Teofil Stanciu nu este numai poet şi anticar, este şi blogăr. Foarte talentat. Cel puţin la fel de talentat precum este de talentat ca poet. De fapt ce este un blogăr? Un autor de texte, un creator în logosferă. Dacă are talent, are, dacă n-are, n-are! Teofil are!
Unul dintre comentatorii de pe blogul lui Teofil spunea că vrea să schimbe ceva în lumea despre care vorbim. Eu vreau să schimb ceva în lumea ÎN CARE vorbesc, adică în logotopul meu propriu şi personal. Poate că este încercarea cea mai grea, pentru că mulţimea vorbelor pe care le spunem vine din prisosul inimii.
A scăpa de formule gata preparate, lozincăraie reîncălzită, sfaturi rulate la grabă, formule biblice congelate (şi congelante) cu o hermenutică îndoielnică, schiţe ideologice servite sumar în foi de ziar unsuros… nu-i uşor lucru.
Dar… lumea evanghelică din România este abia în perioada preadolescenţei. Ce să mai spunem de blogosfera evanghelică? Are trei anişori de cînd a deschis guriţa, drăgălaşa! Spune prostii, dar e copilă, ce ştie ea!
Poate că este apucătură didactică sau pastorală de am mai multă îngăduinţă cu maturizarea blogosferei evanghelice româneşti, dar, dacă sînt prea blînd, Teo compensează vîrtos. Nu sînt de acord cu toate observaţiile lui Teo. Este de discutat, dar demult nu am mai văzut un text atît de bine scris.
Textul este republicat cu permisiunea autorului. Cred că merită să fie revizitat nu numai pentru anumite formule care ar trebui să ne pună pe gînduri, ci şi pentru stil. Este unul dintre cele mai bune texte din punct de vedere stilistic şi retoric pe care le-am văzut în ultima lună.
Noi mințim
Noi vrem să fim relevanţi. Există mereu un mesaj pe care e musai să-l transmitem. De obicei, un mesaj critic. Sau un mesaj didactic.
Fie că trecem prin vreo pădure, fie că privim un apus de soare, zăpada de pe un vârf de munte sau delicateţea unei flori, la final, musai să avem o morală hiperspiritualizată. Nici nu mai ştim dacă ni-i firească, dacă ne vine din adâncul sufletului sau dacă ni s-a înfăşurat în jurul minţii precum fularul, într-un gest reflex, în jurul grumazului. E foarte greu să ne dăm seama şi care ne e adevăratul suflet.
Ne apasă lozincile, ne doboară povara reprezentativităţii. Avem obsesia ca lucrurile spuse să fie semnificative într-un sens religios explicit şi gălăgios proclamat. Viaţa ne este toată cufundată într-o atmosferă religioasă muncită, autoimpusă. Dacă plânge copilul, noi trebuie să tragem o învăţătură spirituală din asta. Sau măcar morală. Avem obsesia învăţămintelor facil obţinute, prin raţionamente superficiale şi rudimentare. Explicăm totul prin cauzalităţi liniare şi simpliste.
Noi suntem conştiinţa lumii. Nu ne putem abţine să n-o înfierăm periodic, să n-o biciuim – cu convingerea că facem întotdeauna o lucrare duhovnicească. Suntem urmaşii de drept şi de fapt ai apostolilor. Unicii valizi, singurii autentici. Ceilalţi… impostori cu prentenţii.
Ne trăim povara propriului creştinism. Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem dacă ceea ce afirmăm există în străfundurile fiinţei noastre. Dar toţi ştim că ar trebui să existe. Toţi ştim ce se aşteaptă de la noi. Aşa că vorbim după standard, chiar dacă acesta ne e total necunoscut ca experienţă de viaţă, ca realizare. Vorbim ca şi când l-am fi îndeplinit, ca şi cum am şti fără dubiu în ce constă.
Chiar şi ieşirile în decor ne sunt uneori calculate, programate, armonizate într-un sistem. Un sistem imperceptibil, invizibil din exterior, dar prezent în schema minţii noastre, în subconştient, în sângele care ne curge prin vene. Un sistem menit să ne susţină. În capul acestei organigrame se află, la nivel declarativ, Dumnezeu – o afirmăm zgomotos şi ne fălim cu asta. Apoi, toate lucrurile subordonate Lui într-un determinism cât mai evident şi explicitat. Cât mai simplist. Pentru ca nimeni să nu aibă dubii. Pentru ca toţi să ştie unde să ne poată repera. Suntem acolo, pe scara dintre Dumnezeu şi lume. Nişte intermediari de ispravă, activi şi dăscăloşi. Dar niciodată nu vom admite faţă ce cineva că ne socotim intermediari, fiindcă noi nu acceptăm ideea de intercesori.
Nu putem fi autentici, nici nu ştim, de altfel. Noi trebuie să fim exemplari. Ne apasă pe umeri povara educării întregii omeniri. Toţi ochii ne privesc pe noi, numai pe noi, fiindcă suntem modelele tuturor. În consecinţă, suntem cei mai importanţi (dar nu spuneţi asta la nimeni, că nici noi nu ne-o mărturisim cu voce tare… o fi avut Dumnezeu vreun motiv de ne-a selecţionat tocmai pe noi, sigur avem ceva mai aparte decât ăilalţi). De aceea, trebuie să stăm mereu cum se cuvine. Cu mâinile la spate. Sau în sus. Cum se cere. Să mâncăm toţi cu mâna dreaptă, să nu ne scărpinăm precum primatele.
Ne confundăm până la identificare cu imaginea pe care o avem despre ceea ce s-ar cuveni să devenim. În acelaşi timp şi în acelaşi loc suntem prezenţi noi şi imaginea noastră factice. Niciodată nu se ştie cine anume vorbeşte. Când (considerăm că) trebuie să luăm cuvântul – iar asta se întâmplă foarte des –, vorbim regulamentar, în clişee tradiţionale, eventual travestite într-un limbaj pigmentat cu replici foarte populare (ne pricepem de minune să „updatăm” textele biblice până la ridicol).
Nu putem vorbi aşa cum suntem, fiindcă ne paşte adunarea generală. Comitetele. Ne fugăreşte peste tot mărturia ce trebuie s-o ducem faţa oamenilor. Toţi suntem mărturii. Toţi predicăm de ne dor buricele degetelor. Duhneşte înţelepciunea în noi, deşi cei mai mulţi n-am trecut de 35 de ani. Iar ca experienţă de viaţă am acumulat un minim care ne pare uriaş datorită confortului cu care ne-a deprins contemporaneitatea şi datorită aroganţei pe care ne-a inoculat-o atmosfera confesională specifică.
Ne străduim mereu să fim ceea ce trebuie să fim, chiar cu riscul de a deveni caricaturile propriilor fiinţe. Suntem adevărate instituţii, fiecare în parte. Tot noi ne suntem şi purtătorii de cuvânt. Dar luăm din gura instituţiei doar cuvintele care zidesc. Care ni s-a spus sau credem noi că zidesc. Adică pe cele cu valoare pedagogică. Dar şi pe cele cu care vrem să dojenim vreun internaut sau să răzbunăm o frustare eclesială.
De câte ori se iveşte câte un subiect controversat, tăbărâm instantaneu cu poveţe, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu.Când nu ştim ce să spunem, ne refugiem în panaceul Scripturii. Doar e de încredere şi bun la toate. Cu asta ne acoperim incoerenţa, ignoranţa, prostia, indiferenţa şi toate bubele pe care altfel ni le-am vedea cu asupra de măsură. Însă, ce să-i faci?, Scriptura are marele avantaj că e întotdeauna valabilă.
Ne mai cuprinde şi o mânie sfântă câteodată, când unii au tupeul să ne contrazică, deşi e atât de limpede că noi grăim din Biblie. După litera ei precisă şi inextricabilă, aşa cum o înţelegem noi – doar o înţelegem cel mai bine dintre câţi s-au perindat pe rotocolul Pământului! Însă ne permitem această mânie, fiindcă are acoperire teologică. Sub ea poate să zacă orice altă motivaţie (orgoliu, ură, nesimţire, vanitate), odată ce aparenţele au fost salvate.
Nu suntem deprinşi să ne cunoaştem limitele competenţei. Deficitul de inteligenţă îl acoperim cu excesul de bravură, pe care îl denumim, virtuos, curaj sau râvnă. Nu o dată ne simţim mărturisitori persecutaţi, când, în realitate, suntem doar nişte incompetenţi fuduli şi bigoţi. Incultura crasă o transformăm în titlu de glorie, invocând pretinsul analfabetism al creştinilor dintotdeauna. Din inapetenţa noastră pentru reperele culturale (minimale) facem o virtute sacrosanctă.
Ne-am obişnuit să-i pălim cu Scripturile în cap pe toţi cei care ne sesizează vulnerabilităţile sau ne observă neştiinţa. Când nu mai avem argumente, trântim în preopinenţi cu versete. Când suntem contestaţi, adoptăm tonuri apocaliptice şi autovictimizatoare. Nu ne jenăm să folosim Biblia ca să manipulăm. Pentru noi e un sacrilegiu să tăcem, e o datorie sacră să vorbim. Doar Dumnezeu lucrează pe-o mână cu noi. N-avem cum să greşim. Infailibilitatea noastră e de sorginte divină.
Pe fiecare conflict personal, construim o întreagă teologie justificativă. Fiecare gest nelalocul lui îl explicăm cu un citat scripturistic. Preferăm să scriem zeci de pagini decât să recunoaştem o singură dată că am greşit. Erorile noastre sunt mereu neintenţionate şi, prin urmare, neimputabile. Ba chiar, dacă ne gândim mai bine, noi greşim mereu providenţial.
Oricine nu e cu noi, e duşmanul nostru. Nu avem respect decât pentru cei care gândesc asemenea cu noi. În esenţă, noi nu avem puncte de vedere, ci suntem posesorii unici ai perspectivei divine asupra tuturor lucrurilor. Astfel că e clar că oricine gândeşte altfel nu poate fi decât inamicul nostru şi al lui Dumnezeu.
De câte ori încercăm să ne purtăm firesc cădem în vulgar sau ridicol. Ieşirile din tipare sunt mai tot timpul şi ieşiri în decor. Autenticitatea o confundăm cu spontaneitatea vulgară – proclamată şi apărată în numele unei democraţii deşănţate –, iar onestitatea, cu bădărănia. Arareori găsim reţeta unei autenticităţi prudente şi a naturaleţii ce nu frizează mizeribilismul exhibat fără măsură.
Dar şi pentru deviaţii avem soluţii: cineva stă mereu la pândă ca să-i aducă – din condei – pe rătăciţi la calea cea dreaptă. Cineva care să marcheze terenul ca la tenis, când se ia varul de pe zgură. Ne spionăm reciproc ca să prindem momentul de graţie, când ne putem dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată în vreo tabără sau după o predică impresionantă (lucruri bune şi folositoare, de altfel, dar nu şi suficiente pentru atâta autosuficienţă câtă ne caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amatori.
Naturaleţea ne sperie. Dacă nu chiar ne repugnă. Fiindcă n-o înţelegem decât în termenii lipsei de mărturie, de relevanţă. A fi natural e sinonim pentru noi cu a fi carnal sau dezmăţat. Astfel încât e necesar să existăm la un nivel pururi aseptic. Într-o sferă în care microorganismele păcatului nu pătrund. Aerul este filtrat, apa distilată. Mâncarea purificată microbiologic. Ne închidem în propria noastră utopie ca să supravieţuim. Când ne luăm libertatea să fim liberi, arareori răzbate din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim.
Pentru noi naturaleţea e echivalentă – la fel ca pentru părinţii noştri – cu a rosti adevărul în şoaptă sau a râde cu mâna la gură. Ori, în cealaltă parte, să reclamăm cu scrâşnete din dinţi dreptul de a bate pe tobe ori de a folosi alt ritm la chitară. Dreptul de a purta fustă scurtă, de a atârna bijuterii de grumaji, deşte şi alte protuberanţe ale corpului. Şi orice alt drept, urlat în faţa bătrânilor încuiaţi sau, vezi Doamne, legalişti. Dacă nu ne sunt satisfăcute doleanţele, putem începe altă biserică. Alt cult, altă religie. Atâta vreme cât suntem mai relevanţi decât ceilalţi, mai spirituali. Apoi ne declarăm unici purtători ai adevăratului creştinism.
Noi nu mărturisim păcate concrete. N-avem voie să avem păcate grave. Vorbim numai despre păcate regulamentare şi generice. Ne îngrozeşte până şi numai gândul că ar putea fi altfel. Ne temem să privim în noi înşine, ca nu cumva să fim contrazişi, ca nu cumva să aflăm adevăruri incomode. Chiar dacă am săvârşit vreun păcat – că, de, spunem noi, cine nu păcătuieşte? – şi acesta devine exemplar. Îl mărturisim cu aplomb, cu trufia spirituală că l-am făcut, dar l-am şi des-făcut, iar acum ne putem prezenta în faţa celorlalţi ca pildă de urmat. Nu ne putem căi în tăcere.
Frământările adevărate nici măcar nu le scoatem din noi înşine, din cauză că vedem mereu numai desăvârşire în jur. Iar această perfecţiune trebuie să o apărăm şi noi, să contribuim la ea. Astfel că orice riscă să ne tulbure serenitatea este dosit, mascat sau travestit. Ceea ce răzbate la suprafaţă devine automat exemplar, reprezentativ. Este justificat şi explicat, standardizat după cerinţe.
Chiar acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la obiecţiile voastre şi cu greu îmi înfrâng imboldul de a le răspunde, de a mă proteja de răstălmăciri. Mă forţez să nu răspund, să nu îmi apăr imaginea imaculată.
Avem de apărat o sfinţenie la care nu ajungem niciodată. O perfecţiune la care ne-am săturat şi să jinduim. Toate ale noastre trebuie să fie fără cusur. Dunga la pantaloni să apară impecabilă. În schimb, purtăm ascuns vinovăţii ancestrale. Unele adevărate, grele, altele fictive, la fel de grele, de nu chiar ucigătoare. Suntem vinovaţi de soarta întregii lumi. Dar nu ştim să plângem soarta lumii. Noi ne considerăm oglinda ei. Deci prin definiţie suntem mai curaţi decât ea.
Deşi fundamental păcătosul şi sfântul sunt aceeaşi plămadă (şi grâul nu poate fi despărţit de neghină înainte de Ziua de Apoi), în această ecuaţie, pentru noi nu mai există necunoscute: eu sunt sfântul, celălalt, păcătosul. Ar fi o exagerare, considerăm, să fim număraţi laolaltă cu curvarii, târfele, proxeneţii, violatorii, tâlharii etc. Noi nu suntem ca ei. Există o distanţă considerabilă pe care o stabileşte convertirea noastră personală şi angajamentele cultice pe care le-am făcut. Iar asta ne dă dreptul să-i privim de sus, dojenitor, aspru. Să le stabilim noi destinaţia finală.
Suntem ai lui Dumnezeu. Copiii Lui. Aşa că ne preumblăm prin lume cu însemnele princiarităţii noastre la vedere. Ostentativ. Dacă asta e realitatea, n-are niciun rost să ne ascundem, să ne prefacem. Statutul ne obligă. Faptul că am fost aleşi noi, iar nu alţii, trebuie să se vadă. Nu e mândrie, e o consecinţă a ceea ce suntem. Nasul nostru puţin ridicat în sus şi înstrâmbându-se la miasme e doar un defect vocaţional. Faptul că împărţim lumea din priviri, din condeie, din două vorbe este o urmare firească a relaţiei noastre privilegiate cu divinul.
Nu ne cereţi să fim autentici. Nu putem. Nu ştim. De multă vreme am preferat ca datoria să înghită onestitatea. Altfel nu mai avem idee cum ne-am manifesta. Suntem cum trebuie. Nici nu mai ştim cum suntem cu adevărat. Dincolo de masca pe care o vedeţi s-ar putea să nu mai fie nimic. Am devenit personajele pe care am dorit sau am fost nevoiţi să le interpretăm. Actorii care s-au blocat în rol.
Din creştinism am reţinut mai ales aspectul moral şi ideologic. Din istoria Bisericii, în special anecdoticul cu conotaţii pedagogice. Despre bogăţia creştinătăţii vorbim în clişee, foarte rar din experienţă. Repetăm mecanic aceleaşi exemple pe care le cunoaştem din cărţi, de la alţii.
N-avem simţul proporţiei, nici simţul ridicolului. În elanul nostru iconoclast ne comparăm cu oricine şi suntem dispuşi să târâm prin noroi mari sfinţi ai creştinătăţii. De multe ori pentru simplul motiv că nu-i înţelegem sau pentru că ne agăţăm de nişte amănunte. Întotdeauna semnificative. Noi trăim numai din lucruri semnificative. Tot ce descoperim noi este semnificativ prin excelenţă. Avem o predilecţie pentru tabloid, pentru amănuntul picant şi compromiţător.
Manifestăm o predispoziţie spontană spre popularitate şi publicitate. De cum apare unul mai răsărit între noi, sărim cu toţii în jurul lui, în spinarea lui, doar-doar ne-o face şi pe noi celebri. Dacă nu ca indivizi, măcar ca grupare. Aici chiar suntem dispuţi să mai lăsăm de la noi – teologic, ideologic – numai să scoatem cumva capul la lume. Existenţa noastră este esenţială şi trebuie neapărat remarcată.
Mai mulţi dintre noi scriu bine, au condei. Dar prea puţini scriu deschis şi totodată fără derapaje egolatre sau vindicative. Cei mai mulţi scriu semnificativ, didactic, educativ. Relevant! Când scriem, noi nu suntem în primul rând oameni failibili, ci în primul rând evanghelici impecabili, creştini model, propovăduitori.
Nu ştim să ne privim în oglindă. Iar dacă ne privim, începem îndată să rostim poveţe cu voce tare. Să le audă şi – mai ales – ceilalţi care se întâmplă să fie prin preajmă. Şi noi mereu avem pe cineva prin preajmă. Avem mare grijă de acest aspect. Iar când chiar nu e nimeni, scoatem de undeva un interlocutor. Trăim perpetuu cu un fel de personaj trialogic ce ne însoţeşte peste tot: eu, Dumnezeul meu imobil şi… ăla care trebuie să înveţe de la mine. Ăla care pururi are ceva de învăţat şi eu care pururi am învăţătura pregătită.
Noi suntem oneşti cel mult în intenţii şi aspiraţii, dar extrem de rar în scriitură. Aici suntem cum se cuvine. Cenzura propriei educaţii ne împiedică. Între relevanţa (auto)impusă şi dezmăţul abolirii oricărei cenzuri nu prea cunoaştem cale de mijloc. O nimerim arareori, în rest nici nu ştim dacă există sau pe unde s-ar putea afla. De obicei, când scăpăm din extrema perfecţiunii, dăm în cea a dezmăţuluilui ridicol.
Ne sperie firescul existenţei, ne sperie existenţa discretă, în umbră. Preoţia universală înseamnă că toţi trebuie să dăm învăţătură. Indiferent de maturitatea fizică, de experienţa personală sau de vârsta spirituală la care ne aflăm. Mereu avem ceva esenţial de spus. Pe noi ne apasă imperativul slujirii şi al evanghelizării. Fără noi, lumea ar pieri, Dumnezeu nu S-ar mai descurca prin meandrele concretului.
Preferăm să arborăm dojana în locul exemplului personal, simpatia condiţionată în locul iubirii fără clauze impuse. La iubire apelăm cu scopuri utilitariste, o folosim ca unealtă pentru atingerea altor ţeluri.
Viaţa noastră se consumă sub semnul mărturiei obligatorii. Ne preocupă mai mult imaginea impecabilă decât mântuirea sufletului, pentru că adesea le confundăm. Deh, ce să faci, avem şi noi, internauţii evanghelici, micile noastre defecte. În rest stăm bine.
Marius Cruceru 
Un text trist, pentru ca e adevarat…
Ar trebui sa folosesc microscopul electronic ca sa gasesc ceva in acest text cu care sa nu fiu de acord.
Un text intre confesiune si rechizitoriu, cu care nu pot sa nu „empatizez”.
Voi pastra acest text printre textele mele preferate.
reciteşte-l, vei găsi unele lucruri cu care nu vei fi de acord, dar îţi dau de gîndit oricum.
L-am recitit si mi-a placut si mai mult.
Probabil ca sunt subiectiv. Multe din cele scrise le-am trait „pe viu”. Citesc si retraiesc experiente proprii.
Randurile domnului Teofil se infig ca niste ancore in evenimente din trecutul meu nu foarte indepartat.
Intr-un fel, textul acesta ma raz-buna (ca sa folosesc un termen drag tie) – ca intr-un catharsis provocat de declamarea unei tragedii antice.
da, înţeleg, Adrian, mai ales în lumina discuţiei noastre de la cafea. Si eu m-am gîndit la tipul acela de evenimente. este păcat că tocmai în dreptul acestei postări exemplificăm cum … NU TREBUIE…
Eu l-am salvat într-un document aparte ca să îl citesc mai încolo.
Ai dreptate.
O sa fac si eu la fel. Voi salva textul intr-un pdf si il voi pune la pastrare in folderul „de recitit”.
Mulțumesc de găzduire!
Îi voi ruga, cu voia dvs, pe cei care vor dori neapărat să intre în dialog cu subsemnatul, să poftească pe blogul meu. Nu de alta, dar fiind aici un musafir, mi s-ar părea cam nepotrivit să mă port ca o gazdă, comentând fiecare luare de poziție pe blogul altcuiva.
Plus că dacă îi vine cuiva să-l înjure pe autor, ar face bine să nu se „producă” pe blogul gazdei care nu are nicio vină decât că a luat în seamă textul meu.
Asta nu înseamnă că voi ignora cu totul eventualele comentarii de aici, dar nici nu îmi permit să intru în dialoguri susținute.
PS: Dacă socotiți inoportună intervenția mea, puteți s-o tăiați. Nu intenționez să-mi fac publicitate pe spinarea dvs, ci doar să nu abuzez de bunăvoința arătată.
da, TEofil, cred că este o idee bună, mai ales că acilea avem de rezolvat diferenţa dintre „creaţie literară” şi „text”.
Iartă-mă, trebuia să precizez de la început: tu eşti un creator literar în primul rînd, nu un autor de texte.
Un creator literar este, fără doar şi poate, un autor de texte.
Dar .. un autor de texte nu este neapărat şi creator literar.
De acord? 🙂
În privinţa găzduirii, ba da, poţi să te comporţi ca o gazdă. Este dreptul tău pentru că este textul tău.
cu drag.
mc
Pingback: Nedumeriri pătrățoase (2) « România Evanghelică
În supergonflata sa răutăcioşenie faţă de tot ce fac sau scriu, Ac-ul şi-a deteriorat complet mecanismele de orientare hermeneutică. După ce am fost surprins de recenta lipsa de coerenţă în discurs a unui fost absolvent al UEO, care învăţase să scrie binişor cît de cît pe acolo, ca majoritatea studenţilor noştri, acum sînt surprins că nici nu mai poate citi corect o frază simplă fără eisegeze păguboase. O nouă boală? Nimic surprinzător la un tip despre care ştiu că mă urăşte cu pasiune.
De la Thymofilie se trage! Asta-i de vină! Bat-o vina!
Deci, să scoatem neuronul din băltoaca cu noroi şi să apelăm la logica elementară.
1. Blogărul este un autor de text(e)! Sînt blogări talentaţi şi netalentaţi. Vizitaţi şi nevizitaţi. Comentaţi şi necomentaţi. De top (care or fi alea?) şi pentru propriul computer. Asta este deosebirea (deosebirile). Susţin în continuare acesta afirmaţie demonstrabilă, deci… evidentă. 🙂 Ah, da… blogărul se mai poate transforma în autor de fotografii (reuşite sau nu, cu mîţe, garduri, flori, icoane, anunţuri, gropi de gunoi sau chiar copaci), topuri (relevante sau nu, convenabile sau nu), transportator de texte de tip cut and paste (texte bune sau nu), fişe de citat din cărţi (bune şi nebune)… altceva? Mai poate desena! Aţi văzut şi altfel de blogging decît cu imagini, youtuburi şi reţete de prăjituri? 🙂 Deci şi reţetele de prăjituri sînt tot texte, iar, prin extensie, imaginea este un altfel de text, la fel şi cea filmată. Aici aş putea forţa nota, dar mai bine lăsăm aşa. Ce mai face blogărul? Clătite, genoflexiuni şi digeră! Deci… blogărul este un autor de text(e) şi context(e), dacă vreţi dvs. cu orice preţ! De acord?
2. Cînd spun autor de texte… nu am redus conceptul la CREAŢIE LITERARĂ. Asta este problema recurentă a domului AC, care neapărat trebuie să se întoarcă din nou la şcoală, dacă mai vrea să se preumble printr-un spaţiu public în care sînt din ce în ce mai mulţi oameni educaţi. Care-i problema? Face confuzii grave din lipsă de educaţie ştiinţifică şi din lipsă de metodă! Pentru „creaţie literară”, pretenţios spus aşa… trebuie talent şi încă alte patru sau cinci ingrediente, pe care nu le voi dezvălui acum şi aici. Un autor de text, spre exemplu, poate pune la uşa blogului (blocului am vrut să spun..:) ) următorul TEXT: „luni se vor citi contoarele de căldură, vă rugăm să fiţi acasă. Administratorul blocului.”. Sînteţi de acord că acesta este un text? Daaaa! Este acest text o „creaţie literară”? Nuuuuuuu!
Dacă este creaţie literară, atunci să modificăm sensul sintagmei „creaţie literară”. De acord! Primesc! Să se schimbe, dar să rămînă aşa!
3. Corect! Nu există blogăr ratat. N-am întîlnit niciunul pînă acum. Am văzut bărbaţi rataţi, soţi rataţi, taţi rataţi, profesionişti rataţi, teologi rataţi, poeţi rataţi, credincioşi rataţi, baptişti rataţi etc. Administratorul blocului (blogului) poate pune acest anunţ pe propriul său blog, nu-i aşa? „Luni se vor citi contoarele de căldură!”. Imi poate trimite un sms. De ce nu? Pe mess? De ce nu? A propos, cînd am închis Pătrăţosu, am avut una dintre cele mai mari surprinze din viaţa mea de blogăr cînd m-a abordat preşedintele de asociaţie şi mi-a spus… „De ce aţi închis Pătrăţosu? Îl citeam în fiecare zi!” 🙂 Vă salut, domnule, şi cu această ocazie! 🙂
Cele două afirmaţii ale mele nu se bat cap în cap. Amîndouă sînt adevărate şi coerente una faţă de cealaltă.
– UN BLOGĂR ESTE UN AUTOR DE TEXTE.
– UN EXISTĂ BLOGĂRI RATATI,
De ce? Pentru că oricine, absolut oricine, chiar şi un tarat mintal, poate scrie sau, dacă nu ştie să scrie, poate dicta un text şi orice text poate fi candidat la un post pe un oarecare blog. Simpla existenţă a unui blog nu-l face nici de succes, nici nu-i ratat. Vă puteţi imagina un blog al unui elefant pentru care s-a inventat o tastatură şi în fiecare zi apasă aleatoriu cîteva taste? Dacă postăm „textele” lui, obţinute prin apăsare întîmplătoare pe un blog? Avem un blog al elefantului Dumbo? Avem!
Dar, există blogări netalentati. Si asta am spus, este adevărat, pentru că nu orice autor de texte devine automat şi „creator literar”. Au dreptul cei netalentaţi să scrie? Sigur! De ce nu? Au dreptul să îşi publice pe internet elucubraţiile? Sigur! Nu se vede?
Vi se pare logic?
Domnului Ac…. nu! Dînsul cu cît vorbeşte şi scrie mai mult texte proprii se face mai mult de rîs (1. că nu scrie bine, 2. că nu scrie corect, deşi îi critică pe alţi, 3, că este incoerent în demonstraţii, iar acum mai nou: 4. şi-a suprimat pînă şi şansa hermeneutică prin gîtuirea de ură). N-are nevoie de ajutor din partea nimănui. Este atît de întunecat de ură şi invidie încît va plesni într-o bună zi în rotunjimea sa.
Pură invidie şi ciudă nestăpînită! Gelozie ascunsă sub diferite măşti şi intenţii declarate. Numai aşa îmi pot explica deformarea cruntă şi de hermenutică şi de simplă raţiune.
4. Da, voi lupta cu arma la picior, aşa cum am spus şi cu alte ocazii pentru dreptul fiecăruia de a avea un blog. Dreptul fiecăruia… repet… şi pentru dreptul administratorului de scară de a-şi face un blog. Asta nu înseamnă că toţi TREBUIE să ne facem bloguri. Este un drept, nu o obligaţie. Avem drepturi pentru care am putea exercita dreptul de a nu ne folosi dreptul. Sper să fi fost clar!
Asta nu înţelegem noi uneori. Ne simţim datori, ca să vorbesc în limbajul lui Teo, ne simţim datori să ne exprimăm cu orice preţ, chiar şi cînd nu avem nimic de spus, cum este cazul mai sus numitului, care serveşte de o bună bucată de timp internauţii cu venin şi fiere.
Nu, Ac-ule, eu am alte nedumeriri… nu în privinţa blogingului, privinţă în care voi oferi un seminar în vara aceasta la Universitatea Emanuel, dacă Domnul ne ţine cu viaţă, nu în privinţa blogingului am eu nedumeriri, mă nedumireşte felul în care cineva poate fi atît de orbit de ură încît să nu mai înţeleagă nici româneşte cum trebuie.
Păcat că tocmai în dreptul acestei postări avem demonstraţia cuvintelor de mai sus ale lui Teofil! Păcat!
Cam atît!
PS. Am ţinut să precizez aceste lucruri măcar pentru dumirirea altora în privinţa diferenţei dintre „text” şi „creaţie literară”, pentru că în privinţa AC-ului mi-am pierdut orice nădejde.
din pacate se pare ca aveti dreptate:
Și cred că v-am mai dat de înțeles, cu alte ocazii, că deveniți suspect pentru mine cînd amintiți numele lui Marius Cruceru în comentarii despre orice subiect.
I se spune asta lui Agnustick
Stimate Mircea Buzdugan,
nu cred că mai este cazul să îmi mai bat capul. Am terminat-o cu gripa!
Azi a fost ultima zi!
N-am mai citit un text la fel de bun de aproximativ citeva zile. Nu sunt de acord cu toate afirmatiile, dar … magnific! Are scriitura si condei. Intrebarea care ‘se ridica’, singura si nestingherita, este aceasta: cine sunt sau suntem acesti ‘noi’?
draga Crestinule, nici eu nu sînt de acord cu toate afirmaţiile, cu toate ideile,
una?
eu chiar cred că trebuie să fim cuprinşi de această responsabilitate misionară,
nu cred că aş face schimb tot timpul cu ethosul în care toţi ne simţim datori să vorbim lumii ca sare şi lumină, cu autenticitatea promovată cu orice preţ.
vorbesc despre altă extremă.
dacă nu l-aş cunoaşte pe Teofil, aş insista mai mult pe tema asta.
sînt sigur că nu a vrut să ducă discuţia într-acolo.
primejdia extremelor rămîne… naturali, autentici ca nisşte adolescenţi sau pătrunşi de responsabilitatea propriei misiuni, care ne modifică atît de mult comportamentul încît nu mai putem fi noi înşine.
mie mi se tot reproşează în privinţa acestui blog că ar trebui să fiu mai mult conştient de PERSONA mea, adică de funcţiile pe care le deţin, şi să nu mai vorbesc ce gîndesc, să nu mai gîndesc cu voce tare.
Adicătelea nu pot să mă exprim asupra cuiva că este un ratat sau asupra unui act care este act ratat numai penttru că sînt vice la comunitate sau pastor. Înţelegi unde poate duce extrema? Trebuie să fiu echidistant, politicos, apolitic etc… nu asta mi s-a reproşat în timpul campaniei electorale? că am gîndit cu voce tare?
Prostii! Nu-i aşa?
Ah, cine sîntem NOI, aceia despre care vorbeşte Teofil? Poate că şi eu şi tu… dar în diferite măsuri. Cu anumite pasaje mă pot identifica, anumite pasaje cred că descriu realităţi pe care le-am văzut şi eu, dar le-am verbalizat altfel.
ati vrut sa spuneti Cestinul sau Crestinul?
N-am observat nici eu acesată greşeală, dacă este greşeală… probabil a fost CREŞTINUL,
Frate Marius, cum adica lumea evanghelica din Romania este de abia in perioada preadolescentei? Suntem ‘imaturi spiritual’ si trebuie sa ne maturizam pt a ajunge asemeni evanghelicilor din Occident? Sau e altceva? Puteti sa-mi raspundeti pe adresa mea de mail. Multumesc.
Nu, calea aceea nu este buna, Neamtule, calea aceea duce unde se vede…
trebuie sa ne alegem propria cale de crestere si de maturizare.
poate ca si de asta merita sa investim in aceste mijloace de comunicare si in acest fel de microcomunitati de idei, ca cea de aici, care deja numara peste cîteva sute, daca nu, peste 1000 de persoane.
Analiza facuta este destul de corecta … din nefericire… rezultatele lipsei de gandire proprii (de ce oare om fi avand fiecare creier??? si de ce oare: „Cu sudoarea fruntii tale (de ce a capului???) sa iti castigi existenta!”???) si a unei balante interne corect reglate in mintea atator „crestini”…
Bun… ce e acum de facut?
da, bună întrebare, ce e de făcut!
1. Să citim mai mult decît scriem!
2. Să citim şi din Biblie…
ce părere ai? un bun început?
Parerea mea este ca este un inceput bun… dar inceputul nu suficient.
Eu as propune sa o luam scolareste: Sa o luam fiecare de la 0 (exact de la zero) si fiecare sa se apuce sa „reinventeze roata” adica sa nu ia de-a gata ce citeste (CHIPURILE PRIN CREDINTA…) ci sa puna si in practica sa vada cum stau lucrurile „pe teren”. Sa inceapa sa masoare corect si sa nu se mai minta traind in iluzii care nu folosesc.
Sa ne invatam sa NU MAI vorbim despre lucruri pe care nu le-am experimentat. ACEASTA ESTE ADEVARATA MARTURIE SA VORBESTI DESPRE EXPERIENTA TA NU DESPRE EXPERIENTELE ALTUIA. Cine angajeaza pe post de martor la tribunal un om care „marturiseste” fapte „din auzite”? Va aduceti aminte de episodul din Fapte 19:13-20? Folosind cuvinte mari PE CARE NU LE-ATI EXPERIMENTAT NICIODATA nu aveti NIMIC, DAR ABSOLUT NIMIC in lumea spirituala. Ai doar atat cat poti face de unul singur. Doar tu si cu Dumnezeul pe care declari ca il ai.
Este foarte adevarat ca unele lucruri NU TREBUIE experimentate. Pentru aceasta exista istoria… pentru a invata (of un cuvant care nu este deloc la moda…) din greselile altora tocmai pentru a nu le repeta. Dar „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4:8).
Spui… să nu mai vorbim despre lucruri pe care nu le-am experimentat?
Să nu mai vorbim despre potopul lui Noe, despre Iona?
De ce este scrisă Scriptura, ŞI ca să ne dăruiască experienţele altora..
Aceste fapte sunt istorie. Foarte utila de stiut dar imposibil de atribuit noua… deci faptul ca le stim nu ne ofera noua o greutate mai mare… atata tot.
Ideea cu cititul e buna – dar eu nu as pune accentul pe “mai mult” (cantitate) ci as recomanda in primul rind sa urmarim “calitatea”, valoarea cartilor in our reading list.
“Nu va pierdeti vremea citind carti bune . Sunt asa de multe carti FOARTE BUNE care trebuie citite intii” – zicea cineva.
Cind am onoarea sa cunosc mai indeaproape un om intelept, incerc sa aflu care au fost cartile care l-au influentat cel mai mult. Si am si boala acelor “Top ten lists”, obisnuind sa-mi descos amicii care sint cartile, filmele, cintecele, etc. – pe care ei le-ar include intr-o astfel de lista.
Ar trebui ca d-voastra sa aveti afisata tot timpul pe blog o lista cu titluri de carti valoroase (citirea carora ar aduce mult folos citorva insi specializati in profesia de “comentatori de bloguri”…).
Fiind o persoana cu “gravitas”, cartile ce le veti recomanda d-voastra se vor vinde mai bine si poate ca editurile va vor da un procent din profit! Aici in America, orice carte recomandata de Oprah devine un bestseller.
In fine, e doar o sugestie. Puteti incepe prin a ne spune, de exemplu, care credeti ca e cea mai buna carte, sau autor de teologie sistematica.
Alex, asta mi-o spusese profesorul Puiu, profesorul de Română de la Liceul Eminescu din Iaşi.
“Nu va pierdeti vremea citind carti bune . Sunt asa de multe carti FOARTE BUNE care trebuie citite intii” – zicea cineva.
Am această listă pe vechiul Blog, pe Pătrăţosu, o voi relua. Du-te pe Patratosu si da search pe CARTENSTEIN. Vei găsi acolo ce doreşti.
voi mai face recenzii şi recomandări.
Multumesc pentru sugestie, o voi lua in seama!
@Marius
Pentru ca tema ma framanta si la tineret discutam despre familie si rolul tatalui in familie revin la Samson. Din pacate nu am mai dat de articolul unde am scris precendentul comentariu.
OK. Parintii l-au alintat. Totusi Samson a fost intrebat daca nu gaseste nici o fata intre fetele lui Israel. Dar vine un verset care da peste cap putin sirul povestii. Judecatori 14:4: „..lucrul acesta venea de la Domnu”l.
Ce poti sa intelegi de aici? Dumnezeu il lasa pe Samson in voia mintii lui? (Explicatia care de obicei se da in biserici). De unde pot sa stiu ca Samson a ajuns la punctul in care Dumnezeu il lasa in voia mintii lui?
Da, aşa cred… la fel ca împietrirea lui Faraon… după ce face primii paşi singur… Dumnezeu „CONLUCREAZĂ” cu Faraon şi Samson la împietrirea inimii lor.
îi lasă în voia minţii lor blestemate şi numai interferează în planurile lor.
Parerea mea despre Samson…
Samson era un om care din start avea acest punct (familia) ca punct slab (calcaiul lui Ahile). Sa facem o mica analiza. Sa zicem ca s-ar fi casatorit cu o fata din Israel. Ok? Toate ar fi fost perfecte cu o singura exceptie: nu ar mai fi avut nimic cu filistenii. De ce? Simplu: pentru el sotia (care nu avea puterea lui si deci nu se putea apara singura) ar fi fost un motiv de santaj continuu. Era suficient sa stie ca orice miscare de forta a lui ar fi lasat sotia lui (si copii lui) in „bataia focului” filistenilor. De fapt filistenii nu au avut mila de o fata de a lor (prima „sotie” a lui Samson a fost incinerata cu toata familia ei…) ce va face sa credeti ca ar fi avut mai multa consideratie pentru cineva strain?
Deci ar fi bine sa vedem lucrurile in contextul lor… inainte sa dam verdicte… Poate vedem lucruri noi…
Iar tot cu privire la Samson episodul Dalila il vad ca un mare favor adus femeilor din Israel… Dupa ce a stat ca judecator 20 de ani in care probabil si-o fi cautat vre-o sotie… si nu a gasit… si-a lasat capul pe tava unei femei din afara poporului sau si nu a oferit aceasta „onoare” unei femei cu nume evreiesc…
Gresesc 😦 numele Dalila este ebraic si inseamna „delicat”. Nu credeam ca si Samson a fost tradat de ai lui chiar nu credeam…
Am ramas pe ganduri.
Orice incep sa scriu, sterg, considerand ca nu are relevanta. Chiar mi-a fost o buna lectie acest „rechizitoriu”. Acum stau si-mi ascult glasul mladios al tacerii.
Fratilor ,e de plans situatia noastra spirituala. Pocainta noatra este la pamant cu toate diplomele pe care le avem in buzunar .
Va fi, atunci, o clipa mare!
Examenul Veciei!…Spune,
La tabla Vietii Viitoare
Vei sti sa dai raspunsuri bune?
Sau auzi-va,prin suspine,
Sarmana -ti inima ,natanga;
-Nu te cunosc,n-ai fost cu Mine,
La stanga,raule ,la stanga….
De ce nu i-a dat atunci Domnul gandul cel mbun lui Samson?
sigur i-a dat gîndul cel bun, el ştia ce trebuie să fie şi ce trebuie să facă.
N-a ascultat.
Ca om sfinţit şi pus pentru o lucrare sfîntă nu ar fi trebuit să pună mîna pe o mortăciune, dar a luat miere.
afost un intreg proces de cădere, nu s-a întîmplat dintr-o data.
Am să adaug mierea şi mortăciunea pe listă, alături de pâinile pentru punere înainte ale lui David. Mi-aş dori să mă iubească şi pe mine Dumnezeu aşa ca pe ei doi. Direct din cititul Bibliei am ajuns, peste ani, la câteva predici anti-Samson pe RVE şi RVS, şi acum la Marius – trecând prin vreo două situri despre Samson, care nu m-au satisfăcut pe deplin, dar pe care am aflat mai multe păreri despre el. M-ar interesa, şi poate şi pe alţii, să aflu mai pe îndelete părerea ta. Mai ales o paralelă simbolică cu Mântuitorul.
draga Agnustick, pentru că sînt pe picior de plecare n-aş vrea să îţi dau un răspuns în grabă.
Sper, dacă nu se adună prea multe comentarii în week-end, să revin la cometnariul tău.
Dacă nu revin, adu-mi aminte, te rog.
Este important să lămurim cîteva chestiuni.
una dintre ele?
De ce este incomparabil cazul lui Samson faţă de cazul lui David?
Apoi … de ce Samson este pomenit unde nu te-ai aştepta în Scripturile Noului Testament.
De aceea predicile antisamson trebuie reevaluate.
ne vedem după luni?
De-abia aştept!