Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
asta subiect sensibil
Da, pentruca atunci cand construam o biserica, am consultat arhitecti si nu teologi care au, nu doar idei si pareri despre cum ar trebui sa arate o casa de rugaciune ci chiar stiu cum va functiona un sanctuar. de ce i-l facem asa cum i-l facem?
aşa este, aşa este, am reproşat de multe ori asta.
Citatul este via Arh. Titi Bulzan, care şi-a dat un doctorat în spaţii liturgice
Nu;acesta nu este un citat, chiar daca Titi Bulzan la spus undeva, este o constatare a noastra dupa ce am gatat constructia adunarii noastre.
Nu mi-am explicat niciodată (Biblic) necesitatea unei clădiri unde se adună credincioșii (clădire, nu biserică. Biserica e altceva, nu?) Deși observ că este totuși nevoie de o asemenea clădire de adunare, nu pot să nu observ că pe măsură ce tot venim la adunare, pierdem contactul din timpul săptămînii cu ceilalți, singurele momente de părtășie fiind duminica cînd oricum stăm spectatori ca la un teatru, unde piesa principală este amvonul. Se termină serviciul „divin” apoi ne grăbim în parcare să plecăm acasă. 2 ore de părtășie extraordinare. Pînă duminica viitoare doar accidental mai avem întruniri cu ceilalți frați și surori… deci, pe duminica viitoare! Ne vedem la… părtășie.
draga Andrei, citeşte, te rog, postarea despre Isus şi religie… poate că acolo sînt ceva începături de explicaţii în jurul faptului că avem nevoie de organizare, de distincţia dintre spaţiu privat-public, de spaţii consacrate, de liturghie, spaţiu şi timp liturgic versus spaţiu şi timp personal etc.
Despre … pierderea legăturii, cred că vorbeşti numai în dreptul tău. Există biserici în care se întîmplă şi altfel. S-ar putea ca în bisderica în care eşti tu să fie aşa. Există biserici care au mai multe întîlniri pe săptămînă, aproape îjn fiecare zi (La noi marţea e liberă 🙂 ) sau biserici care sînt organizate în totalitate pe grupuri de casă, dar apoi explodează în părtăşia comunitară.
Îţi înţeleg în parte dezamăgirea, amărăciounea aproape cinică, dar exită totuşi alternative. Mută-te!
in biserica noastra „plecarea”dureaza in medie o jumatate de ora,si ne vedem des intre noi si in restul saptamanii(in afara intalnirilor „oficiale”)-slava Domnului!
din pacate si spiritut de ‘” biserica” a disparut cam de mult
repet, speak for yourself 🙂
cine vorgbeşte despre „biserică” aşa în general. Stiu că prostetanţii nu au papi 🙂
” oameni egali în preoţie care au părtăşie unii cu alţii” , partasia in grupuri mai restranse, care permite exprimarea fiecarui credincios, incurajeaza sentimentul de apartenenta, produce un avant in sfintenie datorita motivatiei pe care o da partasia, edifica spiritual, e binevenita si cred ca revolutionara pentru crestinismul contemporan.