Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Marius Cruceru 
Am un amic care îşi aduce aminte astfel, dintr-o suflare, o piesă pe care a învăţat-o la chitară clasică acum 25 de ani! Nu are chitară, nu cîntă la chitară, nu cred că mai ştie să citească o partitură, nu ştie în ce poziţie cîntă, dar eu sînt fascinat de fiecare dată cînd în creierul lui se petrece ceva care îl face să redea cu coerenţă piesa respectivă.
Am reflectat de multe ori asupra modului în care învaţă (şi reţin) oamenii. De exemplu, e uimitor cum învaţă să vorbească copiii sau cum învaţă alte lucruri complexe. Consider că în primii ani ai vieţii avem o capacitate de a percepe (cu mirare, desigur) în mod holistic.
După aceea, cu largul concurs al unei pedagogii care împarte de obicei orice pe bucăţi, ne obişnuim să gîndim pe segmente, ceea ce nu e neapărat rău, DACĂ în final aranjăm piesele într-un puzzle coerent. Din ce am văzut în viaţă, mulţi oameni îşi pierd energia pînă să ajungă în faza finală.
Piesele scurte ale lui Bach, din caietul Anna Magdalena Bach, sau coralele, sau fugile, pot fi cîntate la 2 chitare. Iată cîteva beneficii:
1. Plăcerea IMENSĂ de a reda sonor din creaţia lui Bach, de o atracţie deosebită pentru diferite categorii de oameni. Acum 25 de ani, un tînăr (vecin din bloc) care era fermecat de Preludiul I de Bach, l-a învăţat la chitară clasică, deşi altceva nu prea ştia, şi, mic de înălţime, avea nişte degete butucănoase, mai ales că facea şi alpinism.
2. Participarea la un act colectiv de expresie muzicală. Tot acum 25 de ani, pentru a putea reda, la 3 chitare, o corală de Bach (“O frunte-nsîngerată”, cred), i-am arătat unui tînăr din biserică unde să pună degetele şi să ciupească (nu ştia să cînte la chitară).
3. Se poate percepe intenţia logică şi artistică a lui Bach, întrucît nu trebuie ca unul singur să cînte ambele portative.
4. Desigur, cine doreşte o minimă performanţă trebuie să redea întregul ansamblu muzical la o singură chitară. Dar, şi aşa, două chitare clasice care cîntă aceeaşi partitură oferă o amplitudine sonoră deosebită.
Consider chitara clasică dublă a fi unul dintre cele mai bune mijloace de promovare a instrumentului.
Din păcate, chitara clasică dublă pare a fi, cel puţin în Oradea, un fenomen şi mai rar decît un recital individual o dată într-un cincinal.
Draga Alin,
foarte interesant ce spui despre acel prieten. Creierul nostru este admirabil construit, probabil că trebuie să îi învăţăm secretele şi să învăţăm să îi păcălim filtrele. Muzica, arta în general, este un sistem extraordinar de păcălire a filtrelor.
Stăniloae avea un comentariu preluat din gîndirea patristică despre împărţirea în bucăţi ca să putem gîndi. Este în Filocalia 9, cred, în notele la Ioan Scărarul.
Gînditorii vechi aveau această doctrină a învăţării holistice, aşa cum o numeşti, foarte bine articulată.
Da, tocmai am terminat de cîntat trei menuete din CAietul pentru AMB împreună cu fiica mea. Ea cîntă pe o chitară clasică obişnuită, eu cînd pe BAss-ul acustic cu patru corzi. IEse ceva minunat.
Ai dreptate cu cele patru avantaje care rezultă de aici.
Transcrierea nu este foarte grea, deşi trebuie modificată gama sau reacoardată chitara sau ambele.
Voi încerca şi eu să mă lupt cu o transcripţie a piesei de mai sus.
Te prinzi?
Despre recital de chitară.
Lunea viitoare la ora 19.00 reedităm povestea, de data asta şi mai mare şi mai lată şi cu lăută. 🙂
Tocmai s-a terminat a treia ediþie a Festivalului de film fãcut de ICR New York, în parteneriat cu Festivalul Transilvania ºi Tribeca Cinemas; intitulatã, simplu, „Three”, a fost cea mai reuºitã dintre ele! Pentru cã prima („Talking about a Revolution”) a fost de tatonare, a doua („The Golden Age of Romanian Cinema”) de confirmare, iar a treia a fost de consacrare. Deºi cu mai puþine filme ca-n anii trecuþi, majoritatea – documentare, iar festivalul fiind la un pas de a nu mai fi fãcut…
Teribilă această constatare:
„Muzica, arta în general, este un sistem extraordinar de păcălire a filtrelor.”
Nu doar că spune ceva despre Muzică, dar spune ceva despre Om, ba chiar despre Creator.
Binecuvîntată fie acea muzică care ne păcăleşte atunci cînd prea ne-am baricadat în filtrele noastre.
Aşa cum spui, Alin, să ne ajute Dumnezeu să ieşim din filtrele păcătoase prin artă şi prin credinţă, numai arta nu ajunge…
N-as putea sa-mi dau cu parerea despre felul cum creierul lucreaza, inmagazineaza, organizeaza informatia…si cu atit mai putin raportata la muzica, dar am o experienta care mi se pare la fel de ciudata ca si cele scrise aici.
Stiu ca undeva in creier se inregistreaza tot si ca unele lucruri nu le putem constientiza.
Eu am avut un accident si despre explozia respectiva nu-mi amintec decit in vis…semn ca informatia este acolo dar pentruca este asa de ingrozitoare , creierul refuza sa mi-o faca cunoscuta in conditiile obisnuite.
Dar ce vroiam sa spun este ca am venit in America fara sa stiu engleza in prealabil. Acuma orice limba cind o invatam asa cum trebuie , invatam gramatica, verbe…ma rog tot ce trebuie la o limba. Treaba a fost ca n-am avut timp sa ma duc la scoala si a trebuit sa lucrez si apoi sa-mi am grija de familie…asa ca dadeam drumul la radio si ascultam ce vorbesc in englezeste. La inceput a fost asa un amalgam si nu intelegeam cuvintele, nu puteam sa le deosebesc unul de altul. Dar m-am gindit eu ca daca un copil mic poate invata o limba si sa o vorbeasca destul de gramatical inainte de a invata ce este aia gramatica…se va prinde ceva si de mine. Am inceput sa repet dupa ei ce spuneau ei la radio…Apoi am inceput sa citesc…tot asa fara sa stiu ce citesc… si…cam asta este pregatirea mea in limba engleza. Si nu ma pot plinge …
Mi-am mai amintit de nenumarate ori cum oamenii care locuiesc in apropiere de granita si urmaresc programele tarii vecine, ajung sa invete limba.
Eu cred ca creierul este un computer ce n-a vazut tehnologia lumii asteia inca…si ca acolo se inmagazineaza si organizeaza informatiile ceva spectacular. Rau este ca nu stim cum sa scoatem informatia de acolo. Imi imaginez ce creier o fi avut Adam care a dat numele la toate animalele si plantele pamintului…si le-o fi categorisit si stiut si folosinta lor si alte multe calitati…
„Cit de necuprinse sint gindurile Lui…”
draga Rodica, în primul rînd mulţumesc pentru Cd-uri, le-am primit! 🙂
interesant ce spui tu despre învăţarea limbilor. La doctorat a trebuit să scriu despr ebilingvism şi biculturalism
este un domeniu fascinant.
Este intersant ce se petrece în creierul unui copil bilingv, voi scrie despre asta.
Pingback: Trans-creier de Menuet Update | Marius Cruceru
Din lecturile mele sumare pe subiecte neuro am retinut ca – cel putin dupa cum sustin mai multi cercetatori – memoriile de la virste (foarte) fragede nu se pierd; ce pierdem este capacitatea sau instrumentele necesare pentru redarea / interpretare lor.
Daca vom considera muzica mai complexa (si ca functie) decit un limbaj – e.g. un sistem, fie el si de ‘pacalire a filtrelor’ – atunci ce face ea printre altele este sa adauge perceptii si sa realizeze conexiuni, inter-relationari (specifice limbajului?) si relationari la alte informatii din creier pe ‘paliere’ sau magistrale de relationare si comunicare atipice (privite dpdv al mecanismului de memorare si reproducere intermediate de limbaj).
Pe de alta parte insa, muzica ar putea produce o impresie puternica si de aici posibilitatea de a o reda atit de ‘natural’ dupa trecerea a zeci de ani. Probabil ca pentru alte memorii efortul de redare ar fi mai mare si rezultatul mai imprecis.
In ce priveste transpunerea pe o partitura data, e o treaba banala pentru orice muzician. 🙂
acum citesc o carte dăruită de un prieten, Musicophilia. Este absolut fascinantă.
Acum îmi explic ce s-a întîmplat cu mine.
da, sigur, este o chestie banală… scrierea este mai grea pe computer.
Ha! Si eu o citesc, si tot acum (in engl.)…
este în româneşte, este publicată deja.
Pingback: Trans-creiere, Dalai Lama şi Thomas Merton, OM, S-a votat legea gravitaţiei, « La patratosu