Ioan recunoaşte aproape pe fiecare pagina a cărţii cum că informaţia cuprinsă în multe din afirmaţiile făcute Apocalipsă este primită pe cale auditivă. Numărul exact al oştenilor celor patru îngeri dezlegaţi face parte din această categorie de informaţie

Apocalipsa 9:16  Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.”

Se poate face şi o apreciere a duratei acestei viziuni şi  se poate afirma ca fiind destul de mare. Ar fi timpul în care cei 200 000 000 de călăreţi au nimicit a treia parte din populaţia pământului chiar folosind metodele de luptă descrise  complet diferite de cele tradiţionale pentru vremea în care a fost scrisă cartea[1].

   Apocalipsa 9:18  „A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, cari ieşeau din gurile lor”.

Secvenţa continuă cu menţiunea că

Apocalipsa 9:20  « Ceilalţi oameni, cari n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit”

Pentru a constata şi face o astfel de apreciere observatorul are nevoie de ceva timp. Păcatele de care nu s-au pocăit erau multe şi Ioan le înşiră pe toate:

Apocalipsa 9:20  Ceilalţi oameni, cari n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, cari nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.

Apocalipsa 9:21  Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.”

Scenă care urmează are ca personaj principal un înger special.

Pentru cititorul contemporan, consumator de filme SF, scena este mai uşor imaginabilă. Pentru Ioan şi destinatarii direcţi ai scrierii lui ceea ce trebuia descris şi transmis pentru a fi înţeles era extrem de complicat.

Apocalipsa 10:1  Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.

Apocalipsa 10:2  În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ,

Apocalipsa 10:3  şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.

Din cer, dintr-un spaţiu, aflat deasupra celui în care se afla în acel moment Ioan[2], coboară îngerul proroc. Este un personaj nou căci este numit un alt înger. Deşi era învăluit într-un nor Ioan l-a identificat ca fiind înger. Descrierea lui este surprinzător de amănunţită, Ioan menţionează că era puternic, că deasupra capului său era curcubeul, că faţa îi strălucea ca soarele, iar picioarele erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică, iar cărticica era deschisă. Când îngerul a încheiat coborârea a adoptat o poziţie simbolică, în care el domină atât apa cât şi uscatul, dar în acelaşi timp reprezenta o legătură între ele. Descrierea ateri/ameri-zării îngerului sugerează cititorului şi ambianţa în care se va petrece noua etapă a viziunilor lui Ioan. Există elemente care permit chiar precizarea poziţionării lui Ioan faţă de noul personaj: faţă de Ioan, în stânga lui, se găseşte o întindere de apă denumită mare iar în dreapta lui o întindere de uscat identificată ca fiind pământ. Relatările despre sonor se focalizează doar asupra „producţiei” îngerului. El a strigat extrem de puternic, intensitatea vocii lui fiind comparată cu răgetul leului. Pentru contemporanii lui Ioan, lipsiţi de experienţele sistemelor de amplificare contemporane, răgetul regelui animalelor era probabil cel mai puternic sunet emis de fiinţe vii. Cu privire la strigătul îngerului este de meditat asupra faptului că este specificată doar calitatea şi consecinţele sale şi că nu există nici un indiciu cu privire la conţinutul semantic al acestuia. Textul specifică doar urmările în plan sonor. Zgomotul unui glas de înger a declanşat zgomotele forţelor naturii. Ioan identifică sursa sunetelor care au „răspuns” strigătului îngeresc şi denumeşte ca fiind tunete ceea ce a auzit şi chiar specifică numărul lor[3]. Se pare că ceea ce este denumit de Ioan ca fiind glas înseamnă sunete organizate. Aşa este menţionat sunetul produs de îngerul cu cărticica, cele al tunetelor şi în continuare comanda sonoră provenită din cer care a interzis notarea celor auzite de Ioan de la tunete. Glasul celor şapte tunete nu a fost doar puternic, ci a conţinut o informaţie cu siguranţă foarte interesantă sau importantă din moment ce Ioan s-a pregătit chiar să o noteze, să o scrie.[4]

Apocalipsa 10:4  Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”.

De undeva de sus, din cer s-a auzit un glas atât de autoritar încât porunca de a nu scrie şi nici a dezvălui cuiva cele spuse de tunete a fost ascultată şi împlinită de Ioan. Aceeaşi voce îi porunceşte să ia cărticica deschisă din mâna îngerului. Ioan parcurge drumul până la înger (rezultă că distanţa nu era foarte mare) şi îi cere acestuia cărticica. Îngerul i-o dă şi rosteşte un îndemn. Până aici tot ceea ce s-a relatat este urmare a ceea ce Ioan a văzut şi auzit. Aşa cum s-a remarcat au mai fost informaţii care i-au fost revelate. În continuare este introdusă şi dimensiunea gustativă a relaţionării lui Ioan cu ceea ce avea de cunoscut şi de transmis. Cărticica se dovedeşte a fi un obiect destinat a fi asimilat prin înghiţire nu prin privire şi înţelegere. Dar Ioan este pregătit. Îngerul îl prevenise, tot verbal, sonor, comunicându-i ce va urma precum şi senzaţiile pe care le va declanşa această „însuşirea” cărţii la alt nivel de asimilare.

Revenind la obiectul principal al observaţiilor se constată o complexitate accentuată a relaţiilor din cadrul comunicării sonore precum şi complexitatea acestora.

Strigătul-răcnet al îngerului puternic, coborât din cer a fost auzit de „toată lumea”, dar este relatată doar declanşarea „răspunsul” celor şapte tunetelor. Glasului celor şapte tunete a fost auzit de „toată lumea”, dar numai lui Ioan –legătura noastră cu lumea supranaturală- i se interzice să reţină şi să comunice conţinutul mesajului vocii tunetelor. Glasul din cer i s-a adresat doar lui Ioan. Deşi nu sunt specificate calităţile sonore ale acelei comunicări, nici măcar a intensităţii cu care a fost rostită, probabil că au existat considerente importante care au motivat ascultarea de care a dat dovadă Ioan faţă de sursa celestă a acelei voci din cer.

Îngerul coborât din cer care făcea legătura dintre pământ şi mare i se adresează din nou lui Ioan tot verbal. De data aceasta, printr-un grozav jurământ îi face cunoscut faptul că sunetul celei de-a şaptea trompete va marca „sfârşitul tainei lui Dumnezeu”. Răspândirea acestei importante informaţii nu mai este restricţionată.

Ca succesiune a comunicărilor sonore Ioan apare în această secvenţă (cap 10) ca fiind receptorul următoarelor surse, care au acţionat astfel: Îngerul puternic coborât din cer (imagini şi sunete structurate în limbaj lingvistic), cele şapte tunete (sunete al căror conţinut semantic este restricţionat), glasul din cer care restricţionează publicitarea informaţiei cuprinse în sunetul glasului celor şapte tunete (doar sunete structurate lingvistic), îngerul cu cărticica(imagine şi sunete structurate în limbaj lingvistic), glasul din cer(doar sunete structurate lingvistic), îngerul cu cărticica(imagine şi sunete structurate în limbaj lingvistic). Adresările sonore la care este supus Ioan provin din direcţii şi din surse diferite şi ca sonoritate şi ca identitate. Îngerul care are cărticica i se adresează lui Ioan doar după ce îşi aşează un picior pe pământ şi celălalt pe mare, deci când este la acelaşi nivel cu Ioan. În această situaţie Ioan are toate datele pentru a asocia sursa sonoră cu imaginea celui care o produce. În cazul tunetelor şi a glasului din cer Ioan are acces doar la informaţia sonoră nu şi la cea vizuală.

În chip asemănător poate fi abordată şi succesiunea alternanţei locaţiilor acestor surse. Prima adresare provine de la o sursă, aflată la acelaşi nivel cu receptorul. Urmează acţiunea unei surse sonore situate undeva mult mai sus decât receptorul. Succesiunea sonor şi/cu imagine – sonor fără imagine se repetă, iar întreaga secvenţă se încheie cu acţiunea sursei sonore care se şi vede şi care se află pe acelaşi nivel cu receptorul[5]. Iar porunca provenită de aceasta(acestea) este ca Ioan să comunice la rându-i, proorocind pentru „numeroase popoare, neamuri, limbi şi împăraţi”.

Primul verset din capitolul următor introduce o nouă sursă sonoră neidentificată însă nici vizual nici prin alte mijloace:

Apocalipsa 11:1  „Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el.”

Deşi Ioan primeşte trestia de măsurat de la cineva care-l instruieşte cu privire la folosirea acesteia, apostolul nu consideră important să specifice, sau să descrie sursa. El notează doar indicaţii (ermetice) care însoţesc înmânarea trestiei de măsurat. Decriptarea informaţiei conţinute de mesajul sonor rămâne apanajul specialiştilor. Ceea ce poate remarca ori ce neofit este faptul că relatarea tuturor acţiunilor cuprinse între versetele 3 şi 10 este făcută la timpul viitor. Brusc şi fără nici o pregătire sau explicaţie următoarele patru versete sunt relatate la timpul trecut.

Apocalipsa 11:11  Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.

Apocalipsa 11:12  Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut.

Apocalipsa 11:13  În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi, s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului.

Apocalipsa 11:14  A doua nenorocire a trecut. ……………

Semnală faptul că acţiunile din cele şapte versete precedente conţin cuantificări foarte precise cu privire la durata de timp a unor situaţii importante din viitor:

Apocalipsa 11:2  „Dar curtea de afară a Templului lasă-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată Neamurilor, cari vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.

Apocalipsa 11:3  Voi da celor doi martori ai mei să proorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şase zeci de zile.

 

Apocalipsa 11:9  Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.

Vom insista doar asupra secvenţelor sonore la care Ioan a fost martor. În situaţia de mai sus atenţia o vom focaliza pe versetele în a căror notare este folosit timpul trecut. Este vorba de faza care încheie nenorocirea a doua. După învierea celor doi martori se specifică din nou auzirea din cer a unui glas tare. Acesta îi îndeamnă pe cei doi martori înviaţi să se suie sus. Ceea ce se şi întâmplă. Cei doi s-au înălţat la cer, pe un nor, în văzul tuturor, inclusiv al vrăjmaşilor lor. Ioan ne înştiinţează însă că: „În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi, s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului.”

Constatarea referitoare la acest verset ar viza sonorul care în mod normal ar fi fost declanşat de cataclismul descris. Un cutremur care are ca urmare 7000 de victime este, mai ales pentru acele vremuri, este unul catastrofal. Îndemnăm cititorii, pe cei care reconstituie cu ochii minţii această relatare să-şi imagineze starea de spirit a celor rămaşi în viaţă sintetizează în adjectivul ”îngroziţi”. Reacţia supravieţuitorilor a urmat imediat şi este una pilduitoare: „au dat slavă Dumnezeului cerului”. Experienţa tuturor generaţiilor, din orice cultură, „ataşează” exprimării sentimentelor, în special a celor extreme cum este groaza ori glorificarea componente sonore consistente dar specifice ca formă de exprimare în funcţie de vremurile şi locurile în care se „materializează”. Apreciem lipsa chiar şi a schiţării unei descrieri a părţii sonore care a însoţit cataclismul sau al celui care a constituit înveşmântarea gesturilor de slăvire, ca o libertate lăsată celor care se apropie de text de a-şi le imagina în funcţie de propriile experienţe.

Aşa cum a fost proorocit, odată cu sunetele semnalului celei de-a treia trompete se declanşează cea de-a treia perioadă de mari încercări, cea de-a treia nenorocire. Ioan relatează că, din nou, de undeva de sus, din cer, s-au glasuri puternice care vesteau că împărăţia lumii a trecut în mâinile lui Dumnezeu. El consemnează şi reacţia celor din jurul său l-a aflarea acestui importante împliniri. În plan sonor aceasta a constat în închinarea cu feţele la pământ a celor douăzeci şi patru de bătrâni. Capacităţile extraordinare a lui Ioan în domeniul auzului i-au permis să distingă ce rosteau simultan 24 de voci. Un om normal înregistrează faptul că vorbesc mai multe persoane şi eventual reţine unele frânturi din situaţia sonoră. Mai înainte Ioan a înţeles conţinutul a ceea ce proclamau vocile cereşti, chiar dacă nu le vedea provenienţa ci doar direcţia din care se aud. La fel se întâmplă şi în următoarea situaţie în care, în plus, specifică şi numărul şi „identitatea” vocilor. Deşi nici acestea nu sunt sincronizate conţinutul mesajului lor este inteligibil pentru Ioan. El transpune foarte exact mesajul închinării celor 24 de bătrâni. Iar acesta, transpus în text se dovedeşte a fi unul extrem de lung şi de complicat atât ca rostire cât şi conţinut., După deschiderea în cer, a Templului lui Dumnezeu şi accesul la vederea Chivotului legământului Său, încheierea scenei este marcată tot printr-o punctuaţie sonoră reprezentată de ceea ce Ioan consemnează prin formularea: „Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.”

Aşa cum se întâmplă frecvent secţiunile care compun revelaţia lui Ioan debutează cu localizarea spaţiului în care se vor petrece cele ce vor urma. O mare parte a viziunilor care îi sunt oferite lui Ioan au ca şi punct comun faptul că „se petrec” undeva deasupra lui Ioan: în cer. În majoritatea cazurilor substantivul cer nu se referă la un spaţiu izolat vizual, diferit de cel în care se află Ioan ci indică pur şi simplu o zonă aflată undeva mai sus probabil „în văzduh”.

Ca de obicei Ioan relatează succesiunea de imagini dar şi sonorităţile care însoţesc scena la care este martor. Înainte cu câteva versete el relata despre sunetele venite din cer ca urmare a apariţiei Templului lui Dumnezeu şi a accesului vizual la Chivot. Nu se specifică faptul că „accesul” audio-vizual a dispărut şi că noua imagine, cea a travaliului femeii însărcinate, a înlocuit secvenţa precedentă. Se poate imagina că noua viziune se petrece într-o altă parte a spaţiului de deasupra lui Ioan, în altă parte a văzduhului sau a cerului.

Nu ne vom referi la teologia scenei ci încercăm să constatăm componenta sa sonoră structurată probabil din zgomote: „femeia însărcinată ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască”.

Atenţia lui Ioan este focalizată (de către cine?) către o altă „scenă” care se petrece tot în cer, adică tot deasupra lui. Dacă secvenţa anterioară avea un caracter relativ intim, cu puternice implicaţii afective (chinurile unei femei la naştere) ceea ce urmează se desfăşoară la parametrii cosmici: balaurul roş „trăgea după el, cu coada, a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pământ”. După relatarea salvării în chip în chip miraculos, a mamei şi a copilului ei însă în două locaţii total diferite, Ioan descrie confruntarea cosmică din Mihail  şi îngerii lui şi balaurul care-şi conducea armata de îngeri. Ecourile sonore ale luptei care s-a desfăşurat în cer nu sunt relatate de către Ioan, sau poate nici nu au existat.

Următoarele senzaţii sonore relatate de Ioan conţin „verdictul” rostit de un glas din cer care proclamă venirea mântuirii şi înfrângerea pârâşului, aruncat jos pe pământ. Aceeaşi voce îndeamnă cerul şi locurile cereşti să se bucure, iar pământului şi mării i se plânge de milă pentru ceea ce va urma.

Cap 13 Debutează cu descrierea noului peisaj în care este integrat Ioan. Aici apostolul nu se mai referă la ceva care se petrece undeva în cer şi este privit de departe. Ioan se găseşte pe nisipul mării şi de acolo, de destul de aproape, observă ceea ce urmează. Din postura ascultătorului malul mării este locul în care domneşte un sunet de fond permanent: zgomotul ritmic al valurilor. Dar Pentru majoritatea cititorilor „nivelul mării” reprezintă  cel mai „de jos” nivel posibil pe pământ. Chiar şi din această poziţie Ioan reuşeşte să constate că întreg pământul se închina balaurului pentru că dăduse putere fiarei ieşite din mare. Iar fiara avea o gură din care ieşeau hule şi vorbe mari. Ambele noţiuni se referă la o „producţie” sonoră a cărei conţinut şi expresie sonoră nu este specificată în nici un fel. Semnificativă este însă modificarea timpului la care se fac relatările: primele şapte versete sunt relatate la timpul trecut. Versetul opt este formulat la viitor !! Apoi o formulare extrem de familială: (versetul 9): „Cine are urechi să audă !” adică ceva aproape identic cu formulele de încheiere ale scrisorilor către cele şapte biserici[6].

Fiara care s-a ridicat din pământ (cea anterioară se ridicase din mare) lucrând cu aceeaşi putere ca şi fiara precedentă exercita acţiuni prin care făcea ca pământul şi locuitorii lui să i se închine primei fiare. Ioan specifică faptul că această a doua fiară „a zis” locuitorilor pământului să facă o icoană primei fiare. Iar icoanei i s-au dat capacităţi supranaturale printre care şi cea de a vorbirii, deci a comunicării sonore cu cei care i se închină ei.

În capitolul următor lui Ioan i se arată un tablou extrem de semnificativ: Mielul aflat pe muntele Sion, şi împreună cu el cei 144.000 oameni inscripţionaţi cu numele sfinte. Sursa şi modalitatea prin care Ioan a aflat că înălţimea din imaginea pe care o are în faţă este Muntele Sion, dar şi numărul exact al celorlalţi participanţi, la fel ca şi următoarele amănunte cu privire la aceştia nu este precizată. Cu propriile sale simţuri el constată că:

Apocalipsa 14:2  Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul, pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor.

Apocalipsa 14:3  Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, cari fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.

Versetele conţin multă informaţie cu privire la sonor. Le reluăm în ordinea apariţiei lor în text. Prima se referă la locul de unde s-au auzit sunetele, la faptul că sunetele veneau de sus, din cer. Sunt adăugate şi detalii a ceea ce a fost auzit: caracterul unitar al fluxului sonor, asemănarea lor cu vuietul unor ape mari şi referitoare la intensitate: ca vuietul unui tunet puternic. Mai mult decât atât, sunt adăugate şi aprecieri cu privire la timbru, la culoarea sunetului. El este asemănat cu cel al alăutelor[7].

Citind mai departe este greu de imaginat şi probabil şi de interpretat situaţia descrisă:

………….cântau din alăutele lor.

Apocalipsa 14:3  Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor.

Întrebările care vin în minte sunt „cine cântă la lăute” ? Până în acest loc pe parcursul întregii cărţi există o singură menţiune despre mânuitori ai alăutei[8]: cei 24 de bătrâni care „cântau o cântare nouă” în momentul în care Mielul ceresc, găsit vrednic să deschidă peceţile, a luat Cartea din mâna Celui ce şedea pe scaunul de domnie.[9]  Şi de data aceasta formularea este aproape identică doar că se referă la personaje care „Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor”. Rezultă că, de data aceasta, cu alăutele nu cântau cei 24 de bătrâni. Şi atunci cine cântau acea cântare nouă pe care o putea învăţa doar cei 144 000 care fuseseră răscumpăraţi pe pământ ? Şi de la cine şi în ce mod a primit Ioan această informaţie. De ce a trebuit să facă să ne parvină. Din acelaşi fragment poate fi remarcată capacitatea lui Ioan, cu totul ieşită din comun, de a discerne faptul că melodia pe care o aude, este o „cântare nouă”, deci alta decât „cântarea nouă” care a răsunat la slăvirea Mielului. Pentru a face o astfel de afirmaţie Ioan ar fi trebuit să fie la curent cu toate cântările create şi interpretate până în momentul acela. El trebuia să fie posesorul unei memorii sonore uluitoare şi să aibă „la îndemână” întreg repertoriul de cântări pentru a-l putea compara cu ceea ce aude. Cei care doresc să interpreteze textul ca atare mai au o problemă: pentru a memoriza, chiar şi pentru scurt timp o melodie aceasta trebuie auzită de mai multe ori. Ioan auzise cântarea cea nouă, cântată de cei 24 de bătrâni la slăvirea Mielului, doar o singură dată. Iar din descrierea acelui moment, se poate conclude că atenţia lui nu a fost focalizată exclusiv doar pe cântare. Mai trebuie luat în considerare şi faptul că ceea ce cântau nu era un doar text ci şi o melodie chiar dacă aceasta nu a fost notată. Ambele componente să fi fost inedite? Cu atât mai dificil de reţinut.

În noua situaţie Ioan face afirmaţii nu doar cu privire la noutatea cântării ci şi a faptului că ea nu poate fi învăţată decât de cei predestinaţi prin răscumpărarea de pe pământ. Este evident că Ioan primeşte informaţii şi pe alte căi decât prin propriile simţuri. Iar singurul care ştie tot pe pământ şi în ceruri este Dumnezeu. Deci se poate afirma că este vorba despre cunoaşterea revelaţionară.

În textul Apocalipsei urmează o succesiune de mesaje ale căror surse sunt fie în mişcare, fie fixe, vizibile, ori invizibile, dar provenind toate din aceeaşi zonă aflată deasupra nivelului la care se afla Ioan: de sus, din cer.  Mai întâi se relatează despre trei mesaje rostite de trei îngeri diferiţi care zburau prin mijlocul cerului. Primul înger, cel cu Evanghelia şi-a rostit mesajul cu „glas tare”. Cel care a vestit căderea Babilonului a vorbit probabil ceva mai domol căci este notat că el „a zis”. Cel de-al treilea înger, cel care a atenţionat împotriva închinării la fiară, şi-a rostit lungul mesaj tot cu „glas tare”.

Este descrisă şi o situaţie sonoră responsorială(vers.13). Interlocutorii nu sunt vizibili. „Şi am auzit un glas din cer, care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, cari mor în Domnul!” -„Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”   Probabil că Ioan ştie tot prin revelaţie, că cel care a confirmat prima afirmaţie a fost Duhul lui Dumnezeu.

Şi scena următoare se petrece tot „în văzduh”. Ceea ce se aude nu îi este destinat în mod expres lui Ioan, el este doar martor la ceea ce „un alt înger” ieşit din Templu i-a strigat „cu glas tare” Celui ce şedea pe nor. După ce secera a fost aruncată pe pământ şi pământul a fost secerat tot din Templul ceresc a ieşit un alt înger care avea un cosor ascuţit şi care devine interlocutorul unui al treilea înger ieşit de data aceasta din altar şi despre care suntem informaţi că avea stăpânire asupra focului. Acesta i se adresează cu „glas tare” îngerului cu cosor ascuţit.

În continuare, proxima secvenţă în care sunt referiri la sonor este cea care este formulată astfel:

Apocalipsa 15:1  „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, cari aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.

Apocalipsa 15:2  Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei.

Apocalipsa 15:3  Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului”