Cică a murit Andrei Pop! Nu, n-a murit! Trăiește și încă mai bine ca noi aștilalți toți și definitiv!

Se spune că … despre morți numai de bine! Nu! La Andrei nu e cazul! Andrei era senin, zîmbitor, copil, cald, bun, setos de cunoaștere, gata să învețe oricînd, nu cunoștea interesul propriu și n-avea habar de lingușeală.

Mi-aș dori astfel de studenți în fiecare an. Studenți care să pună întrebările necesare despre care vorbea Eliade, întrebările care te încurcă, care te fac curios de asemenea ca profesor, întrebările care te dovedesc neajuns.

De ce mor oameni ca Andrei? Mi-am pus întrebarea acesta în ultimele zile, în ultimii ani, la sicriul lui Onisim Bogoșel, la sicriul lui Filip Fărăgău, la sicriul lui Nelu Maior, la sicriul socrului meu! Deja este prea mult! Nu am cuvinte! Nu există predici pentru așa ceva!

La un moment dat, Andrei ne-a făcut tuturor profesorilor cîte un portret așa cum ne-a văzut el.

Era perioada dez-bătăilor mele, dezbătăi de care m-am lăsat în ultimul timp. Nu știa că făcusem arte marțiale. Nu știu cum m-a prins în această postură, dar am constatat mai tîrziu că avea o intuiție extraordinară asupra lăuntrului celorlalți.

Atunci eram pus pe bătălii. Mi-a trecut! Viața este prea scurtă și ultimul meu copil prea scurt pentru așa ceva. Acum trebuie să îngenunchez să mă uit în ochii lui. Sper ca într-o bună zi să devină ca Andrei. Sensibil și bun, cald și zîmbitor, îmblînzit și senin.

Ce alte mari realizări pot fi în viață dincolo de un caracter frumos? Niciuna nu îngreuiază viața așa de mult ca un caracter frumos desenat.

Nu știu unde se face materia primă pentru așa studenți, dar mi-ar plăcea să cunosc mina aceea de unde se extrage materialul. Să faceți mai mulți pentru toată țara, pentru toată lumea, pentru că, uite, se duc ușor, sînt fragili!