Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Așa a arătat. Acum este puțin tunată.
Marius Cruceru 
Nu stiu de ce aveam impresia ca nu gustati jazzul defel.
ha, ha, ha!!! you made my Day… Eu produc jazz, dragă Noh, sînt the mother and the father of… folk-evanghelical-jazzo-psalmo-etceterao-ethinico-cîntece în România 🙂
Să mai spuna cineva că pocăiții n-au umor…. I liked it!
a afirmat cineva așa ceva? nuuuu cred! Cel mai grav este cînd unii pocăiți au umor involuntar.
Glorie, glorie Aleluia…că există şi printre români astfel de pianişti !
Eu, azi, tocmai ce mă străduiesc să fac un aranjament de pian, în stilul clasic, pentru cîntarea „Dulce e a crede-n Isus” 🙂
HERE WE GO AGAIN !
nu înțelg comentariul, stimate frate Dorin Motz.
Ca să se facă o vopsitorie bună la o bicicletă trebuie șlefuit cadrul până la metal, cu totul. De obicei chestia asta ia foarte multă migală. Cel mai simplu se face cu un amestec sub presiune de apă și nisip. Iese foarte frumos și uniform. Știu că există tipi care fac așa ceva contra cost. După ce se șlefuiește se dă la un vopsitor. Problema de păstrat emblemele n-o să fie la cel care vopsește ci la cel care șlefuiește, să nu le distrugă 🙂
da, știm, știm, ce să spun, am vorbit cu vopsitori auto, procesul este foarte pretențios, dar merită. Îmi palce să lucrez cu mîinile.
Cu emblemel este mai simplu, se refac de la zero.l
Și aici este o chestie de migală. Refacerea este chiar foarte bună.