”Așteptarea celor neprihăniți nu va fi decît bucurie… ” Proverbe 10:28

Astăzi se împlinesc 4 ani de cînd ni s-a căsătorit fiica. Un an și o lună și o zi de cînd ni s-a căsătorit fiul.

Zilele trecute i-am spus lui Noah (5 ani și jumătate):

”Noah, eu de pe acum mă rog ca Domnul să te pregătească pentru o soție bună și să o pregătească pe ea pentru tine”

El, într-o dispoziție filozofico-nostalgică:

”Da, tati, știi ce repede trece timpul… ”

Și el așteaptă să se termine copilăria, să crească, să se căsătorească, să aibă o soție, așa ca Nini (Neriah) și ca maică-sa.

Tot zilele trecute mi-a spus:

Tati, să nu mori acum! Trebuie mai întîi să AȘTEPTĂM să albești tot, apoi să îți cadă tot părul, abia apoi poți să mori …

Copilul are intuițile corecte: timpul trece și noi așteptăm să trecem de granițele și mărcile puse pe parcurs.

Acestea fiind întîmplate, m-am gîndit ce aș putea spune unor familii aflate la început sau aproape de începutul de drum în căsnicie?

În unele traduceri pentru așteptare avem nădejde/speranță. Și nu sînt ele oare înrudite?

Toată viața este plină de așteptări. Copilul așteaptă să crească, așteaptă să meargă la grădiniță, apoi la școală, apoi așteaptă să termine școala, așteaptă vacanța, așteaptă să crească mare, așteaptă primul sărut, prima călătorie de unul singur. Acestea sînt așteptări însingurate.

Apoi adultul așteaptă să se căsătorească, să vină primul copil, să se termine colicile primului copil, să meargă, așteptăm apoi să crească, apoi așteptăm să termine școala, să se căsătorească, ne așteptăm nepoții. Apoi așteptăm să ne viziteze copiii și nepoți, așteptăm … să ne sune măcar …

În doi așteptăm altfel.

Toată viața este plină de așteptări și speranțe, legitime sau nu. Așteptări îndreptățite sau proiecții ale egoismelor noastre.

Așteptările în căsătorie sînt diferite de așteptările însingurate. În căsătorie dublăm, transferăm, amînăm, ne agățăm în celălalt. Așteptările se împart la doi, se înmulțesc cu doi și cad de pe umerii unuia pe umărul celuilalt. Așteptările în căsnicie pot fi vulpi care să strice viile mănoase ale fericirii în doi, pot fi demoni, care să ne facă viața iad.

Cînd așteptăm de unii singuri ne articulăm clar așteptările. Cînd așteptăm în doi, așteptăm în tăceri vinovate, în lipsă de coerență și comunicare, schimbîndu-ne țintele de așteptare, fără a-i comunica celuilalt ce ne-am fi dorit încă de multă vreme de la el/ea.

Ea așteaptă ca eu … eu aștept ca ea … Ia luați acum o foaie de hîrtie și scrieți ce așteptați pe termen scurt și lung de la celălalt. Veți fi suprinși cîte lucruri puteți articula, gîndite, dar necomunicate niciodată. Celălalt va fi șocat de ce nisip se purjează din filtrele necurățate ale minților voastre.

Sau, și dacă comunicăm … comunicăm cînd este prea tîrziu, cînd s-a întîmplat… cînd nu se mai poate face nimic, cînd sîntem prea frustrați ca să mai schimbăm tonul, prea plini de nervi și dezamăgire.

De aceea există cupluri care îmbătrînesc urît. Ei nu mai așteaptă nimic unul de la celălalt. S-au ”lămurit”, așteptarea lor este ca metalul din care a ieșit toată zgura … s-au lămurit prin ”focul” vieții. Sînt limpezi la cap, de o luciditate crudă, de o raționalitate cinică, ei știu că … celălalt nu mai are nicio șansă. S-a dus ”îndrăgosteala chioară”, care te făcea să îi acoperi toate defectele. Acum tu știi că va sforăi pînă la ultima suflare, că nu va mai slăbi, că nu va termina cu ticul nenorocit de a-și sufla nasul în șervețelele de pe masă…

”E ca ăi din neamu lui! ne-am prost! Cine m-o fi pus … ”

”Eh, vedeți, frate… ăsta e al meu… nu-i bun de nimic … Așa este (șoața/nevasta/muierea) asta a mea…. Seamănă cu soacră-mea!”

Două lucruri observ la cuplurile uzate: acreală/iritare și lipsă de răbdare/speranță. Cei doi nu mai POT aștepta ceva de la celălalt. Li s-au epuizat resursele de speranță, de credință, de suportabilitate față de celălalt. Au fost ”scoși din sărite”, trecuți de limite …. ”îmi vine să îmi iau cîmpii … ” Paharul lor este gol și nu se mai umple să dea din nou peste el, ca să curgă răbdare și speranță peste celălalt.

Soluția? Un ”divorț cu conlocuire”. Stau împreună, dar nu tocmai. El este la baltă cu băieții, ea singură cu televizorul, prietenele, fiecare plasat în micul lui cerc de bîrfă. Ei își boscorodesc nevestele; ele își vorbesc bărbații. Disprețul este reciproc și foarte intens! El a devenit ”ăsta al meu”, ea a devenit ”asta a mea”.

De ce? pentru că ne-am pierdut clipa prezentă, bucuria amînării, sărbătoarea așteptatului. Egoismul și proiecțiile noastre ne-au înșelat în așa de mare măsură încît am ajuns ca niște biete animale rănite, care își ling rănile hăulindu-și durerea.

Există o bucurie în așteptare, fie aceasta și neîmplinibilă! De copii învățăm cu greu amînarea. În ce anume rezultă romantismul din Romeo și Julieta se întreba un critic literar? Din așteptare! Ce anume dă farmec unei prietenii între doi adolescenți? Așteptarea! Amînarea!

Ce anume creează emoții tulburătoare pentru un copil care privește spre mica răsplată din mîna părinților pentru o sarcină îndeplinită? Așteptarea cu sufletul la gură…

Acum așteptăm să ne mutăm la casă. De 4 ani. Am trecut prin momente în care mi-am acrit sufletul și prin săptămîni în care am crezut că voi cunoaște disperarea…. dar … am recitit parcă altfel acest verset: ”așteptarea celor neprihăniți nu este decît bucurie… ”

Există o bucurie în intermediaritate, între destinație și sursă, este chiar călătoria, cu aventura și bucuriile ei. Cînd ajungem la destinație și privim minunățiile spre care am tînjit, atunci se naște o altă bucurie, dar și o minidepresie a dezamăgirii că tocmai s-a încheiat călătoria. La un moment dat vom ajunge la final, numai că în cazul unei căsătorii care începe în alb, finalul este în negru…

Există bucurie în neîmplinire, există bucuria clipei despre care Horațiu spune: carpe diem (verbatim – culege ziua, smulge clipa… )

Una dintre cele mai mari păcăleli ale diavolului este să ne arunce pe ferestrele viitorului și să ne facă să tînjim după oglinzile trecutului. Niciodată să nu ne bucurăm de prezent. Există o bucurie a copilului nou născut: mirosiți-vă copiii. Ce frumos miros nou-născuții! Acest miros piere și nu se mai întoarce niciodată! Există o bucurie a schimbatului de pampers. Va veni o zi cînd îl vei schimba pe ultimul. Există o bucurie a dormitului în pat cu un copil de 5 ani, care te imploră să îl adormi, există o bucurie a cuibăririi lor dimineața în patul nostru, există o bucurie a ”de ce-urilor” nesfîrșite ale vîrstei preșcolare, există o bucurie a fiecărei faze din viață. Învățați să furați prezentul! Să îl împachetați frumos în stîlpi de aducere aminte. Copiii vă vor zbura! Vom deveni, cum spun americanii, ”empty-nesters” (cupluri cu cuibul gol)

Bucură-te acum de o soție care uită să îți ia cafeaua, peste 35 de ani vei avea o soție care îți va uita numele, cîți copii a născut, chiar cine va fi fost și te va întreba de ce o vizitezi și ce cauți în camera ei … din pricina demenței senile… Bucură-te acum de o soție care îți cheltuiește banii pe pantofi, va veni vremea cînd îi vei împinge căruțul … Bucură-te acum că întîrzie, va veni o zi cînd nu va mai veni deloc.

Da, cu toții avem așteptări neîmplinite. Probabil că nu vor fi împlinite niciodată, dar cît de mare este bucuria că soția mea există, deși întîrzie, că se mișcă, rîde, îmi îmbrățișează copiii, deși uneori este uită cîte ceva …

”Nu-l dau pe azi pentru mîine”, cum spunea un cîntec al lui Alexandru Andrieș…

Fiecare să-și examineze gândurile; el le va găsi în întregime ocupate cu trecutul şi cu viitorul. Noi nu ne gîndim aproape deloc la prezent, și, dacă ne gîndim la el o facem numai pentru a-i împrumuta lumina spre a dispune de viitor. Prezentul nu este niciodată ţinta noastră; trecutul și prezentul sînt mijloacele noastre; numai viitorul este ţinta noastră. Astfel noi nu trăim niciodată, ci sperăm să trăim; și pregătindu-ne să fim mereu fericiți, este inevitabil să nu fim niciodată.

Blaise Pascal, Cugetări

Ce le spun copiilor mei căsătoriți? Ce-aș fi vrut să știu în urmă cu 30 de ani, cînd m-am căsătorit! Nu așteptați să se schimbe celălalt! Și, dacă așteptați, comunicați ce așteptați și … atît timp cît așteptați, bucurați-vă de celălalt, bucurați-vă că există așa cum este… și celălalt așteaptă ca voi să fiți mai buni și nu sînteți încă.

Dacă tot sîntem pe acest drum împreună să nu ajungem la delăsare, să dorim schimbarea și sfințirea, dar să nu uităm că aceste puteri de îmbunătățire nu vin din noi, ci din afara noastră. Dacă ți-ai pierdut dorința de a deveni mai asemănător lui Cristos, n-ai Duh, dacă n-ai bucurie în așteptarea schimbării tale și a celuilalt, tot n-ai Duh, pentru că …

Roada Duhului Sfînt este Dragostea, Bucuria, Pacea….

Cît timp sîntem în așteptarea lucrurilor care vor veni, să nu uităm că ”ce este rău va trece, dar și ce este bine va trece, de asemenea!”

Nu vă lăsați cuprinși de amărăciunea așteptărilor nelegitime, de acreala așteptărilor nevorbite, de frustrarea așteptărilor neîmplinite. Viața este extrem de scurtă și s-ar putea ca celălalt să nu se schimbe așa cum voi visați.

Există o așteptare despre care nimeni nu dorește să vorbească: așteptarea ca moartea să ne despartă. Știm că va veni și acel moment și atunci ce vom mai aștepta? Propria moarte ca  să ne revedem cu cea dragă, cu cel drag? Așteptare în regrete că am așteptat să ni se facă moftul …

Dragostea adevăratā acoperă totul, greșeli care pot fi scoase în evidență, zgrăbunțe care pot fi subliniate, crede totul, nădăjduiește totul, crede că celalalt se va schimba încă, nădăjduiește că va vedea cea mai bună variantă a celuilalt și, chiar dacă nu se va fi întîmplat asta… SUFERĂ TOTUL!

Așteptarea celor (făcuți) neprihăniți (de Cristos) nu este decît bucurie … și bucuria este o roadă Duhului Sfînt!

Îndrăgostitul poate aștepta ore întregi după iubita sa. De ce? Pentru că nădăjduiește, speră că este încă iubit, el crede încă în iubirea nestinsă! Și așteaptă bucurîndu-se!

Așteptarea este rudă bună cu nădejdea, este sora credinței și fiica Dragostei!