Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Subscriu..
E usor sa strigi sus si tare ca Biserica nu are nevoie de ziduri pictate dupa ce o mie si mai bine de ani a avut ziduri pictate. E usor sa fii idealist pe painea celor care si-au tocit mainile pe caramizi.
Procentul acela mic de credinciosi practicanti din numarul mare de credinciosi declarati, ar fi astazi si mai mic daca nu am fi avut biserici.
Toata copilaria si adoescenta in care nu mi-a vorbit nimeni despre Dumnezeu, si nu m-a dus nimeni intr-o adunare „sub cerul liber”, am pastrat in suflet chipurile sfintilor din icoane, si soarele cald care intra pe fereastra inalta a bisericii din satul meu. Bunica mea m-a dus la Biserica in primii mei ani de viata, pana a paralizat si nu a mai dus-o nici pe ea nimeni.
Biserica aceea, de lemn, a ars. Acum s-a construit una de piatra. Preotul mi-a marturisit ca statul a dat vreo 50mil lei vechi. Restul pana la 5mld, tot satenii au donat.
Eu nu înțeleg că asta spune textul, că nu am avea nevoie de ziduri pictate, ci ca ele să nu fie făcute cu ajutorul banilor oamenilor politici. Și mai înțeleg că spune că asta ne-ar permite nouă, ca simpli enoriași, să ne îngrijim de biserică (cu orice ar presupune asta legat de biserică). Ia recitește!
erată: nouă, simplilor enoriași*, …
Am citit tot articolul cu pricina. Scuze, ai dreptate cu zidurile. Dar mi se pare totuși că problema e una secundară, cea principală rămânând cine dă sumele și ce impact are faptul acesta asupra credincioșilor (care ar trebui și ei să dea).
Banii politicienilor sunt banii nostri. Ei sunt doar gestionari. Construirea bisericilor este in interesul cetatenilor, asa cum este construirea scolilor si a spitalelor. Numai in ultimile secole, de cand secularismul a prins teren, s-a inceput sa se faca diferenta. Este o chestiune de mentalitate. Si fiecare parte incearca sa lupte pentru principiile sale.
Faptul ca pe alocuri se fac abuzuri nu este motiv ca sa se impuna o practica opusa.
La o adică, într-adevăr, banii lor sunt ai noștri, dar asta o credem doar noi, nu și ei, deținătorii temporari ai sumelor de bani. Ei așteaptă (și chiar primesc) ascultare din partea beneficiarilor (adică noi). Știi ce se întâmplă atunci când cineva furnizează bani de acărunde: ba un cuvânt de la amvon, ba o reclamă în campanii etc. Degeaba știm noi că aceia sunt, de fapt, tot banii noștri, că în practică nu se aplică respectul care s-ar cuveni.
Plus că rămâne încă problema dărniciei credinciosului pomenită în articol în felul următor: politicienii au banii noștri pentru că ni-i fură, nu pentru că i-am fi dăruit noi ca binefacere, deci chiar dacă un oamenii politici ar fi extrem de bine intenționați ca să dăruiască bani bisericilor fără să aștepte nimic în schimb, banii aceia (ai noștri) nu ajung acolo pentru că noi am fi vrut, ci pentru că așa s-a nimerit. Iar asta nu mi se pare că poate conta în sensul dărniciei.
Draga Cristian Pascu : Minunate amintiri ale copilariei, cand bunicile noastre cu simplitatea taranului roman cu frica de Dumnezeu ,isi luau nepotii de mana si macar in vacantele petrecute la tara mergeam la biserica si ii ascultam „pe aia mari” vorbind ,cintand despre Dumnezeu. Parintii oraseni fiind, erau prea inflacarati/indoctrinati in ale comunismului. Totusi, dupa ce am „crescut mare”, am vazut ca biserica e formata din oameni nu din cladiri. De-a lungul istoriei ,a existat intotdeauna biserica subterana . Vezi memorialul durerii ( unde impreuna pastori,preoti, imami,.. au suferit pt. credinta lor) Iti recomand cartea Furiosii Domnului ………
Problema bugetului este o problema permanenta in Romania de foarte multi ani si se pare ca va fi foarte multi ani 🙂 . Valorile culturale si religioase sunt ok, problema este modul de distribuire. Stim cu totii unde se duc banii, institutiile religioase nu consuma grosul baniilor publici, ci stim noi exact cine .
Articolul sursa mi se pare un praf in ochi propagandistic menit sa distraga atentia de la problema centrala a tarii si sa aduca invrajbire cum odinioara erau campaniile foarte puternice anti-minoritare. Va mai amintiti acel val de nebunie nationala in care minoritatile erau singura boala a natiunii?
Exista doua perspective de abordare a resurselor financiare, – sa economisesti din putinul pe care il ai, sau in al doilea rand poti produce cat cansumi. Occidentul se concentreaza pe al doilea aspect. Prima paradigma iti arata ca nu ai cum produce mai mult si ca atare trebuie sa te limitezi dramatic, cea de-a doua iti arata ca ai potential si trebuie doar sa il materializezi.
Mie titlul nu-mi spune numica despre banii politicienilor, nici despre zidurile pictate…
Aici in partea doua a titlului este vorba de raceala dinauntrul bisericilor, si de a reaprinde flacara credintei in inimile enoriasilor, adica a credinciosilor celor care poarte numele de credinciosi…
Daca aceste cuvinte au fost spuse, scrise, inseamna ca cineva a constatat ca inauntru in biserici, este frig ! da frig chiar si vara.
|Ce este defacut? in directia aceasta trebuie mers deoarece primul pas este acela de a constata frigul, si al doile aeste acela de a face cumva sa se aprinda focul.