Este vorba de VW Santana. Recentissime un prieten a postat o fotografie cu una dintre mașinile pe care le-a avut în proprietate. Era un VW Santana.

Dintr-o dată m-am pierdut prin anii 1980-1981. Mama era asistentă medicală. Văduvă de circa 5 ani deja. Creștea doi copii, unul de 10 ani, o fetiță de 8 ani și totuși în fiecare an și-a făcut timp să ne ducă în concedii. Ne-a ispitit cu muntele. Atunci am văzut Călimănești-Căciulata, Valea Oltului, de care am rămas îndrăgostit, atunci am văzut Valea Prahovei, Litoralul.

Nu era an în care mama să nu ne ducă încolo … încoace, să vedem lumea, să stăm la hotel, să vedem cum se mănîncă la restaurant. Am mers la cafea împreună, noi cu Cico, mama cu    ceșcuța de cafea făcută la nisip de turci.

Sursa http://mad-spark.com

Atunci am văzut-0.

Mașinile străine erau rare. Era o vorbă pe vremea lui Ceaușescu: „ce te uiți ca după mașini străine”?

Am văzut-o de aproape. Era un albastru perlat, prodund, marine. Avea număr nemțesc și lucrul care m-a șocat pe mine copil de 10 ani atunci a fost tabla extrem de strălucitoare și netedă. Nu mai văzusem nimic vopsit așa pînă atunci. Apoi geamurile și farurile, atît de clare, atît de limpezi. Am pus mîna pe tablă și mi-au rămas pe luciu amprentele transpirate. I-am dat tîrcoale de cîteva ori și am rămas în urmă încît era să mă pierd de mama și sora mea.

A fost prima mașină străină de producție recentă, an curent, pe care voi fi văzut-o de aproape. Aceste lucruri ne urmăresc atît de mult încît la vîrsta maturității facem pași și luăm decizii în funcție de tentațiile și tendințele copilăriei. N-am pățit-o numai cu Pegasul (care mi s-a îndepărtat deja de casă).

Pe cînd mi-am cumpărat prima mașină… pentru că n-am găsit niciun Santana, am nimerit totuși un Golf II, cu vopseaua identică celei pe care o văzusem ani în urmă.

Veți întreba probabil de ce conduc acum un opel? Probabil pentru că prima mașină străină pe care am văzut-o a fost un Opel Konsul (așa cred că se chema sau Ambassador?), un opel vechi de prin 1961, mașină pe care a avut-o unchiul meu, Vasile Palaș. Toată ulița se uita cu jind și invidie la mașina aceea de culoare oului de rață, noi toți nepoții eram înfoiați nevoie mare că mașina este … din familie.

Acum, uitîndu-mă în urmă, îmi urmăresc cîrligele și sforile care mă ancorează în trecut și  de unele chiar trebuie să scap. Există un foarfece al prezentului care trebuie să ne elibereze de tînjirile, adesea nevinovate (dar, vai, unele vinovate, care duc spre lăcomie și risipă) cu izvoare în copilărie, în tinerețile tulburi.

Dacă nici după 40 de ani nu ne tăiem firele de pescuit care ne duc spre jinduiri analizabile psihanalitic, va veni vremea cînd ne vom întoarce spre mintea copiilor, fără șansele unei îmbătrîniri patriarhale… zic eu…. probabil!

Poate că bătrînețea trebuie să ne aducă tocmai acea renunțare la mirarea copilărească, uimirea pofticioasă, dorința care poate deveni curînd poftă distructivă, poate că, privindu-ne lăuntrul, trebuie să ne mustrăm eul în acest fel: „ce te uiți ca după mașini străine?”