Cândva în România – 1 (guest post Marinel Blaj)

Stăteam în biserica aceea micuţă şi sărăcăcioasă, privind cu obsesie spre capacele de sicriu şi mă simţeam parcă străin de ele, de oamenii din jur, de lume, de noaptea care începea să cadă… Chiar eram un străin…

Prin minte mi se perindau imagini, discuţii, vise şi coşmaruri şi toate păreau să fie dintr-o poveste absurdă, imposibil de imaginat ca fiind reală…

……………………………………….

Când în biroul în care lucram, în baraca aceea de „organizare de şantier” din spatele gării Lotru, a sunat telefonul, i-am făcut semn fratelui meu să răspundă el. Eram pe punctul de a termina devizul de închidere de lună şi n-aveam niciun chef să aud iar vreun şef de lot cerând din nou bani pentru muncitori.

Nici fratele meu nu prea părea dispus să se ridice dar, cum telefonul devenea agasant, a ridicat până la urmă receptorul.

– Alo! Da, să trăiţi, tovarăşu’ director!

N-am apucat să aud mai mult, căci uşa s-a deschis şi inginerul şef mi-a făcut semn să cobor până la el în birou. Când m-am întors, Eugen, fratele meu, stătea cu capul în mâini. Am simţit imediat că s-a întâmplat ceva.

– Ce-i, Eugen?

– Au sunat de la Braşov. Trebuie să mergem urgent. Au dat-o afară pe mami din apartament.

– Cum adică au dat-o afară? Doar e dintre cei mai vechi de acolo!

– De la partid. Directorul a zis că a primit dispoziţie de mai de sus, că s-au făcut reclamaţii, că deranjează cu adunările lor şi că… n-are ce face. Măcar a reuşit să le găsească o garsonieră în Tractorului. Dar trebuie să mergem să-i ajutăm…

– Cum adică o garsonieră? Cum să locuiască buni, mami şi Flavius într-o chichineaţă ca aia? Ştii doar cât m-am chinuit eu cu nevastă-mea cinci ani într-una ca aia! Nu se poate!

– Ştiu, dar ce-i de făcut? Hai să vorbim cu şeful, poate ne dă el o idee!

Nu ne-a dat nicio idee. Ne-a spus că de mult li „se coace” asta, dar că n-a vrut să ne mai necăjească.

– Ziceţi mersi că nu i-a lăsat în stradă!, ne-a mai spus el.

– Nu se poate! Lăsaţi-ne să mergem la Braşov… o să mergem la prim-secretarul pe judeţ… e inadmisibil!

– Măi, băieţi, mergeţi, eu nu zic nu, dar… Ce? Voi nu ştiţi cum e cu pocăiţii în ziua de azi? Da’ măcar puteţi încerca. Numai aveţi grijă ce vorbiţi pe-acolo. Nu vă luaţi în gură cu ei că mai am nevoie de voi!

În aceeaşi seară am luat amândoi trenul spre Braşov. Am fost la director. Am fost la secretarul de partid. Toţi dădeau din umeri şi arătau cu degetul în sus. Voiau să spună probabil că ei nu făceau decît să execute ordine. Cam aşa şi era! O ţară întreagă făcea asta! Am fi vrut să mergem şi la prim-secretar dacă n-ar fi avut un balaur ca secretară şi un miliţian care ne-a poftit afară spunându-ne că dacă vrem n-avem decât să-i scriem lui Ceauşescu. Între timp, doi muncitori scoseseră pe coridorul blocului mobila mamei. Când am ajuns acolo, un tractor cu remorcă stătea deja şi aştepta să fie încărcate toate. Flavius, fratele nostru mai mic, stătea pe una dintre canapele şi citea din Biblie…

– Flavius, lasă asta acum… Hai să terminăm mai repede, că e o grămadă de lucru. Doamne, Eugene, unde o să punem atâtea într-o garsonieră?

Bunica împacheta nişte bibelouri şi îngâna un cântec de la ei, de la biserică.

– Buni, poţi, te rog, să încetezi? Uite la ce s-a ajuns cu cântecele voastre! V-am spus că o să fie bai! Măcar nu-l faceţi şi mai mare! O să zică ăştia că o faci intenţionat!

Bunica a îndreptat spre mine privirea aceea enervant de blândă uneori şi a dat uşor din cap:

– Tu crezi că ăsta-i cel mai rău lucru ce ni se putea întâmpla? Alţii au murit pentru aşa ceva!

– Dac-au fost fraieri, se auzi glasul unuia dintre muncitorii care se grăbeau să termine cât mai repede treaba.

Aveam să aflu mai târziu că el era cel ce urma să se mute în locul alor noştri. Normal. El nu fusese fraier deloc! Fusese însă toată viaţa un beţivan. De ăştia avea nevoie partidul!

…………………………………..

Va urma

 

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în dulce Românie, Fabrica de barbati, guest post, Perplexităţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Cândva în România – 1 (guest post Marinel Blaj)

  1. Rodica Botan zice:

    Bucata de mai sus mi-a amintit de un termen foarte folosit pe vremea aia in Romania…”descurcaret”…

  2. ACIDUZZU zice:

    Frate Marinel,
    Nu pot decat sa concentrez trairea aceasta in Evrei 11:38…”ei, de care lumea nu era vrednica – au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului.”
    Dar Dumnezeu „avea in vedere ceva mai bun pentru noi…” (versetul 40)

    • Marinel zice:

      Da, Aciduzzu, Dumnezeu a avut în vedere ceva mai bun pentru mine, fiindcă aşa am ajuns eu să mă întorc la Dommnul. Framântat de o mulţime de „de ce-uri” la care doar Domnul mi-a putut răspunde. Şi pentru dragii mei, morţi atunci, a avut ceva mai bun, mult mai bun… După câteva săptămâni, în Braşov se introducea pentru prima oară în ţară (din câte ştiu eu) raţionalizarea alimentelor pe faimoasele cartele de zahăr, ulei etc şi a început teroarea, foamea…

  3. ACIDUZZU zice:

    Adica,
    „Bunica a îndreptat spre mine privirea aceea enervant de blândă uneori şi a dat uşor din cap:
    – Tu crezi că ăsta-i cel mai rău lucru ce ni se putea întâmpla? Alţii au murit pentru aşa ceva!”

    Da, asa-i ! „Altii au murit pentru asa ceva”, pentruca nu erau considerati a fi vrednici de lumea aceasta…

  4. Ma infioara povestea asta si ma rusineaza in acelasi timp. Daca s-ar repeta istoria, nu stiu cati din cei ce azi ne numim crestini (pocaiti) am mai fi in stare sa afirmam asta, tare, cu zambetul superficial pe buze, asa cum o facem acum, adesea.
    Pe ei i-a costat mult, pe cand noi astazi consideram prea mare pretul unei ore pe genunchi sau vizita unui batran bolnav. Crestinismul nostru e mult prea ieftin. Domnul sa se indure de noi, de mine!

  5. ACIDUZZU zice:

    @kristallhertz17,
    „Daca s-ar repeta istoria, nu stiu cati din cei ce azi ne numim crestini (pocaiti) am mai fi in stare sa afirmam asta, tare, cu zambetul superficial pe buze, asa cum o facem acum, adesea.”

    Sigur ca astfel de intrebari sunt justificate dar ne-a intrat in obisnuinta, rutina chiar, sa ne intrebam mai mult de dragul oratoriei si nu cu autocercetare personala ci numai global, la gramada, „ca si ceapa, la…legatura” !

    Intrucat, pocainta-i personala, mantuirea-i personala, nasterea din nou e personala, pastrarea si caderea in har sunt tot o prblema de responsabilitate personala, sunt convins ca intrebarea formulata mai sus se impune a fi „remanierata”, astfel: „Daca s-ar repeta istoria, nu stiu daca eu m-as mai putea numi crestin (pocait) si as fi in stare sa marturisesc cu certitudine ca sunt intr-adevar ceea ce presupun ca sunt !”

    Temeiul Biblic il avem in Apocalipsa 22:11:”Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!”

    Altfel suntem ispititi doar in a ne erija in „lideri de grup” (noi…) divagand oratoric doar pe marginea unor probleme acute cu care se confrunta tot mai stringent asa-zisul crestinism al mileniului al III-lea.
    Fiecare poate sa afirme doar in dreptul sau daca este sau nu crestin (pocait) autentic sau…poate sa mediteze in stil shakespearian pe baza dictonului filozofic: „To be or no to be, that is the question !”

    • Sigur, ai dreptate! Tot ce am spus mai sus ma are in vedere, in primul rand, pe mine. Cred ca e vorba despre o cercetare personala, din moment ce faceam referire la mine, ca ma simt rusinat pentru ca nu ma pot compara cu astfel de oameni, desi mi-as dori, sincer, sa fiu asa. Insa, cu toate astea nu pot sa nu vad ca nu sunt singurul ce ma aflu in barca asta, ci mai sunt si altii, fie ca vor sau nu sa recunoasca. Citind Rezultatele o dovedesc. Bisericile noastre goale o spun. Oamenii din jur care ne vorbesc de rau si uneori pe drept. Si crede-ma ca imi pasa. As vrea o schimbare, dar nu numai pt mine, ci si pentru biserica din care fac parte.

      • Marinel zice:

        „Bisericile noastre goale o spun. Oamenii din jur care ne vorbesc de rau si uneori pe drept. Si crede-ma ca imi pasa. As vrea o schimbare, dar nu numai pt mine, ci si pentru biserica din care fac parte…”
        La toate acestea există o singură soluţie din partea noastră… Bisericile sunt formate din oameni. Din tine, din mine… Dacă tu, dacă eu, ne vom lupta să fim aşa cum vrea Domnul, mai devreme sau mai târziu şi ceilalţi vor vedea! Şi, crede-mă, e totuşi molipsitor… Dar trebuie multă… încăpăţânare! Atât trebuie să facem noi, restul face Domnul. E greu? Poate… uneori… dar ce plăcut e finalul!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.