Mă tem că nu!
…‘truth does not accommodate to belief, belief has to accommodate truth…(…) merely believing it does not make a proposition true (…) human desire/will is set to reshaping the truth to suit itself.’ (Dallas Willard)…via Miri Giosanu
The truth is rarely pure and never simple. – Oscar Wilde
Joel Osteen – Your best life now (book)
John MacArthur: „Well, that’s strange, because the only way a ‘Christian’ could live ‘their best life NOW’ it is if they’re going to hell” via Alex Ile
Ah! Am uitat!
Disclaimer: postare lungă şi grea. Afirmaţii tari. Ironie pentru care sînt necesari neuroni. Hrană tare. A se citi după cafea, cu răbdare şi de mai multe ori şi cu Biblia deschisă precum creştinii din Bereea (cu doi de e şi cu accentul diferit faţă de băutura preferată a unora) Nu vă grăbiţi la dat cu părerea în baltă, dar… oricum comentatorii mei sînt mai deştepţi decît ai lor 🙂
Dragostea nu este nicidecum mesajul esenţial al lui Isus Cristos şi nici scopul fundamental pentru care S-a Întrupat, mai ales dacă scoatem fraza „Dumnezeu este dragoste”din contexul literar, dar şi din contextul vieţii şi lucrării Mîntuitorului.
Această expresie atît de întîlnită deasupra baptisteriilor din bisericile noastre baptiste ar trebui completată cu „Dumnezeu este Sfînt, Sfînt, Sfînt”. De trei ori Sfînt. Dragostea nu- anulează sfinţenia, sfinţenia nu-I sufocă dragostea.
Acest gen de frazări (Dumnezeu este dragoste. Full Stop!) nu numai că degenerează în lozinci, dar conturează deja cadrul pentru însămînţarea unei teologii pe care am văzut-o popularizată între tinerii din Statele Unite încă din anul 2008. Nimic nou sub soare însă, cine cunoaşte istoria gîndirii creştine ştie că astfel de idei nu sînt cu totul noi.
Putem spune că dragostea este o parte din raţiunea pentru care S-a făcut carne Cuvîntul, dar nu scopul. Aici este o altă discuţie.
Cei care fac teologie după filmul Patimile lui Mel Gibson ar putea susţine acest lucru, şi anume că mesajul Mîntuitorului ar trebui să fie mesajul Iubitoriului. Crezul ne spune că S-a făcut carne pentru noi şi pentru a noastră mîntuire. De aceea îl vom numi Mîntuitor.
Trailerul lui Mel Gibson spune: His Message was Love. Greşit.
De data aceasta nu mă voi referi la deserviciile pe care nefericita abordare le-a făcut imagin(ăr)ii lui Isus Cristos, ci la un alt aspect.
Să îl ascultăm pe Mîntuitorul vorbind. Este în faţa lui Pilat Ponticul, cînd este pus în discuţie tocmai scopul existenţei Sale, învinuirea supremă. Discuţia alunecă spre identitate şi rol, lucrare şi scopul înfăţişării în istorie.
Ioan 18:33 Pilat a intrat iarăş în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: „Eşti Tu Împăratul Iudeilor?”
34 Isus i-a răspuns:„Dela tine însuţi zici lucrul acesta, sau ţi l-au spus alţii despre Mine!”
35 Pilat a răspuns:
„Eu sînt Iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mîna mea: ce ai făcut?”
36 „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s’ar fi luptat ca să nu fiu dat în mînile Iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”
37 „Atunci un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat.
„Da”, a răspuns Isus. „Eu sînt Împărat. Eu pentru aceasta M’am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.”
38 Pilat I-a zis:
„Ce este adevărul?”
Isus a venit să mărturisească despre Adevăr, fiind Adevărul (Calea, Adevărul şi Viaţa, vezi Ioan 14), a venit să mărturisească şi despre Dragoste, fiind Dragostea, a venit să mărturisească deopotrivă şi despre sfinţenie, fiind Sfîntul lui Dumnezeu.
Fiul Omului a venit să caute şi să mîntuiască ce era pierdut! (Matei 18:11) Cine este El? Adevărul! Ce a venit să facă El? Să ne mîntuiască! Mîntuirea în Adevăr şi adevărul despre mîntuire sînt împletite şi în dialoguri (vezi dialogul cu Pilat şi cu bogatul din Marcu 10 sau Matei 19) şi în predicare şi în lucrare. Şi oare nu putem defini problema omului în jurul acestor două lucruri, ieşirea din întunericul Mincinosului, o problemă epistemică, prin metanoia, înnoirea minţii, şi renaşterea la nouă viaţă, prin palingenesie, din păcat, o problemă de ontologie? Nu putem cunoaşte Adevărul fără a fi mîntuiţi, nu putem fi mîntuiţi fără a afla adevărul.
Cînd ne întrebăm care este mesajul esenţial al lui Isus Cristos nu trebuie să uităm o clipă că El este Cuvîntul. Cînd ne întrebăm de ce a venit de la Tatăl, nu trebuie să ascundem prin lăcaşul minţii că El este chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. Perspectiva trinitară nu trebuie sacrificată nici aici.
Ce va fi însemnînd aceasta?
Că predicînd dragostea lui Dumnezeu, nu trebuie să îl transformăm pe Isus într-un Pink Jesus. Privind icoana (lăuntrică în cazul meu ca baptist) Pantocratorului nu trebuie să lăsăm un zîmbet de carton să inunde urgia ochilor înflăcăraţi.
Istoria începe cu un Dumnezeu zîmbitor, satisfăcut de creaţia Sa, continuă cu un Dumnezeu încruntat care îşi fugăreşte creatura din creaţie, se frînge în două prin frîngerea Dumnezeului-Om pe calvar şi sfîrşeşte cu un Isus cu ochi ca para focului, dar care strigă Vino, dar numai Miresei, prin Duhul.
Să nu uităm că Cel care a spus: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi” (Matei 11:28) va spune şi „Depărtaţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7:23). Cel ce a spus că a venit nu ca să judece lumea (Ioan 3), va sta pe scaunul de judecată şi va împărţi omenirea în două precum îşi separă păstorul oile de capre (Matei 25).
Acelaşi strigă: cine nu adună cu Mine risipeşte, cine nu este cu Mine este împotriva Mea (Matei 12:30).
Îmi pare rău, nu avem un Cristos mai puţin radical. Toţi cristoşii blîndoci s-au epuizat, toţi idolaşii cîrlionţaţi, amoraşii pletoşi şi bucălaţi, toţi s-au vîndut deja.
Isus Cristos nu a venit ca să ne transmită un mesaj de dragoste generală şi solidaritate cu specia. După cum vedeţi în aceste zile în Japonia versus bătăia de pe zahăr la ofertă de la Vaslui a urmaşilor lui Ştefan cel mare şi măricel…. după cum bine vedeţi, dînşii se descurcă cu dragostea, sacrificiul, solidaritatea şi iubirea de aproapele mai bine cu Shinto şi Budismul decît cu religia lui Cristos. Moldovenii încreştinaţi de mai bine de 2000 de ani s-au bătut vitejeşte pe zahăr, şi-au călcat femeile în picioare şi au rupt uşile benefactorului, pe cînd japonezii stau cuminţi şi îşi împart porţiile cu străinii, se duc la slujbe, iar 50 dintre ei ne dau zilele acestea una dintre cele mai umilitoare lecţie de iubire faţă de semeni.
Am cunoscut oameni mai buni decît mulţi creştini între yoghini şi între budişti. Există o sectă yoghină în India ai cărei adepţi mătură înaintea lor cu grijă ca nu cumva să calce vreo musculiţă. Sînt buni, mult mai buni decît noi. Eu sînt un criminal fără milă la cîţi ţînţari am ucis şi schingiuit.
Dacă se poate acel lucru şi fără Cristos înseamnă cu siguranţă că nu acela este mesajul esenţial, fundamental al lui Isus Cristot. Înseamnă că trebuie să fie altul.
Care? Adevărul! Adevărul despre Adevăr, adevărul despre Dumnezeu? Probabil că da, cel puţin dacă ne limităm lectura la Ioan, „apostolul Dragostei”. Aici este un alt mit care trebuie demontat şi anume cum că Ioan Apostolul ar fi fost un senin senil care umbla la bătrîneţe din loc în loc purtat pe braţe împrăştiind printre binecuvîntări amnezice mesajul „esenţial” al maestrului său: „iubiţi-vă unii pe alţii, iubiţi-vă unii pe alţii”.
Să ne amintim că acelaşi scrie:
„2Io 1:9 Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Hristos, n’are pe Dumnezeu. Cine rămîne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul.
10 Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”
11 Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele.”
Toate ca toate, dar pînă la adevăr, pînă la Adevăr! Prieteniile şi iubirea se încheie. „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul” se poate traduce şi în creştinism fără teamă că vom rata miezul credinţei.
Chiar cel mai cunoscut verset din sfintele Scripturi, Ioan 3: 16, scris de acelaşi iubitor apostol, conţine o ameninţare: „să nu piară” şi această piere pare a fi veşnică, după cum înţelegem din Matei 25; 46. Dacă viaţa este de veci, atunci pedeapsa este pentru veşnicie, dacă viaţa veşnică de răsplătire este fără sfîrşit şi în afara timpului, atunci şi pedeapsa, păstrînd paralelismul, este eternă.
Îmi pare rău că pe piaţa de religii la ofertă nu avem un Dumnezeu mai iubitor! Ar fi fost foarte cool! Şi din acest fel de dumnezei avem stocuri epuizate.
Dragostea va birui pînă la urmă! Oare? Iată ce spune domnul Bell.
Cum de poate descrie Biblia un Dumnezeu care pune la frigare cea mai mare parte a fiinţelor create de El? Cum putem concepe un Dumnezeu care ne izbăveşte de Dumnezeu, un Fiu care ne izbăveşte de Tată?
Iată o reacţie la ultima carte a lui Rob Bell AICI.
We must await the release of the full book in order to know what Rob Bell is really saying, but his advance promotion for the book is already saying something, and it is not good. The material he has already put forth does demand and deserve attention.
The Emerging Church movement is known for its slick and sophisticated presentation. It wears irony and condescension as normal attire. Regardless of how Rob Bell’s book turns out, its promotion is the sad equivalent of a theological strip-tease.
The Gospel is too precious and important to be commodified in this manner. The questions he asks are too important to leave so tantalizingly unanswered. Universalism is a heresy, not a lure to use in order to sell books. This much we know, almost a month before the book is to be released.
Discuţiile referitoare la ultima carte a domnlului Bell au creat o întreagă isterie mediatică, iar videoclipurile referitoare la subiect au devenit virale.
Iată aici reacţia lui Kevin DeYoung.
Al Mohler răspunde din nou AICI.
A few might suggest HarperOne wins. They may be right. With a pre-release campaign that’s currently pushed it to No. 6 on Amazon.com, HarperOne will win financially, but let’s not forget that publishing is an industry facing countless challenges and it’s going to take a lot of sales from a lot of books to carry the publisher.
So who wins? Maybe nobody really wins. And maybe that’s okay. Maybe like stumbling upon a boy playing in a mud puddle on a stormy day, we glance over, smile, and then get on with the rest of our lives.
Întotdeauna am fost sceptic faţă de pseudo-traducerea şi „reinterpretările” lui Eugene Peterson. Iată şi de ce. Nu-i de mirare!
Iată aici alte recenzii pro şi contra.
Iată şi selecţia lui Justin Taylor
Tot Justin TAylor selectează un pasaj prin care ni se aduce aminte de un text scri cu mai mult de 100 de ani în urmă, dar referitor la aceaşi problemă: ce se întîmplă cînd accentuăm mai mult dragostea Domnului în detrimentul unui portret biblic echilibrat al lui Dumnezeu.
Iată ce spun şi universaliştii.
Ca tradiţionalişti, putem predica despre Iad? Da, sînt de acord mai ales cu ultima: să predicăm cristologic, dar mai ales trinitarian, dintr-o perspectivă trinitariană, aş spune eu.
Nu întîmplător apostolul „iubirii” îşi încheie epistola astfel : „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli!”
Cred că miezul dezbaterii, şi tocmai de aceea am început postarea mea astfel, miezul acestei dezbateri nu stă în demonstraţia unii către alţii că există sau nu există iad, ci trebuie să ne frămîntăm cu modul în care există Dumnezeu. Să continuăm, aşadar, pe urmele capadocienilor şi ale lui Augustin.
Dacă Îl vom fi cunoscut pe El cu adevărat, atunci Iadul şi Raiul îşi găsesc locul la stînga şi la dreapta Sa, lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, de asemenea, iar iubirea Sa nu se va pierde între acestea.
Pînă una alta să ne aducem aminte de unde am pornit: Este dragostea mesajul esenţial al lui Isus Cristos?
Dar oare am putea reduce mesajul lui Isus Cristos la o schiţă, la o platformă program, la o schemă ideologică, la ceva în trei sau şapte puncte? Cînd spunem „esenţial” sau „fundamental”, presupunem că există şi o parte a mesajului Său care poate fi considerat secundar, lateral, periferic, nu-i aşa?
Oare nu este El Însuşi Mesajul? Cuvîntul? Atunci cînd afirmăm acest lucru nu facem distincţia între central şi periferic în învăţătura Domnului, nici între învăţături de primă mînă şi cele care pot fi indexate ca suplimente. Apropierea de învăţătura lui Cristos se face prin Persoana acestuia, în Duhul, atraşi fiind de dragostea Tatălui. Abordarea este ultimă, holistică, finală şi definitivă, ca o scufundare de botez. Nu mai există învăţături importante şi altele mai puţin importante, cu toatele fiind cuvintele Cuvîntului, viaţă din Viaţă.
Apostolul spune: „ὑμεῖς δὲ οὐχ οὕτως ἐμάθετε τὸν Χριστόν” Efeseni 4:20
Marius Cruceru 
Dacă aș vrea să apăr my fellow christians de presupuse erezii emerged via Bell sau Tinkerbell aș folosi o tactică mai subtilă. Aș începe prin a prezenta părțile bune din eresiologia lui (presupusă, again) și aș merge gradat până la demolarea a tot ce e complet anti-christic.
Ar fi și onest. Nu-mi place violența deci nu-mi place războiul clasic deci nu-mi plac demascările publice. Dacă Bell nu avea succesul pe care-l are problemele puse de el, lăsând deoparte soluțiile, nu ar fi interesat acum atâta lume și categoria de creștini pe care o reprezintă nu ar fi existat decât în pătrățica ei, pătrățică rezervată cu generozitate iubitoare la stânga de către cei adevărați din dreapta.
Cum am zis și în altă parte, nimeni nu va trece dintr-o parte în alta după ce se oprește tsunamibellul. Taberele vor mai trage un rând de gard electric în jurul lor pentru a nu se contamina unii pe alții iar alimentele submarinele și orice alte ajutoare din afară vor fi respinse pe principiul gadafian al neamestecului în măcelurile interne.
Sam, Trevin Wax a observat foarte bine pe blogul lui, cred. Aceasta arată ca un virusuleţ micuţuleţ în Trupul Bisericii.
Toată tevatura a arătat că virusul e virus, că Trupul tuşeşte, dar a arătat şi că va rezista. Virusul a fost izolat. Să fim sănătoşi!
Ultimul paragraf e singurul lucid si clar…El insusi este Mesajul, Cuvantul! Restul articolului e la fel de confuz si neclar ca si asa zisa exagerare a bisericii emergente… Aceleasi argumente si acelasi adevar incomplet ca si in cealalta tabara…In fine…
O intrebare: Oare toata povestea asta cu ,,love wins” din ,,emergent church” nu este o reactie la anii indelungati in care oamenii au fost speriati numai cu un mesaj al furiei lui Dumnezeu si al iadului? Toate ,,campaniile” evanghelistice in care pe un fond muzical spunem o ilustratie si speriem oamenii ca s-ar putea sa-i loveasca o masina la iesirea din biserica, asa ca e bine sa se pocaiasca”…???
Cam asta a fost mesajul vreme indelungata si o astfel de abordare este cel putin la fel de incompleta precum ,,love wins”. Unde sunt acei oameni care sa il prezinte pe Cristos si atat? Dragoste prin dreptate si dreptate prin dragoste (cred ca Ravi Z. a spus asta)!
E distanţa dintre Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios a lui Edwards şi unele predici debile, în spiritul unui flower-power resuscitat pe un calapod reformat, în plasa cărora au căzut şi nume interesante precum Lucado şi Chalke.
Pe de altă parte, când vorbim despre dragostea lui Dumnezeu şi dreptatea Sa … amestecăm concepte din categorii diferite, inegale. Dumnezeu este dragoste – afirmaţie pe palier ontologic; ea este stâns legată de Sfânta Treime şi de relaţia dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Ni se spune, însă, că Dumnezeu este drept sau sfânt, nu că este dreptate sau sfinţenie … Este un cu totul alt tip de afirmaţie despre Cel Preasfânt. Mi se pare periculoasă perspectiva, indusă uneori (nu în această postare), că dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu ar fi complementare în înţelegerea dumnezeirii …
Dacă Marius consideră că este de folos şi lasă linkul, citiţi rogu-vă şi o altfel de abordare asupra mult-prea-lăudatei predici a lui Edwards aici:
http://dyobodiu.wordpress.com/2010/11/05/pacatosii-in-mainile-unui-dumnezeu-manios-o-antiapologie/
Multumesc pentru acest articol. Am folosit cateva din Nooma videos pe care le are Bob Bell dar nu mi-am putut da seama exact doar din video ce anume este gresit in teologia lui, atat doar ca vobeste despre un Dumnezeu care ne iubeste no matter what we’ve done. There is no mention of repentance or the consequences for sin – even in the example of the disobedience of his own son, which he uses in one of the videos. I also read Al Mohler’s article, which is very helpful in presenting Bell’s views.
citeşte şi articolul mai lung al lui KEvin deYoung
Aici ai nimerit, Dyo, nu gust Lucado deloc, aşa cum nu gust nici pe pictorul luminii Kinkade
Iată aici ce spun https://mariuscruceru.ro/2009/06/30/fatherhood-shakespeare-kinkade-michael-jackson-wright-versus-piper/
Ideea de bază mi se pare cea de aici, şi cu acest link vreau să îi răspund pe scurt şi lui Teofil Stanciu
http://www.firstthings.com/blogs/firstthoughts/2009/06/23/kinkade%E2%80%99s-cottage-fantasy/
Cum s-a ajuns de la Bosch la Kinkade oare? Asta este întrebarea mea, l-am scos pe Rembrandt din ecuaţie.
Tind să te contrazic ca unul care tocmai acum lucrez la 1 Ioan unde se află în capitolul 4 afirmaţia Dumnezeu este dragoste.
Citeşte întreg contextul, te rog.
Să facem deosebirea dintre afirmaţiile ontologice şi cele de altă natură. Cînd sîntem pe teritoriul ontologiei, cînd spunem despre cineva este „om” sau cînd spunem că este „un om bun”, o fiinţă bipedă fără pene? Să nu confundăm propoziţiile cu predicat nominal cu propoziţii care se înscriu automat între afirmaţiile ontologice.
Contextul este foarte complex acolo şi face parte dintr-o demonstraţie a disimulării. Sîntem în plin text ironic, aşa cum definesc ironia în cartea despre Predica de pe Munte.
Dragostea şi Sfinţenia NU SÎNT nici complementare nici suplimentare în înţelegerea Dumnzeirii.
În primul rînd trebuie să vedem dacă ÎNŢELEGEM Dumnezeirea.
Aici FIUL este „afirmaţia ontologică”. El ni l-a (şi aşa este în greceşte în cap 1 din Ioan) EXEGETAT pe Fiul, el ni L-a explicitat, ni L-a demonstrat, arătat, L-a făcut văzut din nevăzut.
Intrăm pe teritoriul ontoologiei cînd spunem Isus Cristos este Dumnezeu, ori exact asta este finalul demonstraţiei din capitolul 4 din 1 Ioan, din Epistolă.
aşa cum nu sînt fan Kinkade, nici Edwards nu gust cu multă plăcere, prefer predicile lui Augustin.
draga Viorel,
nici eu nu înţeleg manualele de medicină, dar nu îndrăznesc să spun cu gura plină că sînt confuze. Am căutat destul de mult formulările intenţionat ambigue uneori, tocmai pentru a urma un model de teologhisire a ambiguităţii.
dacă vei citi un text ca 1 Ioan fără avertizare vei spune că este scris de cineva care este puternic lovit de altzheimer, combinat cu demenţă senilă avansată, combinată cu o lipsă minimală de educaţiune logică etc.
Nu, tocmai asta este, dacă îmi permiţi să spulber ignoranţa … nu prea s-a predicat despre furia lui Dumnezeu şi despre Iad. Aici, onor pictorilor din Bucovina, Biserica Ortodoxă a încercat să compenseze prin pictarea peretelui de Apus cu Marea Judecată.
Noi, mai ales evanghelicii, ne-am scris pe toate colţurile, rotunjindu-le cu „Iubire, Dumnezeu e iubire, să ne iubim”, pupa-nbrăţişat Agora Libertăţii, Piaţa-Ndependenţei de individ, o salată de concepte care l-a depictat pe Dumnezeu ca pe un Idolaş.
Încearcă totuşi să citeşti şi link-urile că nu degeaba m-am chinuit amar.
Prezentarea lui Cristos aşa cum spui am făcut-o la Cluj, chiar într-o sesiuen de răspuns la cartea lui Ravi. Dcă vei căuta, există sesiuena video.
(Rev 20:10) Si diavolul, care-i însela, a fost aruncat în iazul de foc si de pucioasa, unde este fiara si proorocul mincinos. Si vor fi munciti zi si noapte în vecii vecilor.
(Rev 20:11) Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Celce sedea pe el. Pamîntul si cerul au fugit dinaintea Lui, si nu s’a mai gasit loc pentru ele.
(Rev 20:12) Si am vazut pe morti, mari si mici, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise în cartile acelea.
(Rev 20:13) Marea a dat înapoi pe mortii cari erau în ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat înapoi pe mortii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui.
(Rev 20:14) Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
(Rev 20:15) Oricine n’a fost gasit scris în cartea vietii, a fost aruncat în iazul de foc.
Slava Domnului! Ma bucur va fi asa cum este scris. Si sunt convins ca si apostatii de pretutindeni si din orice vreme vor primi o pedeapsa dreapta din partea lui Dumnezeu. Acesti intelectuali, mari amatori de teologie noua, progresista, care fac din „Dobito ergo cogito.” deviza calauzitoare a vietii lor, vor avea ocazia de a testa pe pielea lor adevarul din versetele de mai sus.
(Jud 1:4) Caci s’au strecurat printre voi unii oameni, scrisi de mult pentru osînda aceasta, oameni neevlaviosi, cari schimba în desfrînare harul Dumnezeului nostru, si tagaduiesc pe singurul nostru Stapîn si Domn Isus Hristos.
(Rev 22:20) Cel ce adevereste aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curînd.” Amin! Vino, Doamne Isuse!
Da ,Emil, dar cum mai poti avea trecere predicind doar despre sfintenie, curatire sufleteasca, duh nou, dreptate si adevar, carari drepte, lasati-va de pizma, nu va credeti singuri intelepti, fie-va mila cu frica, pritenia cu lumea= vrajmasie cu Dumnezeu.etc..daca spui insa ca Dumnezeu este dragoste, insemna ca El iarta totul si nu trebuie sa ne mai temem de minia Lui.
In acest caz spunem si ca din dragoste Dumnezeu nu va ingadui focul vesnic, peste cei neascultatori.
Elisa, ma gandesc la ziua aceea…. in care pamantul si cerul vor fugi din fata lui Dumnezeu si nu va fi loc pentru ele…
Cum vor veni tovarasii apostati cu ifosele lor…Ce vor zice ei atunci?
Doamne, pe mine ma dadea inteligenta afara din casa… Cum puteam eu sa cred Scriptura ca prostii aceia de fundamentalisti? Citisem doar atata filozofie, teologie, aveam atatea diplome…la universitati de prestigiu…aveam atat de mult talent… care ma chinuia….
Vor mai avea oare oamenii acestia ocazia sa-I spuna lui Dumnezeu cum si L-au imaginat ei pe baza conceptelor umaniste de dragoste si dreptate dar nu dupa Scripturi?
Cred ca perceperea Dragostei lui Dumnezeu si a Sfinteniei Sale in acelasi timp este o problema complexa. Nu cred ca cele doua se pot impaca intru totul in sensul clasic. Mecanica cuantica ne invata ca lumina e si unda si corpuscul in acelasi timp, lucru care sfideaza logica. Omul e rareori capabil sa perceapa sentimente contradictorii in acelasi timp, doar daca o face in spiritul ignorantei (vezi dublugandit in 1984 de Orwell). Fericire in prezenta suferintei, dragoste absoluta in prezenta sfinteniei – concepte paradoxale cred eu. Sau poate ma duce capul (sau sufletul) mai putin.
Daca esenta crestinismului e dragostea, nu inseamna ca trebuie sa zburdam pe campii sa culegem flori si sa imbratisam copaci. Daca esenta mesajului lui Isus nu e dragostea, nu inseamna ca nici esenta crestinismului nu e dragostea. Trebuie facute distinctii clare intre aceste concepte. Intr-adevar, Isus a venit sa ne spuna adevarul. Dar noi nu avem aceeasi misiune ca El. Noi nu suntem „aparatori” ai adevarului – cum spune Nietzsche: de parca adevarul nu e indeajuns de puternic sa se apere singur. Noi suntem „practicanti” ai adevarului.
Nu degeaba a(vea)u grecii mai multe cuvinte pentru conceptul de dragoste. Sunt un mare fan Kierkegaard si Eclesiastul, as putea scrie cateva pagini despre dragostea de viata, fericirea pe pamant si siguranta mantuirii – idei care nu ar fi neaparat in acord cu opinia publica generala.
Am mai spus asta si in alta postare, avea tematica asemanatoare. Cred ca problema dragostei lui Dumnezeu si a dragostei noastre e ca un concept panoramic, care nu poate fi perceput tot o data pentru ca avem doar o pereche de ochi. Cine este prea libertin cu el insusi si cu ceilalti, sa-si aminteasca de Sfintenia lui Dumnezeu. Cine e prea strict, sectant sau ezoteric, sa-si aminteasca de dragostea lui Dumnezeu.
Creştinismul este o religie a paradoxului, iată un truism. Chesterton a demonstrat-o ca nimeni altul.
Nu cred că esenţa creştinismului este o stare, un sentiment, un concept. Esenţa creştinismului este o Persoană.
Chiar împotriva acestui demers am scris, finalmente, tocmai de asta i se pare lui viorel confuz articolul.
Că a încerca să găseşti „esenţialul” creştinismului este oun demers condamnat la eroare.
De acord cu ideea de practicanţi ai „adevărului”.
„Esenţa” creştinismuilui este Dumnezeu, Dumnezeu este dragoste, de aceea este un Dumnezeu atît de crud, nu-i aşa? Plin de sînge pe mîini!
De asemenea, Sofia noastră este tot Isus, Înţelepciunea de sus, a fi filozof în termenii creştinismului înseamnă a-L iubi pe Isus.
Cred că John Stott a spus că Domnul Iisus a vorbit mai mult despre iad decât despre rai. Şi Scriptura vorbeşte mai mult de pedeapsă decât de dragostea lui Dumnezeu. Pentru mine orice noutate în ale teologiei e erezie, chiar dacă sună frumos. Am citit o carte care vorbea despre Evanghelia Apei şi a Duhului. O idioţenie.
Nu m-am gândit că Eugene Peterson poate spune una ca asta .
Trebuie să ne întoarcem la Părinţi , fiindcă ei sunt cei mai veritabili în a ne tălmăci Scripturile. Aici domnul Bell şi-ar găsi susţinere la prostia ce-o spune la Origen. Şi teologii moderni ar găsi una alta şi pe la Karl Barth.
Oricum ,acest „adevăr” recent descoperit se vinde bine, la fel ca şi cărţile lipsite de conţinut a domnului Dan Brown.
Din păcate sau din fericire (depinde de ce parte a gardului emergent ne aflăm)
Bell n-a inventat roata. Ceea ce spune el e ceea ce gândesc și gândeau deja din ce în ce mai mulți și dacă bisericile conservatoare nu se ocupă de problemele reale care au dus la dizidențele actuale nu va avea decât de pierdut.
Mai rău e că și o parte din emergenții (prea) entuziaști ar pierde pentru că nicio fractură într-un corp nu poate fi benefică.
Până la Părinți ne mănâncă alți sfinți.
şi care este acea listă de probleme actuale de care nu se ocupă bisericile conservatoare? Putem avea o listă?
nu întreb cu ironie, ci cu perplexitate.
Având în vedere că ești de acord cu alții că mișcările Bell-icoase sunt doar o răceală banală pentru corpul viguros al creștinismului contemporan sunt nevoit să consider perplexitatea ta sinonimă cu ironia așa că din unghiul meu de privire ai comis un pleonasm dialogal 🙂
Apocatastaza apare mai mult sau mai putin explicit si la Sf. Grigorie al Nisei, Sf. Maxim Marturisitorul si Sf. Isaac Sirul. Nu este o certitudine, ci o speranta.
apocatastasisul ne parvine din gandirea origenista.
speranta pt cine? inseamna ca mai are si diavolul o speranta!
cred că în acest punct Stott are dreptate, mai ales dacă ne refrim la discursul din Matei 24-25, nu neapărat despre rai, dar despre „ce s-ar întîmpla dacă nu… ”
Da, aşa cum spuneam, nimic nou sub soare. Ce-a fost va mai fi. Inclusiv neomontanism, neoarianism, neoorigenism.
Dragostea adevarata ca sa se poata sustine nu poate exista decat in granitele stabilite de dreptate si de adevar. De fapt daca intr-o societate adevarul si dreptatea exista dragostea apare in mod „natural”, adica de la sine (de fapt din dragostea lui Dumnezeu care inunda planeta si o umple de viata).
Sa aruncam o scurta privire si sumara in natura… Consideram lumina ca fiind adevarul pentru ca ea face posibila comunicarea cea mai simpla si dragostea ca fiind mediul favorabil deoarece ea este entitatea care face posibila viata. In primul rand este clar ca in locurile in care dragostea lui Dumnezeu cam lipseste nu creste nimic. Observam apoi ca in locurile in care nu este lumina se dezvolta foarte bine mucegaiurile, viermii, gandaci si de asemenea animale mai mari precum cartita, bufnita… In fine un decor nu prea incantator. Asa ca trecem la peisaje mai luminate. Aici observam ca in lipsa unor procese de administrare (dreptatea…) fiintele care domina peisajul sunt cele care cresc si se inmultesc mai repede sau se pot apara mai bine si nu delicatele si folositoarele plante/animale de cultura…
Deci din natura putem vedea lectia ca doar impreuna adevar(lumina) + dreptate(administrare) + dragoste(mediu favorabil) putem avea un mediu in care noi oamenii putem trai in conditii normale. Orice element ar lipsi din cele 3 rezultatul ar fi ca viata biologica umana sa devina de groaza sau imposibila.
Aceasta lectie cred ca se poate translata in domeniul spiritual fara coeficienti de corectie semnificativi… Adica in acelasi mod cum in natura, viata biologica umana nu se poate sustine fara lumina, administrare si mediu favorabil tot asa nici spiritual nu este posibil sa avem o viata calitativ normala fara adevar, dreptate si dragoste. Toate 3 sunt absolut necesare…
Despre existenta iadului si alte subiecte apropiate am mai vorbit. Nu are rost sa mai repet ca oricum nu am nimic de modificat in pozitia mea.
Imi place foarte mult punctul tau de vedere şi este logic. Problema teologilor ce vor să meargă cat mai departe este: cum de aceste trei atribute (dragoste, sfintenie, adevar) nu vin in conflict si nu se exclud reciproc. Comentariul dumneavoastră a pus oarecum lumina in această problemă, in stilul lui C.S.Lewis. Domnul să vă binecuvanteze!
Pai nu se exclud reciproc decat in imaginatia lor… 😦
Oricum nu merit nimic pentru ca nu am facut decat sa arat … ceea ce Dumnezeu a aratat si arata din belsug… 🙂
Problema este modul in care este prezentat Dumnezeu chiar de catre biserica. Daca mesajul ar fi corect si bine prezentat nu si-ar mai pune nimeni intrebarea „cum poate Dumnezeu sa trimita oamenii in Iad?”. Intrebarea in sine arata ca nu s-a inteles Evanghelia (Vestea buna) si natura lui Dumnezeu.
De exemplu, cati crestini inteleg epistola catre Romani a lui Pavel? Numai pe asta daca o intelegi si adaugi la ea si primele 3 capitole din Geneza ar trebui ca lucrurile sa fie clare. Dar uite ca ele nu sunt clare si de vina sunt cei care ar trebui sa duca mesajul Evangheliei mai departe. Nu mesajul ca Dumnezeu este dragoste este de vina ca s-a ajuns unde s-a ajuns.
@”Cînd spunem “esenţial” sau “fundamental”, presupunem că există şi o parte a mesajului Său care poate fi considerat secundar, lateral, periferic, nu-i aşa?”
Foarte bine punctat. De multe ori astfel de afirmatii („mesajul esential este…”) sunt spuse doar ca unii sa atraga atentia asupra lor insisi, aratand lumii (in cercul lor) cat de pregatiti sunt. E una cand spui „cred ca” si cu totul altceva cand spui „mesajul principal al Domnului Isus este…”.
Pe de alta parte, anumite parti ale mesajului Evangheliei pot fi subliniate in anumite situatii socio-culturale, se pune intrebarea daca o astfel de abordare este pasagera sau conduce la o apasare artificiala doar pe o parte a talerului, ajungandu-se la eroare provocata.
Si nu atat faptul ca s-ar pune accent pe dragoste, cat faptul ca se neglijeaza restul mesajului divin despre divinitate.
Noi suntem obisnuiti, ca oameni, sa cautam ce-i mai bun la ceilalti, uitand sa intelegem ca Dumnezeu este desavarsit in toate. In acelasi timp, dragostea este partea a mesajului Adevarului si, in contextul descoperirii adevarului, sta alaturi de bunatate si mila: „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. (Tit 3:4-7)”
Exact, mă bucur că am fost înţeles.
Emil,
cred ca mesajul principal a lui Hristos este pocainta.
Nu stiu cum este cu cei vicleni ; mereu m-am intrebat
daca ei au parte de mintuire?
Viclenia se naste si din mindria de a crede ca totusi suntem altceva decit NIMIC
pe pamint; de a ne crede mai intelepti decit Intelepciunea incit schimbam pina
si Cuvintul.
Cind am venit la Domnul nu erau atitia intelepti mindri si sofisticati ca acum (in urma cu 16 ani) ceea ce vezi pe unele bloguri asa zis crestine te-nfioara, cita superioritate, cite laude isi aduc unii altora!
Inaintea Domnului suntem la fel cu totii ; insa apostazia are oameni tot din sinul credinciosilor, ca n-au cazut cei care”nu au fost crestini”;
cea mai mare paguba o va aduce oamneilor mindria.
Ce trist sa fi cunoscut odata Harul si sa cazi in aposatazie.
Poate este o problemă complexă, dar nu mi se pare. Mai demult mi-am pus această problemă. Cineva a predicat mai demult că Dumnezeu, fiind Dragoste, va mantui pe oricine, inclusiv pe Diavol. Stupid, dar omul amvonului găsea şi sprijin Biblic, 1 Timotei 4:11. Iată cum mi-am pus eu problema:
Pune-te in locul lui Moise; vezi un egiptean torturand pe un evreu, aproape să-l omoare. Ce-ai face in situaţia lui Moise? Din dragoste pentru evreu, il omori pe egiptean. Dacă-ncerci să-i impaci cu dragoste, a doua zi se va relua conflictul şi tu, Moise, nu vei fi de faţă. Observaţi intilnirea conflictuală de a doua zi dintre doi evrei. Unul n-avea dreptate, intervenţia lui Moise n-a rezolvat disputa.
Din dragoste pentru noi, Dumnezeu va nimici răul din univers. Pauzele dintre fazele maniei din Apocalipsa reflectă Harul Domnului. Vezi pauzele din Apocalipsa capitolele 7, 10-11, versetul din 18:4.
O altă erezie spune că urgiile din Apocalipsa sunt simboluri criptate, deoarece Dumnezeu nu poate fi asa de sadic, zic ei că Iadul nu există. Nu este sadismul lui Dumnezeu, este doar ce rămane in urma indelungei răbdări a Lui, răul trebuie nimicit din dragoste pentru cei alesi. Reflectati in acest sens la expresia „Vestea Bună vestită de El robilor Săi prooroci” din Apocalipsa 10:7. E foarte important contextul. Cum adică trambiţa a saptea aduce Veste BUNĂ? Doar trambiţa a saptea aduce-n scenă cele şapte potire cu cele din urmă nenorociri. Scopul atator urgii este ca cei ce n-au ascultat pe timp de pace poate, se speră, se vor pocăi pe timp de necaz (vezi Apocalipsa 11:13).
Desigur, unii se vor intreba de ce Cel Atotputernic nu a găsit o altă metodă de a eradica răul, fără vărsare de sange. Dar eu intreb mai degrabă cine suntem noi să judecăm planurile Lui Dumnezeu? Să ne bucurăm că-nloc să distrugă tot, a căutat să mantuiască pe unii care nu meritam asta. Oare noi merităm să fim in Bratul Său Mantuitor? Teologilor care-ncearcă să justifice că Dumnezeu e nedrept le-as sugera să n-o ia inainte si să rămană-n ceea ce este scris, in limitele Scripturii, vorba apostolului Ioan.
KRSt,
ai inceput sa predici?. 🙂
Si totusi:
” Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă.”
( I Ioan 3: 23).
Da, uitasem, ai pus bine problema. Să recunoastem că noi nu suntem perfecţi in dragoste unii pentru alţii, dar aceasta este porunca şi trebuie practicată ca atare. Deci nefiind perfecţi in dragoste, nu suntem perfecţi nici in dreptate. Chiar interpretarea Bibliei diferă ici-colo de la un teolog la altul. Deci ca să nu exercităm dreptatea in mod greşit, Domnul ne-a dat porunci in acest sens, de exemplu „Nu vă răzbunaţi singuri, răzbunarea este a Domnului, El va răsplăti” sau „să nu juraţi pe nimic”. Deci atat in Dragoste cat şi-n dreptate, trebuie să stăm sub acoperişul Lui mprotector. Domnul să ne ajute la aceasta.
cea mai buna carte pe tema aceasta pe care am citit-o pana acum a fost Atributele lui Dumnezeu de A.W.Tozer. este o desfatare a sufletului sa afli pe cineva atat de pasionat de Dumnezeu, care prin descrierea facuta te ajuta sa intelegi mai mult Biblia.
e o carte buna, merită citită.
Pingback: Worth a Look 3.21.11 : Kingdom People
Poate că ar fi de folos să vedem și ce metamorfoze (respectiv schilodiri) a suferit ideea de „iubire” în Occidentul care o clamează acum. Fiindcă e clar că dragoste nu poate fi chestia aia care îi bagă seara pe doi într-un pat, iar dimineața îi îngrozește și îi trimite pe fiecare în altă direcție.
Probabil că aici, la nivel de înțelesuri, s-a produs cea mai însemnată mutație. Există un fel „tare” de a vorbi despre dragoste (v. Ioan, Pavel, Francisc, Wurmbrand, S. Weil etc.), unde accentul nu cade pe o indiferență tâmpă, nici pe toleranță lălâie, nici pe dezmățul fără perdea.
Poate greșesc eu (și doar îmi scapă paranoia de sub control), dar impresia pe care n-o pot reprima e că astfel de subiecte sunt cel mai adesea rechiziționate pentru uzul ideologiilor. Unii se tem că dragostea ar putea deveni o sursă de „întinăciune”. Or asta e cu totul aberant! Tocmai pentru că presupune adoptarea aceleiași încărcături semantice – pentru termenul în discuție – cu cea pe care o dau tot felul de iubăreți ce nu vor să le pună nimeni stavilă dezmățului. Cred că repunerea cuvintelor în matca lor adevărată ar trebui să fie una dintre preocupările creștine de căpătâi. Nu pot și nici nu vreau să consimt că dragostea ar putea fi concepută altfel decât în strânsă legătură cu adevărul, frumusețea, sfințenia, libertatea! Că nu mă duce capul să pricep cum se leagă, asta e altă poveste…
Revin puțin la ideea conținutului semantic al termenului în discuție. Dacă iubirea ar fi pusă în legătură cu sacrificiul suprem (cum apare adesea la Ioan, de pildă), cred că articolul de față ar deveni cumva inutil, pentru că mulți dintre apărătorii iubirii ar fugi de ea ca necuratul de tămâie. Cui să-i mai trebuiască o iubire care „suferă totul”? Insist că cei care apără o iubire facilă și cei care o contestă încercând s-o „îngrădească” comit cam același tip de eroare: o tratează ca pe o „marfă” ideologică.
draga Teofil,
cred că, deşi nu îmi place, aici trebuie să apelăm la distincţiile grecilor. Eu nu prea sînt cu tensiunile astea din eros-agape, dar acum este necesar.
nu mă refeream deloc la eros în toată povestea asta.
cred că ai dreptate, da, acest fel de retorică poate scăpa spre ideologizare, ea s-a produs deja. Avem o întreagă industrie a dragostei… Am dat exemplul decadenţa, dacă o putem numi aşa, de la Rembrandt la Kinkade, cum bine spunea un autor.
Tot Occidentul Creştin nu mai cunoaşte un Cristos Încruntat ca Cel pictat de Teofan Grecul.
M-am iritat zilele trecute cînd am văzut extrema cealaltă, acel tinerel obrăznicuţ care era într-un video care a circulat viral pe facebook şi care vorbea, fără să fi schimbat un pampers la un copil despre Iad cu voce tare şi într-un ritm aproape de rap.
Acea este altă extremă.
Poate că vine bătrîneţea peste mine de încep să mă irite extremele.
Încercarea mea de mai sus este tocmai de a încerca să opresc pendulul care o luase spre roz-bombon deja.
Aşa cum spui şi aceasta este o vorbă memorabilă: „Cred că repunerea cuvintelor în matca lor adevărată ar trebui să fie una dintre preocupările creștine de căpătâi”
Aşa să fie.
Cum se leagă dragostea, adevărul şi libertatea. Cred că toate pot fi interpretate în cheie cristologică. Dumnezeu este dragoste pentru că L-a dat pe Fiul din Iubire, Fiul este CAle, Adevăr şi Viaţă. Am putea vorbi despre adevăr şi de opţiunea pentru Cale, între atîtea căi, despre viaţă, fără opţiunea liberă pentru moarte?
Iată că răsare în discuţia noastră şi libertatea.
Departe de mine gîndul de a îngrădi ideea de iubire divină şi de a-i limita puterea.
dacă eşti atent la finalul postării mele, tocmai împotriva unui astfel de lucru lupt, ideea de ESENŢIAL, acesta este îngrădire, o restrîngere nefericită şi acest tip de discurs cade în ideologic imediat.
Ne este mai uşor să rupem şi să smotocim părţi din mesaj, acleea pe care le considerăm noi ESENŢIALE în loc să gîndim holistic.l
gîndirea holistică (de asta îmi place Steinhardt) presupune un efort suplimentar şi un rafinament al termenilor şi conceptelor de care puţini sînt în stare.
Intradevar, extrema teologiei „Dumnezeu este dragoste” are ca rezultat un crestinism diluat si de suprafata, iar acest lucru se vede foarte bine astazi atat in Bisericile evanghelice din Europa cat si in multe scoli teologice europene. Acest tip de teologie are la baza gandirea pozitiva, care a avut ca punct de plecare tocmai respingerea ideii de iad. Rezultatele acestei teologii le-am simtit pe piele mea in bisericile evanghelice din Norvegia. Aici totul se invarte in jurului acestei doctrine – Dumnezeu este dragoste si El te iubeste asa cum esti.
In Norvegia toti cei care se declara crestini sunt declarati si mantuiti. In schimb discutiile despre sfintenia lui Dumnezeu nu sunt foarte confortabile si nici bine primite. Aproape intotdeauna cand am deschis discutia despre sfintenie, mi s-a adus aminte ca de fapt Dumnezeu este dragoste. Si cred ca acest tip de articol ar fi foarte criticat. In Norvegia, cum apare cate un articol mai conservator, pe cate un blog (mai) crestin, cum este luat la tinta. La un moment dat un ziar local a criticat pozitia unui reverend luteran fata de un articol scris impotriva unui show tv imoral, si aceasta in numele dragostei lui Dumnezeu. Cred ca crestinismul nordic poate fi un bun studiu de caz al urmarilor acestui tip de teologie.
Am scris mai multe impresii despre acest tip de crestinismaici.
Cred ca pe viitor va trebuie sa se schimbe si modelul de evanghelizare pentru ca va trebui predicat unora care se cred mantuiti cand in realitate ei nu sunt.
Sa ne rugam pentru Europa ca Domnul sa scoata lucratori la seceris.
„Evrei 6
1De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvîrşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu,
2învăţătura despre botezuri, despre punerea mînilor, despre învierea morţilor şi despre judecata vecinică.”
Faptul ca atat de multi mananca fara sa stie ce mananca si baga in gura fara sa inspecteze e o problema mare. Fie ca e hrana tare sau lapte.
Faptul ca recomandati cafea inainte citirii acestui post si a resurselor spune multe (despre cititori).
Si in capitolul 5 din Evrei zice: 14 … pentru aceia a căror judecată s’a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.
Cand esti obisnuit, citesti printre randuri si nuantele inainte ca omul sa le articuleze.
p.s. in caz ca nu ati realizat, da, sunt extrem de inteligent.
de adaugat la p.s. : si aproape la fel de intelept ca si Daniel.
Marius, poţi te rog să verifici de ce veriga de la „hrană tare” e aceeaşi cu cea de la Peterson? Cred că s-a repetat din greşeală. Mulţumesc.
voi verifica, ce anume se deschide la ce? acum merge foarte greu wordpress-ul şi este şi tîrziu.
Păi unde trebuia să fie veriga de „hrană tare”, imediat după Peterson, se deschide tot Peterson (şi e destul o dată!).
Aha, hmmm, trebuie să caut din nou articolul acela.
Pînă atunci modific articolul. Păcat, era chiar interesant!
„Acest gen de frazări (Dumnezeu este dragoste. Full Stop!)”
asta scrie la Biserica baptista Emanuel- Oradea.
Michael , oamenii ştie să scrie multe despre dragoste , că doar e marea lor fantezie ! 😉
Frate Marius,
Va rog sa traduceti in grai romanesc acest verset (Efeseni 4:20) din incheierea articolului.
Am tot incercat si de la stanga la dreapta si invers dar nu mi-a iesit.:)
Sunt curios daca originalul ascunde ceva mai mult decat traducerea Cornilescu.
Multumesc!
Nu cred ca ca va ajuta sa stiti dar sunt de acord ca atunci cand adevarul prinde alte contururi decat cele ale persoanei Domnului Isus avem mari sanse sa ne ratacim.
Iar din experienta mea, chiar si cuvantul scris (Biblia), oricat de corecta ar fi abordarea textului, poate fi o astfel de capcana daca Domnul nu te intalneste in demersul tau precum pe Saul in drum spre Damasc ca sa-ti orbeasca ochii firesti si sa ti-i deschida pe cei duhovnicesti.
Cineva spunea ca Duhul Domnului este intotdeauna acolo cand deschizi cuvantul scris, ceea ce este adevarat, dar cred ca trebuie sa tinem cont si de factorul subiectiv (eu) si anume ce caut in cuvantul scris: Vreau sa-l intalnesc pe Fiul (ca persoana) sau nu. Culmea e ca am deschis de multe ori cuvantul scris cautand orice altceva decat pe Fiul, si asta, poate, datorita gandirii noastre greco-romane care cauta raspunsuri sub forma de definitie pe cand Dumnezeu ne raspunde intotdeauna cu Fiul Sau. Greu inteleg ca El nu poate fi cunoscut dinafara, precum un obiect pe care il observi, ci pentru al cunoaste trebuie sa fiu locuit si in acelasi timp continut de EL. (Nu degeaba vorbeste Romani 12 de o innoire a mintii.:))
Tatal a declarat ca isi gaseste TOATA placerea: nu in adevar, nu in dragoste, nu in dreptate, nici in libertate, ci in Fiul Sau.
Dani G. nu, aşa este cum s-a tradus.
Acuzativul acela lîngă emathete, aoristul II de la manthano este o construcţie foarte puternică şi asta însemană
Că l-am învăţat pe Cristos ca pe o materie care se învaţă, ca pe un subiect de studiu, de memorat, de cercetat..
Aceasta constructie il pozitioneaza pe cel care invata, inafara subiectului de invatat, fara ca subiectul sa intervina in procesul invatari lui (a subiectului)?
Adica, prezenta si aportul subiectului, nu sunt necesare fiindca cel care invata detine instrumentele cunoasterii subiectului (studiere, memorare, cercetare)?
draga Dani G. cînd „studiezi” o persoană dai fără scăpare în contemplare…
Fantezia romantică a dragostei divine – în Re minor
(în formă redundantă)
(se cîntă începînd cu o tonalitate mai joasă , cel puţin cu o octavă mai jos , cu văitare , pentru a i se imprima un caracter armonic cît mai grav şi trist ! De scris, se poate scrie ascultînd chiar şi Recviemul lui Mozart !)
Dragostea Lui Dumnezeu se poate cînta în orice gamă minoră , fără a comite astfel , absolut , nici o problemă de erezie teologică ( pentru cei care nu ştiu , sunetul gamelor minore este unul foarte trist ; de exemplu , cîntarea „Sus pe Via Dolorosa” este compusă şi se cîntă în acorduri minore , adică triste ).
Dacă salvarea sufletului uman s-ar putea face din tabloul de comandă al dragostei înţelese de om , în mod cert Dumnezeu ar salva toate sufletele , însă mîntuirea se face pe muchia de cuţit a îndreptăţirii prin policitaţiunea credinţei, în termenii duri ai formulei „ceea ce se mai poate salva” , fiindcă Dumnezeu pierduse omenirea într-o acţiune ce avea ca temei tocmai relevarea şi triumful rezalitului dreptăţii Sale , iar nu „romantismului” Său şi , prin urmare , nici mîntuirea sau răscumpărarea nu se face prin dragoste romantică , ci prin în-dreptăţire ( adică , prin intrarea fiecăruia ÎN dreptatea Lui Dumnezeu şi PRIN portalul-rezalit al dreptăţii Fiinţei Sale ).
Deşi nu ne place ideea , dar romantismul este oponent caracterului dumnezeiesc , nu descinde din Dumnezeu , fiindcă e marcat de subiectivitate , de emoţie , e concentrat pe propriile sentimente şi pe eul interior , idealizînd realitatea ; adică , pînă la urmă romantismul nu face dreptate. Îşi are sorgintea în fanteziile şi sensibilităţile iraţionale şi libertine ale amorezilor englezi şi francezi de prin sec.XVIII – XIX.
Romantismul e una din cele mai subversive invenţii ale lumii (din păcate însuşit şi de biserică , sub diverse forme) , este cauza degenerărilor , deformărilor şi dezordinii aduse valorilor Dragostei care , prin natura ei , în-dreptăţeşte , şi nu alunecă iraţional spre eul şi plăcerile personale interioare.
Romantismul e tratat în termenii virtuţii individuale şi sociale ; dacă nu eşti romantic eşti considerat nerafinat , fără educaţie aleasă , eşti un ţăran şi un bădăran.
Cam acesta e sensul deviat şi lumesc al dragostei din formula decontextualizată „Dumnezeu este dragoste” , însă , pe care mulţi creştini îl atribuie acestei expresii ( ca Rob Bell şi alţii ).
Numai că acest model distorsionat al dragostei romantice , îndelung practicate , ne condiţionează în înţelegerea Dragostei Lui Dumnezeu , pe care , astfel , cu atît mai mult n-o putem explica.
Prima trăsătură , din Genesa , pe care o observ în caracterizarea sau desfăşurarea relaţiilor din lăuntrul Dumnezeului creator (mărturisesc că nu-mi place nici o formulă care Îl DESCRIE pe Dumnezeu în 3 persoane , cum sînt : trinitar , trinitate , triunic etc.! deşi uneori sînt nevoit să le folosesc) , NU este DRAGOSTEA , ci , mai degrabă , un fel de ASCULTARE pe Sine Însuşi a Lui Dumnezeu , în interiorul unei gîndiri miscibile sau monocefalice Dumnezeieşti.
Nici măcar nu s-a pomenit că Tatăl ar fi propus în procesul creaţiei , iar Fiul a acceptat ; cel mult apare că „Duhul lui Dumnezeu SE MIŞCA pe deasupra apelor”( Gen.1:2) , fiind relevată o gîndire unică.
Însă , aceste relaţii , bazate pe miscibilitatea gîndirii Dumnezeirii ( nu-mi place nici acest termen , „Dumnezeirea”) , mă face să înţeleg că dragostea Lui Dumnezeu , în sensul greşit înţeles de unii rătăciţi , nu există fără portanţa ascultării. Adică , în Dumnezeu există imanenţa şi prevalenţa ascultării , iar aceasta generează dragostea Sa , adică ÎNDREPTĂŢIREA , însă nicăieri nu observ romantism dumnezeiesc imanent , adică un Dumnezeu condiţionat în acţiunile Sale de esenţa „romantismului” Său intrinsec).
Versetul din Genesa 1:26 „Să facem om după chipul Nostru” , iarăşi relevă rezonanţa ascultării în interiorul Lui Dumnezeu.
Însă este greu , defapt imposibil de analizat şi de înţeles dragostea (adică, dreptatea, îndreptăţirea) conjugată cu ascultarea din Dumnezeire luînd în calcul UNICITATEA Lui Dumnezeu , de exemplu extrapolînd ipotetic că Fiul nu L-ar asculta pe Tatăl. Faptul că este imposibil ca Fiul să nu-L asculte pe Tatăl face imposibil de înţeles mecanismul relaţiei ascultării din Trinitate.
Dacă este imposibilă neascultarea , atunci ce este ascultarea din Dumnezeul Triunic ?
Nu mă gîndesc mai departe decît la situaţia de cumpănă ce s-a creat în Cer (prezentată în Apocalipsa 5 : 2 şi urm.) , şi ascultarea Mielului care L-a învrednicit (îndreptăţit) în deschiderea Cărţii şi a ruperii peceţilor acesteia. În mod subsecvent Tatăl le cere oamenilor ascultarea de Fiul Său.
Ascultarea pînă la capăt duce la îndreptăţire şi abia apoi se ajunge în dragostea Lui Dumnezeu.
Pînă după îndreptăţire omul nu se prea interferează cu dragostea divină , aceasta configurîndu-se în mod individual de la momentul îndreptăţirii fiecăruia prin ascultare. Se naşte odată cu naşterea din nou şi poate muri odată cu moartea sufletului care păcătuieşte.
Dumnezeu nu este dragoste generalizată , sau cu caracter generalizat , indiferent cîte lozinci de dragoste ar fi vehiculate , ci dragostea se înfiinţează pentru fiecare în parte.
În raport cu Adevărul revelat omenirii prin Cuvînt , dragostea nu se prezintă în formă de prim-germen cauzal al acţiunii divine , ci doar ca unealta cu ajutorul căreia DREPTATEA divină se brodează pe sine însăşi , iar , în final , ca beneficiu individual.
Cînd a murit Cristos pe cruce şi a spus „s-a isprăvit” , în fapt „nu s-a făcut dragoste” în acele momente ( adică , nu s-a finalizat actul dragostei dintre Dumnezeu şi om ) , ci s-a înfăptuit , s-a săvîrşit dreptate.
Dragostea e promisiunea lucrului viitor ce nu va pieri niciodată ( 1 Cor.13:8) , însă doar după ce se va fi instituit prin actul îndreptăţirii individuale prin credinţă. Restul e măcel şi moarte.
Dreptatea este în legătură cu judecata , astfel Îl înţelegem pe Dumnezeu ca Judecător.
Prin urmare :
1. „Peccati venia non datur nissi correcto” , înţelesul fiind acela că iertarea păcatului se acordă doar celui care s-a ÎNDREPTAT , adică s-a făcut conform cu dreptatea Lui Dumnezeu , iar nu prin dragostea „romantică” a Lui Dumnezeu.
2. „Judici officium suum excedenti non paretur” , adică unui judecător care îşi depăşeşte competenţa nu i se dă ascultare , sau , cu alte cuvinte , Dumnezeul dragostei romantice ( subiective ) nu poate fi judecător , fiindcă ar fi depăşită competenţa dreptăţii Sale.
3. Dumnezeu este instanţă de drept strict , sau de dreptate strictă ( El este adevărata „judicia stricti juris”).
4. Judecarea după dragostea necondiţionată ar fi echivalentul emiterii unei hotărîri dincolo de cele cerute de dreptatea divină ; e ca şi cum Dumnezeu ar judeca asupra unei cîtimi superioare (care este dragostea) celei cerute de dreptate , adică un fel de „judicare ultra petita”.
5. Dumnezeu nu poate ieşi din teritoriul unde se împarte dreptatea , deoarece „Judex extra teritorium est privatus” , adică judecătorul în afara teritoriului judecătoriei ( sau , în afara locului unde se împarte dreptatea ) este persoană particulară, deci nu mai este judecător. Ori, Dumnezeu nu poate ieşi din acel teritoriu niciodată , fiindcă , în caz contrar , nu ar mai fi judecător ci o persoană privată.
6. O altă importantă regulă este aceea că „judex non reddit plus, quam quod petens ipse requirit” , aceasta presupunînd că Judecătorul nu poate admite (nu poate acorda) mai mult decît cere reclamantul însuşi , sau mai mult decît este îndreptăţirea celui care cere.
Ioan 3 : 16 „FIINDCĂ atît de mult a iubit Dumnezeu lumea , că a dat pe singurul Lui Fiu , pentru ca oricine crede în El să nu piară , ci să aibe viaţa veşnică”.
Termenul „FIINDCĂ” nu este cauzal în raport cu dragostea Lui Dumnezeu , deoarece dacă dragostea romantică(pură , neconjunctă) ar fi fost cauza mîntuirii oamenilor , atunci mîntuirea n-ar mai fi fost condiţionată de credinţa pe care urma să şi-o însuşească fiecare om în parte. Altfel spus , Dumnezeu i-ar fi mîntuit pe toţi oamenii în temeiul dragostei Sale , necondiţionîndu-i de testul greu al credinţei ( test pe care majoritatea omenirii nu-l poate trece ).
Însă , mîntuirea e cauzată de DREPTATEA Lui Dumnezeu în care fiecare trebuie să intre , prin acceptarea credinţei.
Dragostea Lui nu se vede prea bine de după Dreptatea Lui , fiindcă dragostea divină nu e pentru toţi , ci doar pentru CINE crede şi astfel se îndreptăţeşte s-o primească „a posteriori” !
Epistemologic, sunt greu/imposibil de grupat într-o formă logică relaţiile statornicite între termenii sau elementele care se conjugă şi alcătuiesc dragostea Lui Dumnezeu. Din această perspectivă , este greu pentru om să analizeze dragostea divină prin prisma accepţiunilor dragostei romantice , pe care el le înţelege.
De aceea „Dumnezeu nu este dragoste oarbă” ! cum am spune noi despre cineva că „este orbit de dragoste şi nu mai vede nimic bine” , adică e subiectiv.
Fiindcă dragostea înseamnă DREPTATEA Lui Dumnezeu , aceasta nu presupune că cei care merg în iad au fost nedreptăţiţi de neprimirea DARULUI credinţei , aşa cum eronat înţeleg unii ( cum eram înclinat să înţeleg şi eu în urmă cu cîţiva ani ).
Atributul credinţei de a fi DAR CERESC nu înseamnă că se dăruieşte necondiţionat şi cu părtinire doar unora în detrimentul altora , ci darul ceresc al credinţei arată natura divină a credinţei ( sau , care e ÎN LEGĂTURĂ cu Cerul ), policitaţiunea credinţei. Credinţa nu e dăruită unora , ci promisă anterior , din Cer , tuturor ( e dar sau cadou promis tuturor).
Iar „ALEŞII Lui Dumnezeu de dinainte de întemeierea lumii” , din Efeseni 1:4 sînt oamenii LUI Dumnezeu , iar nu cei PE CARE Dumnezeu îi alege cu părtinire , fiindcă etalonul la care-i raportează şi pe unii şi pe ceilalţi este acelaşi : LEGEA CREDINŢEI sau prescripţia credinţei , judecata făcîndu-se în raport de încălcarea sau respectarea normei imperative a credinţei , iar nu pe criteriul „alegerilor subiective” ale Lui Dumnezeu în dăruirea partinică a credinţei.
La o interpretare contrară se ajunge tocmai datorită teologiei alternative existente în expresia „Dumnezeu este dragoste”(adică , subiectiv , putînd alege doar pe baza romantismului Său) , în antiteză cu DREPTATEA Lui Dumnezeu în baza căreia El nu poate face alegeri romantice.
Găsiţi un alt criteriu (în afară de cel al credinţei/necredinţei , cu faptele pe care fiecare le generează ) după care ar urma să se facă judecata Lui Dumnezeu , şi atunci veţi putea inventa teologie alternativă „fără număr…” !
Ca să afirmi „Dumnezeu este dragoste” , înseamnă să-L reduci şi să-L restricţionezi pe marele Dumnezeu creator la nivelul neînsemnat al creaţiei , să-L totalizezi la un singur lucru – dragostea – şi acela incapabil.
Ori , „cel puţin după cădere” , dragostea divină nu mai are virtutea totalităţii , nu mai poate totul , fiindcă printr-un mecanism al adevărurilor prevalente din Dumnezeul Trinitar , dreptatea a înfrînt dragostea. În final nu se va face dragoste , ci dreptate.
Credinţa , oferită tuturor , se aliniază dreptăţii Lui Dumnezeu , iar nu dreptatea Lui se subordonează legii credinţei. Adică , fiindcă El e drept oferă credinţă tuturor , iar nu fiindcă a oferit unora credinţa devine El drept ; fiindcă nici credinţa ta şi nici necredinţa altuia nu-L fac pe Dumnezeu drept sau nedrept , ci PROMISIUNEA credinţei pentru TOŢI relevă DREPTATEA lui Dumnezeu.
Un înţelept a spus că „victoria adevărată a dreptăţii e numai atunci cînd e tuturor dată”.
Deşi mi-am scris pe hîrtie mai multe idei , aş vrea să închei această „fantasia romantica” cu afirmaţia lui N. Iorga : „Dreptatea este sănătatea lumii” , şi-mi permit să adaug eu „iar dragostea romantică este boala lumii”.
Dupa trei ani de gradinita, si inca 17 prin scoli (din care 5 petrecuti printre recvieme, cantate, fugi si, manele la pauza) am avut impresia ca ma voi descurca in viata. Dar iata-ma aici in imposibilitatea intelegerii „rezalitului dreptăţii policitaţiunii credinţei gîndirii miscibile sau monocefalice ale mecanismului adevărurilor prevalente epistemologic”:). Cel putin (dupa cateva repetitii) am reusit sa citesc corect.:)
Respecte pentru performantele exprimarii dumneavoastra!!!
Aveti dreptate in ce priveste dragostea romantica a zilelor noastre ca nu are de a face cu dragostea Domnului dar mi se pare ca prea tare ati fortat balanta in cealalta parte, punandu-i pe multi in eroare iar pe dumneavoastra in adevar, fara sa tineti cont de anumite carti profetice in care Dumnezeu (in anumite pasaje) pare a fi un visator romantic (fara conotatii moderne) parca ignorand realitatea poporului in ratacire. Dar poate El vedea ceva mai mult decat ce izbeste ochii nostrii firesti. Asa cum in vechime Tatal privea poporul nu doar prin prisma realitatii pozitionarii lor fata de Lege, ci si prin lentila viitoarei intrupari a Fiului, la fel si astazi se uita cu bucurie la Fiul care a venit si care acum sta la dreapta Sa si cu aceeasi bucurie se uita la toti aceea care au fost ingropati si inviati impreuna cu El. Nu se uita la noi prin prisma capabilitatilor noastre ci prin prisma a ce poate face El azi in noi prin Fiul care locuieste in noi prin Duhul.
Garantia ajungerii la tinta propusa de Tatal este „Cristos in noi” si nu pozitia noastra fata de adevarul „biblic” (in acord cu principiile biblice), filozofic si finit.
Nu adevarul ca si concept ne face liberi, ci Fiul.
Dani , nu-i vorba de capabilităţile noastre , nici de ajungerea la ţintă în funcţie de o anumită poziţie sau filosofie faţă de un anumit adevăr „biblic” , ci mai degrabă de intrarea ulterioară în dragostea Lui Dumnezeu, în urma îndreptăţirii noastre prin credinţa acceptată INDIVIDUAL , iar nu prin romantism divin partinic.
Mai spuneam că nu există dragoste divină romantică generală , în afara îndreptăţirii individuale prin acceptarea darului credinţei.
Despre Dumnezeu nu poţi să spui „El este dragoste” şi atît ; altceva „nu mai ştie” Dumnezeu ! Noi facem ce vrem , fiindcă , oricum , El este dragoste şi în dragostea Lui se rezolvă toată neconformitatea noastră faţă de Cuvîntul Său !
În final oamenii necredincioşi se vor întîlni cu dreptatea (pedeapsa) , nu cu dragostea.
Poate mi se pare doar mie dar parca ati schimbat tonalitatea(parca nu mai suna chiar asa de minor) ceea ce ma face sa fiu deacord cu tot ce ati afirmat in ultimul „comment”.
Cand ati afirmat „… dragostea romantică este boala lumii” ati exclus total dragostea romantica. Dar, asa cum spuneati, in cadrul „îndreptăţirii individuale prin acceptarea darului credinţei” este loc de dragoste, chiar fie ea romantica dar romantica in acceptiunea Domnului. Cred ca avem multe de in invatat in ce priveste felul in care ne iubeste Domnul (de la EL bineinteles). Mantuirea noastra nu este exprimabila in totalitate matematic, sau prin legea cauzei si a efectului. Mai ales mantuirea noastra individuala (acea acceptare a darului credinţei) are loc prin multa asteptare, rabdare, trecere cu vederea a pacatelor din partea Domnului. Beneficiem de mult har, fara sa stim, de multe ori, pana sa ajungem sa acceptam credinta.
Nu dragostea romantica este boala lumii ci acel adevar spus pe jumatate. Aceea distorsionare si spalacire a lui Cristos. Iar asa zisul „romantism” de azi, este doar o alta distorsionare a dragostei care isi are originea in Dumnezeu.
Pentru a „inghiti chiar si pe cei alesi” diavolul nu-si va permite sa aduca notiuni noi ci va folosii notiuni comune, si va folosi cat mai mult din rostirea lui Dumnezeu.
In ce priveste ultima fraza (cu care sunt deacord la fel ca si fratele zambaret de mai jos) totusi as putea sa spun ca si oamenii necredinciosi se vor intalnii cu dragostea Domnului. Le va fi trecuta pe sub nas, o vor vedea, dar nu o vor capata. 🙂 Este oare iad mai greu ca acesta?(sunt rau :))
De acord, mai ales cu ultima frază.
Este simplă şi corectă!
Frate Marius,
Acum trebuie sa specificati cu care ultima fraza sunteti de acord!? 🙂
🙂
http://patratosu.wordpress.com/2008/03/18/despre-dusmani-vrajmasi-vramas-si-iubirea-infinita/
da, mulţumesc că mi-ai adus aminte. A fost o conferinţă reuşită. Pînă şi mie mi-a plăcut să mă ascult 🙂
Pingback: Despre duşmani, vrăjmaşi, Vrăjmaş şi iubirea (in)finită (P) | Marius Cruceru
Am recitit postarea,
mi se pare ca mesajul esential este despre Adevar>
Pingback: Rugăciunea arminianului, RV 27, Holocaustul, Vitamina Z « La patratosu
In Dumnezeu nu exista ruptura intre Dragoste si Adevar. Noi suntem chipul lui Dumnezeu, si menirea noastra este ca sa fim asemenea lui Dumnezeu. Pentru aceasta S-a nascut Hristos in lume, ca Om, ca noi sa ne indumnezeim, sa unim dragostea cu adevarul.
Pingback: Pentru cine bat clopotele (din nou), Rob Bell? | Marius Cruceru
Pingback: Survolul de luni, 7 aprilie – o teologie (antropologie?) a trupului? Ne uităm sau nu la Noe (filmul)? Intoxicația cu succes … boli de logică și lyme | Marius Cruceru