Pe cînd eram pastor tînăr (am fost hirotonit la 25 de ani) îi judecam pe tații care lăcrimau atunci cînd își aduceau fiicele ”la altar”. Mi-am spus în barbă că eu nu voi face așa ceva la nunta fiicei noastre.

Eh, acum trei ani mi-a venit mai greu să mă gîndesc la acel moment. Dar am hotărît să mă țin. M-am ținut bine … pînă în acest moment, cînd i-am văzut trena măturînd sala.

Atunci m-au podidit lacrimile, dar nu pentru că pleca din casa noastră, nu pentru că o lua Titus, un copil minunat, pe care îl știu de mic. Crescuseră împreună.

Nu de asta, ci pentru că NU AM CÎNTAT MAI MULT ÎMPREUNĂ. Atunci mi-a sunat în minte îndemnul Apostolului din Efeseni: Vorbiți între voi cu psalmi și cîntări de laudă.

Am zeci de instrumente muzicale, eu cînt la cîteva, fiica mea cîntă la cîteva, am cîntat de multe ori împreună, dar am rămas cu nostalgia (în sensul ei etimologic, durerea-reîntoarcerii) că nu am cîntat mai mult. Mi-a rămas ca un ghimpe în suflet și cînd ne revedem tot tînjesc după o nouă cîntare.

Cîntați copiilor, cîntați împreună cu ei, va veni o vreme cînd toate cîntecele de leagăn se vor sfîrși, cînd toate cîntecelele didactice vor înceta, cîntecul de nuntă se va încheia și el, vor veni cîntecele de tristețe și de jale mai apoi. Cîntați în familie! Nu există afoni, dacă nu sînteți diagnosticați cu hipoacuzie severă. Cîntați în familie și ascultați muzică bună cu toții.

La mulți ani, Titus și Neriah, după acești 3 ani de căsnicie!