Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
mai, ce reportaj plin de oftica :))
”Biserica Ortodoxa n-a fost niciodata mai populara ca acum” 🙂
eu sunt de acord – fiecare sa-si declare religia la fisc, si sa i se ia din venit o suma proportionala, care sa fie dirijata spre biserica/cultul de care apartine. Si cand e nevoie de vreun serviciu religios sa se prezinte cu foaia cu pricina, sa vedem daca la vreme de necaz religia declarata e aceeasi ca atunci cand trebuie sa jertfesti din buzunar pentru credinta ta :)).
Si sa se procedeze la fel si cu contributia pentru sanatate, pensie, si alte acareturi- cine vrea da, si sa i se ofere servicii, cine nu- sa fie sanatos, si sa n-astepte servicii de la stat, decat cele care sunt oferite in urma impozitului pe venit 🙂
Irina, da, este oftică mai ales cînd sînt atîţia bolnavi, pensionari, copii suferinzi…
Lunile trecute ne certam pe … cine doreşte o maica Tereza a Bisericii Ortodoxe … Eu, nu, dacă este pe banii mei.
Prefer să fac munca de asisttenţă socială în dreptul meu, personal, este mult mai eficient.
La fel şi cu cele clădiri pe care dorin să le facem.
in cazul asta suntem de acord, dar dupa cum vezi, pe nimeni nu intereseaza 🙂
daca bisericile cred in harul si binecuvantarea lui Dumnezeu, atunci ar trebui sa isi puna increderea in faptul ca Dumnezeu, in calitate de Creator si detinator de drept al tuturor bogatiilor existente in univers, va asigura si nevoia comunitatilor.
bisericile nu ar trebui sa fie sprijinite de stat sub nici o forma financiara. ar fi mai putine biserici, probabil, dar pastori si preoti mult mai buni, mult mai credinciosi, mult mai pregatiti, si mult mai responsabili, mult mai evlaviosi, mult mai smeriti, mult mai saraci, dar mult mai bogati spiritual, pentru ca ar trai din mila si purtarea de grija a lui Dumnezeu.
statul ar trebui doar sa garanteze libertatea religioasa, fara taxe si fara interventii decat in cazurile suspecte pe buna dreptate.
istoria bisericii consemneaza abuzurile bisericii in diferite contexte. ar trebui sa luam aminte la acestea si sa invatam din ele.
Denumirea dată de biserica ortodoxă este „catedrala mântuirii neamului”. Am mai spus-o cu o altă ocazie, denumirea corectă ar trebui să fie „catedrala ‘mântuirii’ banilor neamului”!
„Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuieşte!” (Isaia 33:22).
Sau poate a „manuirii”. Nu exista asa ceva, „catedrala mantuirii neamului”. Care neam? Neamul roman? Neamul roman trebuie sa Il caute pe Dumnezeu nu sa faca si sa renoveze cladiri, dar, chiar si asa scumpa cum e, mai usor se face o cladire.
Daca m-as numi Dumnezeul cerurilor, nu cred ca as sta intr-o asemenea cladire, indiferent de lungime si latime. De ce sa stau. Sa ma vada lumea duminica si la sarbatori. In inima omului, acolo da, daaaa …
Dumnezeu nu poate fi inteles prin modul in care credem noi ca am actiona in locul Lui.
Analizand postarea cu „Catedrala…”si citind apoi comment-urile, mi-am adus aminte de ultima strofa din poezia „Revenire” de Milly King Levy, drept replica data la intrebarea Domnului Isus: „Dar cand va veni Fiul Omului, va gasi El oare credinta pe pamant ?” :
„Cu capu-n piept, cu ochii-n lacrimi – El care viata le-a jertfit –
se-ntoarce trist pe-aceeasi cale pe care vesel a venit,
spunandu-si plin de-amaraciune – oftand din ce in ce mai greu –
ca: oamenii cladesc biserici, dar…rastignesc pe Dumnezeu…”
ai dreptate. Si cel care nu avea nevoie unde sa-si puna capul, ne-am trezit noi muritorii sa-i facem o casa si s-o numim cu mandrie Casa Domnului. Cred ca e mai mult nevoia noastra ca si persoana, cult, religie sa ne manifestam grandomania. Eu nu ma las la vecinu, baptistii nu se lasa la penticostali si invers (etc.), crestinii nu se lasa la musulmani si invers (etc.) Nu mai scriu nimic. Mi-e lehamite de asa ceva.