Cândva în România – 2 (guest post Marinel Blaj)

Continuare de AICI.

Am terminat de dus tot calabalâcul în faţa blocului de garsoniere în vreo patru ore. I-am lăsat pe Flavius şi pe bunica cu ele acolo, să le păzească, până am terminat şi al doilea transport. Era pianul. Pianul acela pe care îl ştiam de mic. Care fusese adus cu mari probleme de la Arad, când s-au mutat. Dar era un pian adevărat! Un Blüthner… Numai placa lui cântărea câteva zeci de kilograme…

Ne-au lăsat acolo cu toate, în faţa blocului. Nu-i interesa ce vom face mai departe. Important fusese pentru ei să elibereze apartamentul. Restul… Am cărat până pe la miezul nopţii, împreună cu doi fraţi de la biserica unde umblau ai noştri şi care veniseră să ajute. O parte dintre lucruri le-au dus la unul dintre ei. Mama spunea că poate o să le vândă. Mai ales pianul! Pianul la care o auzisem cântând de când eram mici…

……………………………………

Ne-am întors a doua zi pe Valea Oltului. Şeful nostru dăduse telefon să ne întoarcem urgent, că „e închidere de lună”. Plus că eu trebuia să fiu prezent la „extemporalul” meu lunar la securitate. Mă obişnuisem deja cu el de atâţia ani! Şi eu cu ei, şi ei cu mine! „Ne spui ceva azi?” „N-am ce să vă spun, eu îmi văd de treabă!” „Mult n-o să-ţi mai vezi dacă n-ai de gând să-ţi bagi minţile în cap”… cam astea erau dialogurile noastre… Ştiam că din cauza asta voi îmbătrâni ca primitor-distribuitor pe post de tehnician principal, dar „extemporalele” astea erau doar tradiţie de familie, de la străbunica, burgheza „pocăită”!

După o săptămână am ajuns din nou cu închiderile de lună, la Braşov. Când am ajuns la ai noştri nu ne-a venit să credem. „Chichineaţa” aceea arăta grozav. Cam înghesuială, e drept, dar… Flavius izolase geamul şi uşa de la balcon cu mânuţele lui, am mai îndreptat şi eu pe ici pe colo câte ceva… ce mai, era totuşi un cuibuşor al lor şi, culmea, nu păreau nemulţumiţi deloc! Seara, când am ajuns acasă, buni ne aştepta cu prăjitură. Specialitatea ei…

Am stat până noaptea, povestind. Încercam să o conving pe mama că ar fi mai bine să se întoarcă la Arad. N-am avut pe cine…

– Dacă mi-e dor de Arad, am liber pe tren şi merg când am liber de la servici… dar aici îi avem pe fraţii cu care ne-am obişnuit, Flavius mai are puţin şi dă la liceu… ce rost are?

– Bine, mami, dar ştii cum e aici iarna! Macar acolo, la bloc, aveaţi căldură ca lumea, că era blocul şantierului, dar aici…

– Nu murim noi, n-ai grijă! Uite, Flavius a izolat perfect uşa şi geamul. Pune mâna, nu simţi nici un pic de curent…

Cum spuneam… N-am avut pe cine… Într-un fel îi invidiam. Credinţa pe care o aveau, de care eu mă simţeam străin, deşi cu mintea o înţelegeam foarte bine, era un lucru pe care era limpede că se bazau mai mult decât pe orice. Poate de aceea îi şi invidiam…

……………………………………….

Trecuseră câteva luni. Iarna se apropia şi gândul îmi era tot la ei. Făcusem rost de un radiator şi intenţionam să-l trimit cu una dintre maşinile care mergeau săptămânal la Braşov, dar nu-mi făceam mari iluzii că le va fi de mare folos. La câte ore de curent beneficiau pe zi…

Era marţi. Ca luni… ca toate celelalte zile… Ajunsesem la servici fără niciun chef. Ceva îmi spunea că nu va fi o zi prea frumoasă. Prin geamurile barăcii, lumina de noiembrie abia începea să se arate. Am pus de cafea (mă rog, năut!) pe sobiţa „Vesta” cu care ne încălzeam şi am deschis fişetul metalic să scot dosarele cu devize, când a început să sune telefonul.

– Tovarăşu’ Marinel, au sunat de la Braşov şi au zis să sunaţi la secretariat imediat ce ajungeţi la birou, mi-a spus centralista.

„Ce-or mai fi vrând iarăşi. Sper că nu iar cu mama…”, am gândit până să-mi facă legătura centralista.

– Alo, bună dimineaţa, doamna Doina. Mi-a spus centralista să vă sun…

– Da, tovarăşu’ Marinel, am sunat să vă întreb dacă ştiţi ceva de mama! E marţi şi nici azi nici ieri n-a fost la lucru. Au căutat-o acasă şi nu răspunde nimeni. O fi plecat undeva?

– Cum să plece, doamna Doina, doar ştiţi că mama nu merge nici la alimentara fără să spună!

– Ştiu, dar… poate că a avut o urgenţă… ceva…

Începeam să mă îngrijorez şi eu. Chiar că mama nu făcea aşa ceva…

De la celălalt capăt al firului secretara adăugă:

– Să ştiţi că am sunat şi la Flavius la şcoală şi nici el n-a fost ieri. Sigur or fi plecat undeva…

– Bine, lăsaţi doamna Doina, că dau eu nişte telefoane şi aflu eu ce e cu ei, am spus îngrijorat de-a binelea.

Între timp a intrat în birou şi Eugen şi i-am spus şi lui. Colega noastră, care ascultase toată convorbirea, a încercat o glumă. Proastă, ca de obicei… „Poate a venit răpirea, că mi-a împuiat maică-ta capul data trecută când am fost la Braşov”. Nu-mi ardea de glume…

Eugen vorbise cu telefonista şi apucase să sune la Arad, la unchiul nostru. Nu ştia nimic. Vorbise cu mama vineri… Altundeva nu mai ştiam unde să sunăm… E drept că mergeau des pe la diverse surori pe la Făgăraş, Sibiu… aveau permis CFR doar… Dar nu ştiam nici un număr de telefon…

Telefonul sună din nou. Eugen se repezi să răspundă. Era contabilul şef de la Braşov. Spunea că sâmbătă dimineaţa se întâlnise cu ai noştri în bloc, au vorbit, doar locuiau la acelaşi etaj şi nu păreau să aibă vreun gând de plecare undeva. Mai ales că de obicei la el mergea mama să se învoiască. Era un bătrân văduv foarte cumsecade. Ne sfătuia să venim repede, să nu se fi întâmplat ceva cu ei…

Acum eram alarmaţi cu toţii. Am fugit pe scări la şeful de şantier. Era pe la loturi. Un coleg de la tehnic, care, nu ştiu cum, aflase şi el, se oferi să ne ducă el cu Dacia lui până la Braşov dacă făceam rost de benzină. De unde, când se dădea cu porţia?

Am dat până la urmă de şeful de şantier la unul dintre loturi. Îl găsise telefonista. I-am spus despre ce e vorba şi ne-a spus să mergem la benzinăria de la Lotrişor şi să-i spunem şefului de acolo că a zis el să ne dea 25 de litri de benzină din ce i-a pus lui deoparte.

Într-o oră eram deja pe drum. Gândurile mi se învălmăşeau în cap. „Dar dacă ei sunt iarăşi bine-mersi pe la vreo soră şi noi ne dăm de ceasul morţii ca fraierii?” Deşi niciodată nu făcuseră aşa ceva…

Am ajuns pe la şase dimineaţa în Braşov. Ne-am dus direct la garsonieră. Am bătut la uşă. Nimic. Ceva părea foarte ciudat. Clanţa de la uşă era caldă, ca şi când cineva stătuse recent cu mâna pe ea… Am mai bătut de câteva ori. Nimic. Eugen se uită la mine şi-mi spune:

– Eu zic să spargem uşa. Dacă li s-a întâmplat ceva?

Va urma

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în dulce Românie, Fabrica de barbati, guest post, Oameni, Perplexităţi, Scrisori către Dumnezeu. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cândva în România – 2 (guest post Marinel Blaj)

  1. Pingback: Cândva în România – 3 (guest post Marinel Blaj) | Marius Cruceru

Comentariile sunt închise.