Am schimbat puțin titlul unui articol care ridică o problemă pe care am observat-o în pururea nesfîrșitele dialoguri asupra tensiunilor arminianism-calvinism. Titlul original conține expresia „mai reformat decît Isus„.
Promovez acest articol pentru că observ cu tristețe următorul lucru: de ambele părți se nasc pasiuni, și din partea arminienilor, și din partea calviniștilor în 3-5 sau 7 puncte, dar, mi se pare mie sau este chiar realitatea, uneori prietenii noștri cu puternice convingeri reformate devin extrem de agresivi în discuții.
Mă întreb dacă nu cumva toată această pasiune depusă în convingerea confraților de credință n-ar fi mai utilă în evanghelizarea personală a păgînilor. Nici escatologia nu naște atîta dezbatere și chiar anatemizări reciproce precum soteriologia de la ambele capete ale spectrului.
sursa lifehack.org
Mă întreb dacă nu cumva este mai bine să rămînem în tensiunea pe care ne-o lasă Scriptura, deopotrivă celebrînd suveranitatea lui Dumnezeu, smerindu-ne și apăsîndu-ne în aceeași măsură cu liberul arbitru și demnitatea dăruită de Creator creaturii.
Zîmbesc adesea în colțul gurii, dar cu întristare atunci cînd îmi văd studenții ispitind aproape fiecare vizitator în școală cu același set de întrebări: calvinism-arminianism, escatologia, închinarea contemporană, divorțul, darurile speciale. Este setul-pachet pe care mulți dintre studenții de la teologie de pretutindeni, cred eu, îl servesc oricui se lasă ispitit să piardă timpul în dezbateri care pot deveni, discutate astfel (în pripă și fără metodă), absolut inutile.
Ce am observat? Fiecare pleacă la fel de tare în convingerile (întemeiate sau nu biblic) pe care le va fi adus în discuție la început. Fiecare pleacă însă supărat și cu anatema între buze pentru celălalt. Epitetul este aproape spus. Invectiva este aproape stuchită. Eretici!
Uneori este mai bine, cum spunea David De Witt, să rămînem în balanța unei gîndiri agitate, decît cu ferme convingeri, dar prea puțin întemeiate, este mai bine să stăm în cumpănă și în nehotărîre, acolo unde ortodoxia nu este amenințată și unde încredințarea poate fi încă amînată, decît să decidem doar pe baza experiențelor personale, pe baza a două sau trei broșurele citite, pe baza unui youtube bine promovat sau pe temelia unei predici isteț ținute.
Da, am întîlnit și calviniști fericiți, am întîlnit și arminieni articulați, dar am întîlnit și pasionați apărători de-o parte și alta fără lecturile de rigoare.
Eu prefer balansul pe bîrna (uneori chiar din propriul ochi) decît convingeri fușărit așezate.
Deci să citim istoria unei aventuri intelectuale. Nu recomand neapărat omul sau concluziile, recomand însă calea, metoda, procesul.
Marius Cruceru 
Sunteți profesor de greacă și de patristică și unul bun din câte am auzit. Totuși nu înțeleg cum puteți să vă păstrați capul sus și coerent acceptând contradicții reale. Dacă creștinismul este clădit pe contradicții reale (fac distincția între contradicție și paradox), cu presupoziția că Scriptura afirmă astfel de contradicții, tot ce mai rămâne de fapt este bla bla bla. Nici măcar doctrina Trinității nu conține contradicții, deși este învăluită în mister cu siguranță la fel ca suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea omului. Dar a afirma deopotrivă suveranitatea absolută a lui Dumnezeu și auto-determinarea omului (liber arbitru, concept filosofic) este non-sens. Eventual ați putea încerca un „suveranitatea divină vs. libertatea omului”, cel puțin nu sună contradictoriu, pentru că există o compatibilitate între suveranitate și libertate, dar nu suveranitate și autonomie, vorba ungurilor.
Stimate BEtuel Vararu, multumesc pentru complimente.
Crestinismul este cladit pe paradox, nu pe contradictii, pe tensiuni, nu pe incoerenta.
Doctrina Trinitatii si Cristologia contin paradox si tensiuni.
Nu am spus auto-determinare, am spus altceva. Libertate nu înseamnă autodeterminare.
Omul este o persoană în relație, creată după chipul și asemănarea Trinității, o comunitate în comuniune, trei Persoane într-o singură Ființă, și acestea în relație.
RElația lui Dumnezeu cu omul nu permite autodeterminare.
Faceți totuși distincție între relația omului cu Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu omul?
Nici termenul autonomie nu înțeleg de unde s-a strecurat.
Cred că expresia liberul arbitru, pe care ați folosit-o, spre deosebire de libertatea de alegere sau libertatea voinței, este strâns legată de autodeterminare și, în acest sens, de autonomie. Liber arbitru presupune capacitate proprie și ultimă de înclinare a voinței potrivit cu arbitrul care este omul. A avea această capacitate nu poate fi vorba despre altceva decât a avea autodeterminare, ceea ce duce la concluzia că Dumnezeu nu poate trece peste acest drept ultim al omului.
În schimb, libertatea voinței este liberă în sensul că voința se înclină potrivit cu ceea ce îi place cel mai mult, potrivit cu natura ei. Ea nu este constrânsă în sensul acesta din exterior. Totuși, natura fiind păcătoasă, libertatea voinței se exprimă în direcții păcătoase. Cred că distincția aceasta este importantă. Vă mulțumesc.
„Mă întreb dacă nu cumva este mai bine să rămînem în tensiunea pe care ne-o lasă Scriptura, deopotrivă celebrînd suveranitatea lui Dumnezeu, smerindu-ne și apăsîndu-ne în aceeași măsură cu liberul arbitru și demnitatea dăruită de Creator creaturii.”
Si eu consider ca exista o astfel de tensiune, nu doar in soteriologie. In orice caz, abordarea Scripturilor nu trebuie facuta marginal, punanad accentul pe o latura a tot ce inseamna ea si accentuand-o pana la banalitate.
Cred ca frumusestea invataturilor divine are o profunzime care permite celui care o contempla sa o patrunda tot mai mult, chiar zeci de ani, ramanand tot mai fascinat inaintea ei si totodata fara sa-i fi ajuns la capat. „O, adancul bogatiei intelepciunii lui Dumnezeu!”…
In ce priveste Natura, C.S. Lewis dezvolta o abordare putin mai deschisa decat ceea ce se discuta in limitarea impusa de calvinismul din discutiile „de pe holuri” (vezi „Despre minuni”, de ex.)
Ascultareacredintei, poți să-mi spui unde vorbește Scriptura de liber arbitru?
Betuel Văraru, cred că una dintre problemele fundamentale în acest tip de discuții este dicționarul pe care ni=l asumăm,
faptul că se împrumută sensurile acordate liberului arbitru din filozofii politici ai modernității. ATunci îți înțeleg revolta, dar despre libertate citim în Biblie?
Adam și Eva au fost sau nu liberi în mod deplin? Au fost!
A fost Dumnezeu cu totul suveran în acel moment? Sigur că a fost, doar junghiase Mielul deja de la întemeierea lumii, Apocalipsa 13:8.
Soarta lumii era decisă deja.
Adam și Eva își decideau însă soarta chiar în acel moment.
E greu de înțeles această tensiune?
Sigur.
Cred că acesta este spațiul teologiei creștine.
Despre libertate citim în Biblie și sunt de acord. Nu susțin aici robotisme și alte caricaturi. Dar trebuie să recunoașteți că liberul arbitru presupune libertate ultimă (absolută) a omului, o independență totală față de orice cauzalitate obiectivă. Toate dicționarele mă conduc la aceeași definiție. Așa stând lucrurile, liberul arbitru este în contradicție clară cu noțiunea de suveranitate divină. Nu am nicio problemă cu tensiunile, dar am o problemă de epistemologie atunci când se afirmă existența unor contradicții reale în Biblie. Eu cred că este de datoria „teologhisirii” să găsească, scriptural, o cale de compatibilitate în tensiunile lăsate de Scriptură, acolo unde ni se permite. Dacă Scriptura ne spune să nu-i răspundem nebunului după nebunia lui, și imediat în următorul verset ne spune să-i răspundem nebunului după nebunia lui (Prov. 26:4.5), cred că este de datoria noastră să vedem în ce sens ni se cere să-i răspundem și în ce sens nu trebuie să-i răspundem. Pentru că eu nu cred că autorul aceluiași capitol este schizofrenic și se contrazice, sau a uitat ce a scris în versetul anterior. Și nici nu sunt mulțumit să aud că este un mister. Se poate lucra o cale de compatibilitate. Dacă Scriptura ne vorbește despre îndreptățirea numai prin credință într-un loc, și în alt loc că ea nu este numai prin credință, ci și prin fapte, am datoria să găsesc sensul fiecărei fraze în așa fel încât să găsesc compatibilitatea.
Cred că ar trebui să folosim termenii în sensul lor definit de dicționar, e cea mai bună variantă pentru comunicare.
Scuza-ma, nu am intentionat sa postez aici, ca raspuns la ceea ce ai scris tu.
Recomand un articol despre liberul arbitru:
http://comori.org/articol.php?nr=36&sub=0
Raspund aici, desi cometariul meu e la ce afirmi in comment-ul de mai jos. Tu spui: „Eu cred că este de datoria „teologhisirii” să găsească, scriptural, o cale de compatibilitate în tensiunile lăsate de Scriptură, acolo unde ni se permite. Dacă Scriptura ne spune să nu-i răspundem nebunului după nebunia lui, și imediat în următorul verset ne spune să-i răspundem nebunului după nebunia lui (Prov. 26:4.5), cred că este de datoria noastră să vedem în ce sens ni se cere să-i răspundem și în ce sens nu trebuie să-i răspundem.”
Eu spun: eu cred ca o si mai importanta datorie a teologhisirii este sa stie unde sa taca, unde sa lase tensiunile din Scriptura neprelucrate speculativ-logic! In al doilea rand, pledez pentru o rezolvare existentiala nu sistematic-teologica a tensiunilor. Exista o ‘forma de viata’ (de credinta) (Wittgenstein) in care tacerea inaintea nebuniei e necesara ca expresie a credintei (in sens larg) si ascultarii de Scriptura, si o alta forma de viata, tot in sens wittgensteinian, in care raspunsul la nebunia nebunului e tot o expresie a aceleiasi credinte.
Nu am timp sa intru cu totul in polemica libertate/liber arbitru. Spun doar atat: Determinismul teologic, a carui subtilitati conceptuale, vad ca le cunosti, il consider profund problematic. Determinismul divin pe care il aperi nu prea iti ofera resurse conceptuale ca sa distingi intre acele stari de fapt voite in mod direct de Dumnezeu si acele stari de fapt pe care Dumnezeu le respinge, li se opune, si care contrazic intentia divina. E notorie si ilara incapacitatea calvinista de a distinge clar si limpede intre ceea ce Dumnezeu voieste si ceea ce Dumezeu ‘permite’. Stii si tu nuantarile sinucigase conceptual pe care le comporta notiune de ‘permission’…
In al doilea rand, determinismul divin face zob ‘agentia’ umana. Nu e nevoie de o conceptia maximalista despre libertate, ca autonomie si imunitate la orice factor constrangator. Aici sustinatorii compatibilismului sunt nedrepti, fiindca presupun, gresit, ca toti cei care nu accepta determinismul sunt libertarieni maximalisti. Fals. Exista si pozitii mediane. De pilda gasesc fertila sugestia lui David Fergusson de la University of Edinburgh de a articula apofatic libertatea. Rezultatul e o conceptie libertariana modificata in care “an action is free if it has no complete explanation in terms of the agent’s personality, brain-state or genetic make-up.” In vreme ce factori fiziologici, psihologici, socio-politici si teologici (!!) ne conditioneaza alegerile, deciziile pot fi considerate libere daca si numai daca ele nu pot fi explicate exhaustiv apeland la unul sau la toti factorii de conditionare. Libertatea INCLUDE, nu inseamna, SI capacitatea de a actiona diferit in momentul T in ciuda tuturor conditionarilor de la momentul T. Fara asta? Toata naratiunea biblica e o trista, absurda sarada cu un unic personaj: VOINTA DIVINA!
amin, așa să ne ajute Dumnezeu, să nu ne pierdem mirările în dauna unor prea timpurii întemeieri în convingeri imutabile și totuși disputabile.
am sesizat mai sus un pic problema dicționarului pe care ni=l alegem.
Cine pomenește de autonomie și autodeterminare în context trinitar.
Triadologia ne scapă de belelele prizonieratului în paradigma modernității. Autodeterminare și autonomie în contextul personalismului dialogic? Mă tem că nu! BA bine că mă bucur că nu!
Sigur, voința se înclină ÎNTOTDEAUAN spre ce îi place mai mult cărnii. Chiar și la Apostolul Pavel, vezi Romani 7.
Discutiile astea aprinse intre credinciosii Domnului imi aduc aminte de o caricatura in care crestinii, de diferite confesiuni, erau surprinsi luandu-se la bataie cu pancarte pe care era inscriptionat Ioan 3:16, uitand ca tinta poruncii este dragostea.
Cred ca orice discutie contradictorie ar trebui purtata sub vesmantul dragostei.
Sigur, dar nu dragostea care sufocă adevărul.
Nu, pentru ca aceea nu ar mai fi dragoste autentica.
Dragostea fara adevar inseamna compromis.
Adevarul fara dragoste inseamna lagalism (o caracteristica a fariseilor).
Atunci care este adevarul? 🙂
Reblogged this on Hickory Romanian Baptist Church.
Discutia in contradictoriu calvinism-arminianism se pare ca a prins destul de multa amploare in randul tinerilor. Pareri in contradictoriu asupra doctrinei au mai fost si vor ma fi. Ceea ce insa ma deranjeaza este ca unii si-au schimbat brusc pozitia fata de ceea ce au crezut odata, denumindu-se acum calvinisti, incearca sa convinga si pe altii de noua lor intelegere a doctrinei, si chiar sa scoata alti tineri din bisericile unde au crescut. Mai mult decat atat, vad la acesti tineri calvinisti (si chiar la unii parinti de-ai lor) o nemultumire fata de pastorul bisericii unde merg sau au mers, fata de comitet si intreaga congregatie. Dintr-o data acesti noi calvinisti nu se mai simt hraniti spiritual in biserica, ci spun cuvinte negative fata de pastor, comitet; biserica nu face destula misiune, evanghelizare, etc, cu alte cuvinte nimic nu mai este bun in biserica. Unii din acesti tineri se ridica si iau la rost pastorul, cer socoteala comitetului. Aici vad eu problema: lipsa de respect fata de autoritate, lipsa de la serviciile bisericii mai ales a acelora care slujesc in cor sau altfel pe motiv ca nu cresc spiritual aici, critica la adresa pastorului si comitetului, tulburarea ce o aduc in randul tinerilor in privinta a ceea ce cred. Ce e de facut? Sa fie exclusi acesti tineri? Nu cred c-ar fi bine. Dar nici tolerarea acestor atitudini nu e buna. Traim in timpuri diferite decat cele ce le-au avut inaintasii nostri, si vor fi si mai ciudate.
numai „calvinistii” fac din astea?
da’ ce cred calvinistii astia care nu se supun autoritatii?
like 🙂
draga GAby,
am spus că ceea ce mă deranjează nu este neapărat ce cred frații mei în chestiuni nuanțabile și care nu atentează temelia credinței dată sfinților odată pentru totdeauna, ci atmosfera discuțiilor,
tensiujnea, spumele la gură, nervii, patima, nu pasiunea, patima!
Ma mir de tot cum oameni care cred că Isus este deplin Dumnezeu și deplin Om și pot accepta acest paradox,
oameni care cred că Biblia este deplin Cuvîntul lui Dumenzeu și deplin scrisă de oameni,
nu pot accepta deplin Suveranitatea lui Dumnezeu și în mod deplin libertatea ACORDATĂ de Dumnezeu omului (a se citi libertate în sens restrîns)
astea sînt mirările mele.
Exact la acelas lucru m-am gandit si eu cand am postat comentariul, la felul in care se poarta discutiile.
Pingback: D(r)e(pt) pildă (12) – În șir indian… | lumea adam(a)ică
exact cum spui, uneori ar trebui să stăm în admirație, cînd teologia se tensionează și se încordează prea mult, atingîndu=și limitele, atunci ar trebui să apelăm la doxologie.
Zilele trecute am auzit un venerabil domn, creator de scoala romaneasca in domeniul sau de activitate, care spunea ca cel mai rau se teme de semidocti. „Acestia stiu ceva despre un subiect, putin, dar sunt gata sa faca moarte de om in randul celor care sunt de alta parere, fara sa aiba rabdare sa-i asculte pe ceilalti sau sa aprofundeze subiectul.” Cam asa si cu calvinistii si arminienii. Cand Evanghelia lasata de Isus Cristos e mult mai simpla si mai de trait :). „Noa, la tati ni’ greu.” :).
Foarte bine exprimata tensiunea intre ‘a te incadra’/ ‘a nu te incadra’ in „isme”. Studiind „ismele”, am simtit presiunea, exercitata la nivel de breasla, subliniind imperiozitatea casatoriei cu unul dintre ele.
Insa, am urmat sfatul unui profesor, care spunea ca trebuie sa mergi la ‘intalniri’ cu ‘ismele’, dar nu trebuie sa te si ‘casatoresti’ cu ele. Un motiv este ca pot fi aspecte ale (de exemplu) calvinismului pe care probabil Calvin insusi nu le-ar accepta ca interpretarea corecta a scrierilor sale, cu atat mai putin a Scripturiii. Ardoarea cu care unii se avanta spre imbratisarea anumitor sisteme de invataturi pe mine ar trebui sa ne indemne la rugaciune pentru ei. Mai ales cand se vede ca devotamentul fata de Hristos este inlocuit de apetitul pentru dezbateri.
Devotamentul fata de Hristos si Cuvantul lui Dumnezeu, dragostea de frati, insotite de smerenie, sunt esentiale pentru trairea in adevar si in partasie cu fratii.
Eu unul cred in suveranitatea lui Dumnezeu. Cred ca nici o molecula din univers nu se misca impotriva vointei Lui. Am pace si bucurie deplina in orice imprejurare din viata mea, tocmai acestei increderi ca Dumnezeu este in control total. Ba mai mult acesta incredere in Dumnezeu ma ajuta sa nu-L intreb niciodata pe Dumnezeu „de ce”, ma ajuta sa nu urasc pe nimeni orice mi-ar face, ma ajuta sa accept ca va fi posibil ca de exemplu cei trei copii ai mei sa nu fie salvati si sa pot sa-i iubesc si sa ma rog pentru ei atata timp cat voi trai si ma ajuta sa-L iubesc pe Dumnezeu la fel chiar daca ei nu vor fi salvati. La fel gandeam si despre sotia mea, dar Domnul a mantuit-o de curand. Nu vad cum un credincios poate avea pace si bucurie in suflet in orice imprejurare, atat timp cat nu crede ca Dumnezeu este suveran. Cred ca aceasta credinta am dobandit-o dupa ce am citit cartea Iov. Orice rugaciune Il glorifica pe Dumnezeu ca suveran peste creatia Sa, caci numai Lui ii cerem sa faca ceva in rugaciune. Iar cel mai clar exeplu de predestinare este Ioan Botezatorul. Si nu ma indoiesc nici un pic de ceea ce cred. Ce frumos este ca un crestin sa poata spune unui asupritor ca n-ar avea nici o putere asupra lui daca nu i-ar fi fost data de sus.
P.S.
Nu stiu de ce dar comentariul meu la afirmatia dvs despre faptul ca zburati cu parapanta, nu a mai aparut. Nu ma supar, asa a ingaduit Domnul. 🙂