destul de tinara. Femeile batrine nu obisnuiau sa mearga sa aduca apa, desi nu e exclus.
Un ultim argument: este general recunoscut ca faptul ca ea vine la amiaza sa scoata apa, cind nu era nimeni pe acolo, dovedeste ca o facea deliberat pentru a evita privirile si/sau vorbele acuzatoare ale concetatenilor. Pentru ca avusese o viata de o moralitate indoielnica. Ea merge apoi si le zice „veniti de vedeti un om care mi-a spus tot ce am facut”. Nu toate necazurile pe care le-a avut (de cinci ori vaduva, etc).
Desigur, tot ce spun eu sint deductii din text, dar nu spun doar eu, ci este o traditie de 2000 de ani a exegezei acestui pasaj.
Sa fii binecuvintat!
PS. Bineinteles, toate astea le puteai citi prin comentarii ale Evangheliei lui Ioan, dar poate ca dialogul e mai antrenant. 🙂
Marius, ma gindesc ca „o metafora imbietoare / atragatoare” ar suna mai bine decit „metafora ademenitoare”. Ademenitoare are conotatii negative – de ispitire, de atragere in cursa.
tocmai în asta consta arta retorică, să răscumpărăm termenii sau să ne apropiem de o limită prin care descriem realitatea din punctul de vedere al celui vînat, al celui prins în cursa pescarului de oameni. Este … ademenit… și cade, pardon, crede! 🙂
Da, Marius, sint de acord in general cu rascumpararea limbajului, dar, pentru moment, „ademenitor” poate sa miroase, pentru multi, a prozelitism.
Oricum, dincolo de terminologie, apostolul Pavel zice ca „prin aratarea adevarului, ne facem vrednici sa fim primiti de orice cuget omenesc, inaintea lui Dumnezeu” (2 Cor 4:2)
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Interesanta abordare. O manifestare a credintei adusa la zi e o urgenta de neignorat. De urmarit, de dezbatut…
Mulțumesc, să vedem ce iese mîine, dacă ajungem la Cluj cu vremea asta.
Credinta ca dor si tanjire imi pare mai realista, mai in ton cu vremurile pe care la traim, decat credinta ca dogma delimitativa care livreaza certitudini pe masura nevoilor existentiale in voga.
Pingback: De ce cred? Sesiunea a III-a, Samariteanca (sesiunea Video) | Marius Cruceru