Soţul meu, cîinele sau Lizuca şi Patrocle în Dumbrava …. lor

Zilele trecute un comentator mă întreba, dacă trăim într-un vid moral, ce anume mai rămîne graniţă de netrecut între ce se poate face şi nu trebuie niciodată făcut?

Nimic. Spuneam atunci că vom considera admirabil orice obicei şi idee a oricărui trib. Se vor scrie tratate despre folclor şi enciclopedii în care vom inventaria toată ticăloşia firii umane. Ne vom asuma tot ce este omenesc şi înfăptuibil de umanitate. Totul este admis într-o comunitate în care binele şi răul nu sînt definite din afara noastră, revelaţional.

Ce este rău în a stinge ţigara pe dosul unui copil de nouă luni? Nimic, dacă aceasta reprezintă un obicei local? Aşa cum încerca să ne avertizeze C. S. Lewis în urmă cu ceva zeci de ani, am rămas oameni nu numai fără creiere, ci şi fără piept, fără inimi.

Cineva spunea: „Nu există ticăloşie pentru care undeva în vreo universitate din lumea asta un om de ştiinţă să capete tupeul la un moment dat pentru a-i argumenta înfăptuirea”.

Probabil că Lizuca şi Patrocle vor putea fi reinterpretaţi în cheie freudiană, dar Dumbrava nu va mai fi minunată.

Misionarii creştini au fost condamnaţi atunci cînd au ajuns în spaţii ca India că au distrus folclorul şi tradiţiile „minunate”. Este legitim să condamnăm aceste comportamente sau reprezintă doar o altă manifestare tradiţională, care trebuie indexată, inventariată, simpatizată şi promovată? Dar pe ce criteriu desfiinţăm castrarea ritualică ale unor neamuri şi încurajăm alte obiceuri? De ce fetele cărora li se ridică gîtul prin adăugarea de inele succesive sînt de fotografiat, iar mutilarea de o altă natură este condamnabilă?

Ne vom revolta că fetiţele din Africa sînt mutilate cu lame nesterilizate, le vom feri de tăitură, dar le vom viola sufeletele căsătoridu-le cu cîini.

Mie mi se pare că cel mai cinic lucru ar fi ca un activist pentru protecţia animalelor să se ridice şi să spună că acest cîine a fost forţat să facă lucruri împotriva voinţei lui şi că a fost manipulat şi că a fost stresat de oamenii beţi şi de zgomotul din jurul lui.

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Gînduri, Meditaţii, Perplexităţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Soţul meu, cîinele sau Lizuca şi Patrocle în Dumbrava …. lor

  1. gamaliel zice:

    Am şi eu o nelămurie. Oare dacă creierele noastre s-au dezintegrat,piepturile noastre-au putrezit şi inima s-a strecurat afară din lăuntrul nostru….mai suntem noi oameni?

  2. gamaliel zice:

    De acord cu tine. Dar oare ” chipul ” pe care-l purtam nu este sfartecat de pacatul care ne infasoara? Si oare nu cumva traim zilele de pe urma? Sunt prea multe lucruri oribile ce se petrec sub ochii nostri.

  3. gamaliel zice:

    Merci de incurajare. Suna tare frumos !

  4. maya zice:

    Nu prea am inteles nimic!! Adica, eu am cautat Dumbrava minunata nu fotbal!Si Dumbrava minunata nare nici un fotbalist

  5. Pingback: Scrabble, Abwoon, Călăul anesteziat « La patratosu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.