Am dorit, m-am rugat, am visat să ajung această zi, mai ales în ultimii doi ani, care au fost foarte grei pentru noi (3 operații cu deschidere de stern, trei disecții de aortă, plus complicațiile!).

Dumnezeu a fost bun și mi-a dat darul așteptat: 40 de ani de umblare cu El pe Calea Adevărului și a Vieții.

Astăzi se împlinesc 40 de ani de cînd am pășit într-o cadă de tablă zincată, așezată în curtea Bisericii Baptiste din Scînteia pentru a fi botezat în numele Sfintei Treimi. A fost o decizie grea. Vara acelui an a fost foarte tulbure. Toate visurile mele de viitor îmi fuseseră năruite. Am petrecut șase săptămîni, toată vacanța de vară din acel an, în singurătate totală, în sanctuarul bisericii din Scînteia, cîntînd la armoniu cu pedale și doar cu brînză și roșii.

Plecam dimineața la ora 6.00 cu trenul, mă întorceam seara tot cu trenul. Toată ziua în sanctuar și în curtea bisericii. A fost una dintre cele mai bune veri din viața mea.

Cînd i-am spus pastorului meu de atunci despre decizia mea a fost surprins, dar a trecut peste cateheză (”Lasă, frate Marius, că astea le discutăm noi pe tren înspre Iași, că ai prea multe întrebări grele!”) și m-a botezat alături de ”frații mei de Sînge”

Azi îl voi suna! Anul trecut, eram încă în grea recuperare după primele două operații, dar am ținut să ajung înapoi la biserica în care am fost botezat și am făcut această fotografie în fața noului baptisteriu, în noua clădire. Cealaltă, cea veche, în care mi-am petrecut vara, nu mai există!

40 de ani? A fost un drum greu, cu multe încercări, ispite și obstacole, cu multe alunecări și decizii greșite, dar Harul Său a fost mai mare. Una dintre imaginile din Psalmi mi s-a împlinit: ”mi-a așezat mîna sub talpă ca să nu alunec de la calea dreaptă, să nu-mi alunece piciorul ca să cad … ” Psalmul 66:9 ”El ne-a păstrat sufletul cu viață și n-a îngăduit să ni se clatine piciorul.” Psalmul 94:18 ”Ori de câte ori zic: „Mi se clatină piciorul”, bunătatea Ta, Doamne, mă sprijină totdeauna.”

10.000 de vieți dacă aș avea, aș lua-o de la capăt iar și iar și iar. Deseori în drumurile mele în totală solitudine prin păduri singur, cu rucsacul în spate sau călare pe bicicletă m-am gîndit la metafora drumului, metafora căii, a călătoriei ca una dintre cele mai reușite metafore pentru viața creștină. Escalade, cățărări, epuizare, ”îmi dau duhul”, ”simt că nu mai pot”, ”încă puțin”, ”mai trec asta și gata”, apoi, după ce ai trecut și crezi că ai scăpat, apare alt și alt obstacol.

Au fost 40 de ani în care am simțit Mîna lui Dumnezeu, Bunătatea și Îndurarea Lui, protecția și providența Sa.

Nu am nimic mai mult să Îi cer decît să îmi văd copiii și nepoții experimentînd frumusețea aceluiași Drum, ajutați fiind pe parcursul dificil de Același Dumnezeu.

Cel mai mare dar pe care l-am primit în această viață a fost dincolo de mîntuirea de consecințele veșnice ale păcatului, comuniunea cu Dumnezeu, trecerea de la statutul de fiu risipitor (prin creație), la rob, apoi am devenit rob răscumpărat, eliberat, mai apoi am devenit prieten al Împăratului, El m-a înfiat și am devenit fiu al Său.

În această zi nu mă bucur că am scăpat de iad, ci de perspectiva escatologică a Marelui Ospăț despre care am predicat ieri la nunta nepotului meu. Ideea de botez ca izbăvire de pedeapsa focului este o înjosire a atît de generoasei paradigme biblice, care ne propune mai mult decît atît. Nu oftăm ușurați pentru că am scăpat de pedeapsă, ci strigăm Aleluia pentru că ne-a invitat la Ospăț.

Bucuria creștinului nu este generată de izbăvirea de pedeapsă, ci de comuniunea zilnică cu Stăpînul, bucurie care va înflori cu totul cînd vom intra în sala Tronului pentru a fi coregenți cu El.