Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Ehe, e clar, iar va veti ridica in cap o multime de „amici”. Aveti un stil anume de o face… 🙂
ăia nu sînt amici, deci sînt bucuros a-i pierde.
Mi se pare ca am renuntat la a incuraja, in randul crestinilor, simtul responsabilitatii. Vorbim peste tot de calauzire, iluminare, inspiratie, rugaciuni la care sa asteptam raspuns, dar nu vad pe nimeni sa isi doreasca sa fie mai intelept sa poata lua deciziile corecte pe cont propriu. Mai mult, cred ca daca petrecem timp cu Dumnezeu, ajungand sa-L cunoastem, vom sti care sunt deciziile corecte si pe placul Lui, fara sa Il mai intrebam.
Ma tem ca Dumnezeu se asteapta de la noi la mai mult. Sigur, cererea ajutorului lui Dumnezeu si sfatuirea cu El e un semn de smerenie si intelepciune in sinte, dar mi se pare ca ne-am invatat sa intrebam si sa asteptam raspunsuri de la Dumnezeu.
Am auzit de prea multe ori rugaciuni de genul „Doamne, pune-mi pe inima decizia corecta”. Mi se pare ca ne-a dat Dumnezeu cap si creier in el tocmai pentru ca suntem responsabili pentru viata si deciziile noastre, si trebuie sa traim ca atare.
Solomon a cerut, mai inainte de toate, intelepciune.
Aveam o senzatie de deja vu:
da, se pare că treubuie să repetăm, mai ales cînd chestiile de genul ăsta devin virale.
Mie nu îmi este greu să repet, vouă vă este de folos 🙂
De acord… cred că imaginile de genul ăsta se doresc a fi comerciale / virale… adică să facă rapid ocolul lumii virtuale, să aducă o grămadă de vizitatori – ceea ce poate însemna popularitate sau chiar bani.
Rugăciunea cu polițiștii… Am prins și eu una – de mulțumire. 😀
„- I-a orbit Domnul ca pe sirieni…” (Dacă-mi amintesc bine eram o grămadă în mașină, șoferul vorbea la telefon și centurile (?)… plus viteză… :: Probabil că polițiștii nu prea au apucat să vadă mașina… sau aveau alte lucruri mai importante.)
Se pare că peretele Facebook-ului nu ține cont de vorba aia cu nuca…
Eu zic ca centurile nu sunt bune, telefonul daca vrei il folosesti sau nu, ca doar nu el o fi stapanul. Pe vremea lui ceasca mergeam prin misiuni cate sapte intr-o dacie. Si totusi acestea sunt legi omenesti mai bune sau mai rele, care ar trebui ascultate in Domnul care prima oara zice:Caline nu fi teribilis, nu condu cu viteza, vezi ca ai copii in masina, daca unul e prost in trafic de ce ar fi doi, fa o plecaciune la unul care arde de nerabdare sa intre din stop. Restul ca te-a prin politia ca n-ai centura, ca nu merge un stop, ca ai o zgarietura sunt poveri peste oameni care sa aduca dari la bugetele locale.
Tind sa cred ca rugaciunea trebuie sa fie o stare de vorba cu Dumnezeu in care imi exprim toate starile, fie ele de bucurie sau de suparare, toate intrebarile la adresa Lui constientizand ca nu voi primi raspuns la toate niciodata, si neuitand sa-L premaresc. Ma gandesc la unii psalmi ai lui David in care chiar cere pedepsirea dusmanilor lui. Nu interpretez acesti psalmi ca si model de a dori raul altuia, ci mai degraba ca si o exprimare a starii lui sufletesti intr-o anumita situatie. In acelasi fel inteleg si cuvantarile lui Iov inaintea lui Dumnezeu: ele nu ma invata sa am o atitudine de rebeliune fata de Dumnezeu, ci imi arata ca in viata vor fi situatii deosebite care imi vor provoca intrebari si nedumerire fata de felul in care El alege sa lucreze. Prin rugaciune imi descarc sufletul inaintea lui Dumnezeu, si nu-L oblig sa raspunda sau sa intervina.
De vreo trei saptamani am facut un om sa planga, pentru ca o tineam una si buna ca Dumnezeu nu raspunde la toate rugaciunile. Omul, convertit de vreo 3-4 ani, dar cam de o varsta cu mama, a inceput sa planga ca pot fi atat de necredincioasa in puterea lui Dumnezeu, dupa atatia ani de credinta. Cum sa-i explic ca stiam pe propria piele ca: Da, Dumnezeu nu ne raspunde la toate rugaciunile; da, se incapataneaza sa taca si ne lasa sa fierbem in suc propriu de multe ori; da, Dumnezeu nu se lasa manipulat de noi si rugaciunile noastre pe toate tonurile majore si minore; da, voia Lui e singura care se realizeaza, iar a mea doar cand e in concordanta cu a Lui. Habar n-am daca a reusit sa ma ierte, bietul om. Dar greu ii va fi cand va invata lectia asta.