Nu doresc să redeschid discuția despre sărbătorirea (Paștelui) on line sau nu. Probabil că acum este mai simplu de decis. Paștele este o sărbătoare care pornește dinspre familie spre comunitatea eclesială. Acum, în aceste vremuri de izolare în casă, putem să ne bucurăm cu cei mai dragi dintre cei dragi mai mult ca în alți ani de lumina Învierii Mîntuitorului, tînjind totuși după Biserică.

M-am uitat în urmă la un text pe care l-am scris în urmă cu vreo 15 ani despre igiena sărbătorilor. Un text-meditație din Deuteronom capitolul 26.

Poate că folosește cuiva acum în aceste vremuri.

***

Deuteronom 26

Dacă dorim să sondăm în mentalul colectiv al unui popor trebuie să îi urmărim legendele, dacă dorim să înțelegem care sunt stîlpii pe care se sprijină cultura acelui popor, trebuie să îi studiem sărbătorile.

Din păcate, asistăm la o devalorizare a sărbătorilor la români. Îngrijorător pentru noi, ca baptiști, este că asistăm la o păgînizare a sărbătorilor creștine și la invazia de nesemnificativ în dauna esențialului.

Pe foarte scurt, din cauza spațiului și tipului de scriere, am dori să trec în revistă doar cîteva chestiuni care ne-ar putea restaura o parte din bucuria și disciplina sărbătorilor.

1.    Nu orice, oricine, oricînd și oricum sărbătorește. Sărbătorile trebuiau începute în seriile pe care le poruncește Domnul abia după cucerirea țării. Ce înseamnă asta pentru noi acum? Străinul nu este un inițiator al sărbătorii, este un beneficiar, nu străinul conduce sărbătoarea, ci este supus sărbătorii, iar poporul se bucură după ce nu mai este înstrăinat, după ce va fi ocupat țara. Ocuparea țării este o metaforă a mîntuirii. În consecință, slujirea în sărbătoare este a celor mîntuiți, a copiilor Domnului. Dacă ar fi să luăm în serios acest principiu, ne-am mai frămînta oare că ne bate bateria și participă la trupa de laudă și închinare (sau chiar conduce închinarea!) un tînăr care nu și-a predat viața Domnului și nici nu are de gînd? Slujirile în biserică sînt ale celor mîntuiți sau a celor care sînt aproape de Domnul în căutarea lor. Străinul este invitat, periferic, beneficiar, lăturalnic, niciodată inițiator, lider sau creator de contexte de sărbătoare. Invitatul la masă nu stabilește regulile casei. Călătorul în trecere nu schimbă regulile locului. Cînd vei intra în ţara pe care ţi -o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău, cînd o vei stăpîni şi te vei aşeza în ea.

2.    Sărbătoarea costă și celebrarea este precedată neapărat de frustrare. Sărbătoarea trebuie precedată întotdeauna de o frustrare. Toate sărbătorile evreiești presupuneau jertfă, sacrificiu și o întristare înainte de intrarea în bucurie. Nu este ciudat că Isaia 58 amestecă postul cu sabatul? Reprimarea, disciplina, restrîngerea cu masa la care trebuie invitat și cel fără de casă? Care este frustrarea? Imaginați-vă primul fruct copt. Nu-i așa că este cel mai de dorit, după atîta tînjire și așteptare? Tatăl evreu trebuia să își înfrîneze copiii care vor fi dorit să culeagă primul strugure înnegrit, prima caisă care se înroșea. Toate fructele trebuiau puse în coșul pentru templu și toată casa poftea așteptînd. Romantismul, spunea cineva, se naște din tînjire, din amînare. Adevărata bucurie este simțită după întristarea de o clipă în vederea unei nădejdi amînate … Tatăl nu avea ”milă” de copilul pofticios. Acesta trebuia să învețe disciplina așteptării și amînării. Noi ne-am învățat copiii rîzgăiați și neogoiți în sărbătoare. Au voie prea de toate și își dau drumul prea de tot, fără a simți frustrarea înfrînării. De aceea creștem generații nesățioase, care învață lecțiile lipitorii cu două fețe: dă și dă. Nu-i așa că este frustrant să pui banii pentru Domnul în plic și după ce se vor fi terminat, să nu te atingi de plic pînă nu-ți pleacă din casă tînjind? să iei cele dintîi roade din toate rodurile pe cari le vei scoate din pămînt, în ţara pe care ţi -o dă Domnul Dumnezeul tău, să le pui într’un coş, şi să te duci la locul pe care -l va alege Domnul, Dumnezeul tău, ca să facă să locuiască Numele Lui acolo.

3.    Sărbătoarea era un eveniment îm-bărbătat, prin care bărbații erau responsabilizați și în care timp se reafirmau structurile de autoritate familială. În seria de sărbători ale poporului Israel erau trei sărbători legate de pămînt, numărate de la Paște, sărbători în care toată partea bărbătească trebuia să fie înaintea Domnului. Totul începea la Paște, cînd tatăl și fiul trebuiau să aleagă mielul. Cel mai bun, mai drăgălaș, perfectul, prietenosul, nu cel ciung sau pătat. Întîiul născut privea cu lacrimi în ochi cum sîngele păta blănița pe care pînă mai ieri o mîngîia. Întristare și frustrare. Tată și fiu trebuiau să pășească în locul ales de Domnul ca să locuiască acolo, în fața preotului și … era timpul în care nu preotul spunea, nici levitul cînta, ci bărbat după bărbat, într-o repetiție extrem de apăsătoare, tatăl vorbea în fața preotului, nu preotul în fața taților. Totul în auzul fiilor. Bucuria intrării în țară, bucuria mîntuirii era declarată de capii de familie în fața preotului. Trăim vremuri ciudate. Bărbații se retrag din responsabilitățile lor, sacrificîndu-și pe altarele egoismelor lor soțiile, mamele, fiicele. Unde ne sînt bărbații care să conducă sărbătorile? Strigă din sufragerii, din fața televizoarelor către femeile care au preluat conducerea ritualurilor mesei? Strigă din mijlocul leneviei și din neputința nepriceperii: E gata masa? Mi-e foame!!! Bărbații ar trebui să fie cei care plătesc prețul de efort și stress pentru pregătirea sărbătorii și care oferă bucuria întregii familii, nu mamele și surorile, care acum sunt sacrificate în muncă și nesomn. Bărbații trebuiau să plătească prețul sărbătorii prin zdroabă și chinul pregătirilor, nu femeile pierdute în frămîntat de cozonaci și ciorbă de miel, pînă în miez de noapte, ca să picotească apoi epuizate în timpul slujbei de Înviere. Să te duci la preotul care va fi în zilele acelea, şi să -i spui: ,,Mărturisesc astăzi înaintea Domnului, Dumnezeului tău, că am intrat în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor noştri că ne -o va da.

4.    Sărbătorile reprezintă stîlpi de aducere aminte, care ne leagă de istorie. Nu există sărbătoare fără poveste, nu există bucurie fără context. Nu, bucuria nu este în ce se vede acum pe masă, cozonacii, ouă, bradul și staniolul. Ne-am prezentat prea mult sărbătoarea, ne-am adus-o la timpul prezent, fără a mai lega evenimentul de trecut. Preotul lua coșul, îl punea înaintea altarului cu primele roade, din care fiii și copiii nu vor fi gustat și, bărbat după bărbat, toți repetau istoria. Fiecare dintre bărbații lui Israel trebuiau să repete amintiri neplăcute, transgeneraționale și să le răscumpere în fața Domnului și în fața fiilor lor. Fiii noștri trebuie să afle de cozile la lapte, de rație, de tichete de benzină, trebuie să viziteze Sighetul și Gherla și să le spunem istoria noastră personală, istoria noastră ca baptiști, dar și istoria ca națiune. Preotul să ia coşul din mîna ta, şi să -l pună înaintea altarului Domnului, Dumnezeului tău. 5 Apoi să iei iarăş cuvîntul, şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău: ,,Tatăl meu era un Arameu pribeag, gata să piară; s’a pogorît în Egipt cu puţini inşi, şi s’a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr. 6 Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit, şi ne-au supus la grea robie. 7 Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne -a auzit glasul, şi a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre. 8 Şi Domnul ne -a scos din Egipt, cu mînă tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni. 9 El ne -a adus în locul acesta, şi ne -a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.

5.    Sărbătorile nu sînt ale noastre, sînt ale Domnului, așa cum arată cartea Leviticului. Ce mult se repetă în text Domnul Dumnezeul tău! Sărbătorile ne leagă de istoria noastră cu Domnul pentru a ne lega de Domnul însuși. Domnul este cel care trebuie să rămînă personajul principal în sărbătoare. Sărbătorile sînt cele care ne pot corecta gramatica spirituală, care trebuie să înceapă cu Tu, Doamne, și să sfîrșească înaintea familiei cu El, Domnul! Sărbătorile nu sînt prilej de vacanță prelungită, nu sînt vremuri de socializare mai intensă, nici prijlej de îmbuibare, ci celebrare a lucrărilor Domnului pentru noi, cu noi și în noi. Acum iată, aduc cele dintîi roade din rodurile pămîntului pe care mi l-ai dat Tu, Doamne!„ Să le pui înaintea Domnului, Dumnezeului tău, şi să te închini înaintea Domnului Dumnezeului tău. 

6.    Sărbătoarea este un timp al bucuriei întîrziate, amînate, în favoarea și în așteptarea celuilalt. Bucuria este amînată și nici atunci nu este lăsată în pace. Apoi să te bucuri, dar în așa fel încît să îți refuzi intimitatea și confortul pentru a te bucura deplin de alteritatea trăită în cele mai incomode forme ale ei. Cine dintre noi ar aduce în casă pe un amărît fără casă, puturos și plin de jeg lucios? Cine dintre noi și-ar expune familia aducînd, așa cum ne îndeamnă Isaia 58 în ziua bucuriei noastre pe nenorociții fără adăpost? Cine mai are astăzi curajul să își deschidă casa pentru străin? După ce se mergea la Templu, după amintire răului și izbăvirii, după ce tatăl spunea în fața fiului tot felul de lucruri care vor fi născut întrebare după întrebare, venea masa cu îngrămădeală și dăruire. Locurile sînt mai multe în jurul mesei, hrana mai puțină pentru fiecare în parte. Levitul, străinul, orfanul și văduva trebuiau să beneficieze de paharele care dădeau peste buză și de bucata pregătită special pentru ei, nu de firmituri. Săturarea pentru toți este nădejdea. Apoi să te bucuri, cu Levitul şi cu străinul care va fi în mijlocul tău, de toate bunurile pe cari ţi le -a dat Domnul, Dumnezeul tău, ţie şi casei tale. 12 După ce vei isprăvi de luat toată zeciuiala din rodurile tale, în anul al treilea, anul zeciuielii, s’o dai Levitului, străinului, orfanului şi văduvei; şi ei să mănînce şi să se sature, în cetăţile tale. În aceste vremuri de restriște studenții ne-au plecat acasă. Campusul este aproape gol. Unii dintre studenții noștri n-au avut unde pleca. La destinație sunt zone roșii (Italia, Suceava), dar mulți dintre ei au găsit prieteni, frați în Cristos, credincioși, care și-au deschis casele pentru ei și i-au primit. Au împlinit astfel unul dintre principiile sărbătoririi.

7.    Sărbătoarea este un timp al narațiunilor comunitare, povestite în comuniune. În încheierea sărbătorilor de acest fel bărbatul trebuia să spună povestea în sensul invers al acțiunilor, să dea socoteală de tot ce făcuse de la amintirea cea mai proaspătă și de la ultima poruncă împlinită, hrănirea și săturarea celuilalt, pînă la amintirea cea mai îndepărtată, ba chiar mai mult decît atît, spună înaintea Domnului cum a ascultat Legea. Nu-i interesant că amintirea este și promisiune? Declarația am păzit este luată de Dumnezeu astfel: drept ai mărturisit că vei păzi, împlini, asculta. Cererea de binecuvîntare vine numai în acest context al rememorării sărbătorii, a rededicării pentru sfințenie, a reașezării față de porunci, legi și rînduieli. Să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău: ,,Am scos din casa mea ce este sfinţit, şi l-am dat Levitului, străinului, orfanului şi văduvei, după toate poruncile pe cari mi le-ai dat Tu; n’am călcat, nici n’am uitat niciuna din poruncile Tale. 14 N’am mîncat nimic din aceste lucruri în timpul meu de jale, n’am îndepărtat nimic din ele pentru vre o întrebuinţare necurată, şi n’am dat nimic din ele cu prilejul unui mort; am ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului meu, am lucrat după toate poruncile pe cari mi le-ai dat. 15 Priveşte din locaşul Tău cel sfînt, din ceruri, şi binecuvintează pe poporul Tău Israel, şi ţara pe care ne-ai dat -o, cum ai jurat părinţilor noştri, ţara aceasta în care curge lapte şi miere.” 16 Astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile acestea; să le păzeşti şi să le împlineşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău. 17 Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rînduielile Lui, şi vei asculta de glasul Lui.

8.    Legile, poruncile și rînduielile ”leagă” sărbătoarea, pentru ca sărbătoarea să ne amintească de lege și legea să ne lege de Domnul. Aici vine punctul culminant. Mirele răspunde și vine. Tu mărturisești (aici cu sens îmbogățit, amintești și promiți) iar Domnul ți-a mărturisit (timpul trecut) că vei fi (timpul viitor) poporul Lui, cu întîietate în slavă, faimă, măreție. Mirele se promite Miresei pentru care vrea să fie singura bucurie, singura distracție, singura bucurie, singura plăcere, desfătarea supremă. Să ne gîndim la sărbătorile noastre, la duminicile noastre searbede, duminici de sticlă, hrănite de pe sticla televizoarelor. Să ne gîndim la mesele de duminică abia așteptate, în care ne desfătăm în mîncare, cu tocăniță de păstori și ciorbe de comitet, bîrfe și palavrageli, flecării, mese al căror sfîrșit este abia așteptat ca să sărim cu toții pentru a prinde telecomanda. Şi azi, Domnul ţi -a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi -a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, 19 şi îţi va da asupra tuturor neamurilor pe cari le -a făcut: întîietate în slavă, în faimă şi în măreţie, şi vei fi un popor sfînt pentru Domnul, Dumnezeul tău, cum ţi -a spus.

9. Sărbătoarea este timpul în care ne bucurăm de Domnul nostru, nu un timp al chermezelor satisfăcătoare pentru noi. Domnul să fie desfătarea ta și El îți va da tot ce-ți dorește inima. Revin la Isaia 58, text în care găsim ce este de făcut cu sărbătoarea. Finalul textului ar trebui să ne pună pe gînduri atunci cînd ne gîndim la tristele și deprimantele noastre sărbători, atît de triste pentru că am căutat prea multă bucurie, atît de deprimante, pentru că ne-am dedat la pofte.
Pentru Domnul postim? Așa credem noi! Pentru El ținem sărbătorile? Nici nu ne trece prin minte. La ce ne foloseşte să postim -zic ei- ,dacă Tu nu vezi. Fie că postim, fie că sărbătorim, fie că postim ca să putem sărbători, chestiunea esențială ne scapă: sărbătoarea pune ordine în relațiile dintre noi și noi înșine, dintre noi și alții, dintre noi și Dumnezeu. În plasa aceasta a relațiilor, Dumnezeu a țesut pînza de paianjăn a sărbătorilor care se vede așa de frumos în diminețile înrourate, picurii de apă din structura fragilă a sărbătorilor sînt bucuriile care ne încîntă. Noi am măturat pînzele odată cu aspiratul de Paști și curățenia de Crăciun. Lipsa de înfrînare în noi, cearta și ciorovăiala cu alții, abuzurile de tot felul ne-au dus departe de generozitate, eliberarea de orice fel de jug, împărțirea casei și pîinii cu flămînzii. Gramatica noastră spirituală se învîrte în jurul pronumelor de la care pornește orice gramatică firească: Eu și Noi. Iată ce spune Domnul: Parafrazez finalul capitolului 58 din Isaia: Dacă îți vei aduce străinul și săracul în casă, înghesuindu-ți copiii, lipsindu-te de confort, Domnul își va dărui lumină și călăuzire. Dacă te vei înseta, Domnul îți va da apă în pustie, dacă te vei înfometa, El va fi puterea mădularelor tale, dacă îți vei arunca pîinea pe ape, El va face izvorul tău veșnic, uleiul necheltuit și făina nesfîrșită, dacă îți vei aminti de istoria Domnului, vei zidi pe cicatricile războiului, dacă îți vei aminti dărîmăturile, vei fi cel care le drege. Dacă îți vei refuza gusturile tale, El va fi bun și viața îți va fi gustoasă, dacă nu te vei distra, El va fi desfătarea ta. DAcă îl vei sfinți, dacă îl vei slăvi, dacă îl vei cinsti, fără să îți urmezi tabieturile, obiceiurile, dacă îți vei umple gura cu laude în locul flecărelilor, Domnul va fi partea ta de moștenire. Gura Domnului a vorbit. Așa se sfîrșește textul din Isaia.

Domnul este Cel care vrea să rămînă în Sărbătoare singur lăudat, se vrea însingurat în laudă. Dacă vom deveni periferici sărbătorii și El va deveni central, Domnul ne va bucura nelăsîndu-ne în singurătatea sărbătorilor noastre. Dacă ne vom întrista în sărbătoare, El va deveni sursa bucuriei noastre. Dacă îi vom da lui Sărbătoarea, El va deveni Sărbătoarea noastră.

Astăzi este Vinerea Mare pentru frații noștri din Vest! Vom ajunge și noi peste o săptămînă acolo! Avem timp să ne pregătim mai bine pentru sărbătorire.

Să ne întristăm în El, ca apoi să ne bucurăm de El și mai mult!