Disclaimer pentru talibanii noştri şi ai lor:

– nu mi-am făcut cruce, deşi mă cheamă cruceru, nici Marius nu a trecut la baptişti,

– nu l-am chemat pe Marius Ţepelea să predice la mine în biserică, nici el pe mine,

– nu mă „ortodoxizez”, nici el nu se „baptizează”

– eu nu sînt „ecumenist” în sensul larg al cuvîntului.

Marius îmi este prieten. Sîntem într-o relaţie civilizată de dialog şi caldă comunicare. Sîntem interesaţi de aceleaşi lucruri, istorie antică, patristică, dar în primul rînd de Isus Cristos şi de lucrarea Duhului …. şi eu şi el. S-ar putea ca acest lucru să fie o vină în sine pentru unii, avînd în vedere graniţele confesionale dintre mine şi Marius.

Prof. univ. dr. Marius Ţepelea, istoric de formaţie, poreclit „păgînul” printre studenţi şi de către unii colegi, din pricina preocupărilor sale privitoare la întîlnirea dintre păgînism şi creştinism în  primele secole creştine, a scris un mic raft de cărţi.

Este de o fineţe relaţională aproape îngemănată cu timiditatea. Bonom, zîmbitor tot timpul, relaxat, fără aere de „universitar”, (mi-aduce tot timpul aminte de colegul meu, dr. dr. Corneliu Simuţ, rectorul nostru, tot istoric de formaţie) fără încruntări de dascăl, rareori se poartă la reverendă. Doar barba scurtă i-ar putea trăda hirotonirea.

Dr. Marius Ţepelea, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, i-a acordat un interviu dr. Ionuţ Popescu de la Facultatea de Teologie Greco-Catolică. Pentru cei care cunosc politica bisericească în destul … deja devine interesant. Interviul mi-a ajuns „în crud”, fără corecturi şi „cenzură”. Îl voi lăsa aşa cum este cu permisiunea lui Marius.

***

– Părinte Profesor, care credeţi că este cea mai urgentă provocare din partea societăţii, căreia Biserica trebuie să-i răspundă?

–         Dacă ne referim atât la Bisericile tradiţionale cât şi la confesiunile prezente în spaţiul românesc şi cu atât mai mult în oraşul de pe malul Crişului Repede, unde convieţuiesc mai multe Biserici şi confesiuni creştine, dar şi membrii altor religii, cum este cea evreiască … şi nu putem neglija nici comunitatea budhistă, destul de importantă în Oradea, evident … cea mai recentă provocare este criza pe care o traversează societatea mondială, criză provocată de mai mulţi factori, printre care globalizarea, epuizarea resurselor şi un management financiar, care nu a fost bine gestionat în ultima vreme. Legat de această provocare, au ieşit la iveală în societatea românească, dar şi în societatea mondială unele aspecte pe care eu le credeam uitate şi prezente doar în manualele de istorie ale Antichităţii şi ale Evului Mediu. Dacă ne uităm în istorie, vom observa că fiecare societate a traversat o perioadă de criză: Imperiul Roman a traversat o extraordinară criză economică, financiară, militară şi morală la sfârşitul secolului al III-lea, doar geniul şi viziunea împăratului Diocleţian au preungit viaţa statului roman cu cel puţin o sută de ani. Dispariţia Imperiului Roman de Apus a dat naştere unui hiatus, unei perioade în care, până la apariţia imperiului lui Carol cel Mare, Biserica apuseană a fost instituţia care a preluat rolul de civilizator al Europei apusene. În Evul Mediu, în jurul anului 1000 a existat acea isterie a sfârşitului lumii. Perioada cruciadelor, de asemenea, a adus o perioadă de criză în societatea medievală, căderea Constantinopolului a dus societatea de atunci într-o perioadă de criză, cel puţin în Balcani şi în tot spaţiul răsăritean, cu excepţia Imperiului Rus, astfel încât putem spune că şi actuala provocare a civilizaţiei este într-un fel repetitivă. Atunci când ne uităm la manifestările credincioşilor în Antichitate, în Evul Mediu şi în perioada Reformei şi a Renaşterii, vom observa că atunci când omul aparent religios este sub presiune, ies la iveală patimile ascunse sau viciile nedetectate până atunci. Dacă facem o paralelă cu criza din Antichitate şi cu cea din Evul Mediu, vom observa că şi astăzi, ca şi în epocile trecute, Biserica trebuie să facă faţă unor provocări nenumărate: să răspundă şi să aducă o alinare oamenilor care îşi pierd locurile de muncă, care nu înţeleg de ce Dumnezeu îngăduie să o ducă din ce în ce mai rău. Mulţi dintre aceştia vin mai rar în biserici şi îşi pun întrebări cărora nu le putem răspunde numai cu citate din Sfântul Ioan Gură de Aur, nu le putem răspunde cu şabloane cum ar fi: Sfântul Vasile îi ajuta pe toţi oamenii, şi aşa ar trebui să facem şi noi astăzi, fiindcă societatea contemporană este, într-un sens, diferită de perioadele anterioare. De aceea, cred că cea mai urgentă provocare căreia Biserica ar trebui să-i facă faţă este mângâierea pe care trebuie să o aducă, nădejdea într-un viitor mai bun şi să le aducă oamenilor exemple prin care aceştia să nu-şi piardă speranţa şi nu să li se spună doar că vor primi răsplată în Împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă până ajungem acolo, trebuie să trăim cu toţii aici, pe pământ, într-un climat de responsabilitate pastorală şi evlavie creatoare.

– Într-adevăr, istoria ne arată că ce ceea ne nouă ni se pare acum de netrecut sau că se întâmplă pentru prima oară, de fapt s-a mai întâmplat. Diversitatea religioasă, etnică, de orice fel, poate fi o binecuvântare  dar poate fi şi un blestem.  În contextul actual, care credeţi că ar fi scenariile care ar duce la actualizarea oportunităţilor sau a ameninţărilor?

– Diversitatea religioasă reprezintă pentru o comunitate o oportunitate dar şi o ameninţare şi aşa cum se prezintă lucrurile în societatea contemporană la fel se desfăşurau şi în perioada antică. În Imperiul Roman convieţuiau creştini, iudei şi păgâni, fiecare aveau felul propriu de a se raporta la lume şi la provocările din societate. Dacă păgânii erau cunoscuţi pentru lejeritatea cu care îmbrăţişau orice idee nouă, dar nu erau interesaţi de implicarea socială, creştinismul s-a preocupat încă de la început de ajutorarea persoanelor defavorizate, fiindcă în Biserică sclavul era egal cu stăpânul său, văduva săracă era la fel de cinstită ca orice matroană romană respectabilă, iar orfanul era la fel de bine primit precum un fiu de aristocrat roman. Oportunitatea a apărut în Antichitate, din punct de vedere religios, atunci când oamenii au văzut că pot să-şi manifeste ideile şi trăirile pe căi diverse, ameninţarea a apărut atunci când una dintre părţi s-a simţit ameninţată de cealaltă şi astfel au apărut persecuţiile împotriva creştinilor, până în secoul a IV-lea, iar din a doua jumătate a secolului al IV-lea au apărut persecuţiile împotriva păgânilor. Dacă facem o paralelă cu societatea românească de astăzi, vom observa că diversitatea religioasă, mai ales în Oradea, este o oportunitate. Fiecare Biserică are un mod propriu de a se raporta la societate şi de a face prezente în viaţa oamenilor învăţăturile creştine. Dacă ne gândim la Bisericile ortodoxă şi greco-catolică, vom observa implicarea mai mult liturgică a acestora în viaţa oamenilor, dacă ne referim la Biserica romano-catolică vom observa o atenţie mai mare pentru problemele sociale ale credincioşilor şi ale tinerilor, Bisericile protestante clasice pun accentul pe o prezenţă activă a credincioşilor în viaţa socială iar cultele protestante (denumite impropriu în România „culte neoprotestante”), mă refer aici la Biserica baptistă şi la cea penticostală, se caracterizează printr-un exemplu viu dat de pastori în mijlocul oamenilor, printr-o slujire a Cuvântului care se prelungeşte în viaţă prin ajutorarea zilnică acordată creştinilor. Dar nu numai creştinii sunt astfel de exemple, comunitatea iudaică are grijă de toţi membrii săi, celor mai vârstinci şi singuri li se aduce acasă mâncare gătită şi toate cele necesare traiului, tradiţiile iudaice sunt încurajate şi păstrate, începând cu cei mai tineri, chiar dacă aceştia sunt foarte puţini, fiindcă evreii au ajuns o minoritate astăzi în Oradea, dar înainte de al doilea război mondial ei reprezentau mai mult de jumătate din populaţia oraşului. Există şi religii mai noi în Oradea, budhiştii sunt o noutate pentru oraşul nostru, dar dacă ne vom gîndi la specificul religiei budhiste vom observa că budhismul este o religie extrem de tolerantă şi în mod cert şi această religie îşi are rolul ei pe meleagurile noastre.

– Acţiunile care ar valorifica oportunităţile diversităţii sunt în primul rând pe tărâmul vieţii sociale, unde omul este bulversat de criza actuală.

– Referitor la acţiunile care ar actualiza ameninţările, inerente unei societăţi pluriconfesionale, acestea provin din neînţelegerea celorlalte părţi. Fără îndoială că, încă din Antichitate, din punctul de vedere al omului religios fanatic s-au înregistrat conflicte religioase, dar care nu cred că au avut de-a face cu omul în sine, era mai degrabă o negare a celuilalt. Dacă ne uităm la marile şi frumoasele statui sculptate de păgâni vom observa că niciuna nu a scăpat întreagă. Toate au fost mutilate de către creştinii fanatici, care nu înţelegeau manifestarea artei în frumuseţea dezgolită a unei statui, a fiinţei umane, astfel încât s-au simţit datori să mutileze „părţile ruşinoase” ale statuilor din perioada antică. În perioada medievală, apariţia unor alte confesiuni decât cele acceptate oficial de Biserică a dus la adevărate războaie şi nu ne referim aici doar la războaiele dintre catolici şi protestanţi, ci şi la războaile duse de ortodocşi împotriva bogomililor şi raskolnicilor. Astfel încât omul medieval din perioada secolelor XI – XVI a trăit scene de groază, când sate întregi erau distruse doar pentru că oamenii aceia aveau o credinţă diferită de cea a Bisericii oficiale.

Ameninţările vin din partea celor care nu au cultura iubirii şi a toleranţei. Dacă ne gândim la celebrul dicton augustinian Iubeşte şi fă ce vrei sau la Cuviosul Paisie Aghioritul, care a trecut la cele veşnice în 1991 în Grecia şi care se ruga în rugăciunea particulară şi pentru cei care erau de alte religii sau confesiuni, fiindcă toţi sunt fiii lui Dumnezeu, vom observa că în manifestarea acestora exista grija iubirii pentru celălalt. În întâlnirea cu celălalt, fiecare trebuie să ne păstrăm credinţa proprie, dar manifestarea în iubire, în înţelegere, în acceptarea celui de lângă noi care are o altă credinţă trebuie să primeze faţă de gândurile care ne fac să-l vedem pe cel de lângă noi ca pe o ameninţare a propriei persoane sau a propriei Biserici. Din păcate, în societatea contemporană, apar anumite refulări care vin chiar pe filieră religioasă, sunt prezente şi încurajate atacuri împotriva comunităţii greco-catolice, şi ne referim aici la situaţia specifică din Bihor sau la comunitatea penticostală sau cea baptistă, ţinte ale unor acuzaţii ciudate din partea anumitor persoane ortodoxe. Vedem că în blogosferă sau chiar în presa de specialitate sunt foarte multe atacuri împotriva unor religii, iar apelative, pe care nu le pomenim aici, la adresa religiei evreieşti, la adresa minorităţii maghiare, ne duc cu gândul la faptul că membrii religiilor şi confesiunilor care îi jignesc pe cei care sunt diferiţi faţă de ei nu au înţeles că Dumnezeu este iubire, că trebuie să-l respecţi pe cel de lângă tine, că a preţui comunitatea evreiască nu înseamnă să uiţi ce s-a petrecut în istorie, dar nu se poate să condamnăm la nesfârşit neamul evreiesc pentru răstignirea lui Iisus Hristos.

Ca o concluzie, diversitatea nu reprezintă numai o oportunitate, ci şi o bogăţie pe care noi, orădenii şi bihorenii ar trebui să o păstrăm, iar cei care o văd ca pe o ameninţare nu au înţeles nimic din lecţia istoriei, fiindcă atunci când începem să-l urâm pe cel de lângă noi pentru că are o altă religie sau altă etnie, ne duce cu gândul la pogromurile din perioada antică, medievală sau modernă.

– Cum vedeţi locul  şcolilor româneşti de teologie, care este situaţia la facultatea dumneavoastră, azi când toată lumea se plânge de calitatea scăzută a învăţământului, când toată lumea este debusolată, cu efecte negative asupra şcolii, de la clasele primare până la facultate. Facultăţile de teologie sunt diferite de celelalte, pentru că studenţii care vin nu ar trebui să caute  doar o meserie, ci împlinirea unei vocaţii. Care este motivaţia studenţilor dumneavoastră şi cum reacţionează la starea de confuzie din societate?

– Ar trebui să precizăm, înainte de toate, că înainte de 1989, cu excepţia a două institute de grad universitar, păstrate de regimul comunist la Sibiu şi la Bucureşti, restul Academiilor Teologice Ortodoxe au fost desfiinţate în toată ţara, astfel încât s-a creat pentru o perioadă de aproximativ cincizeci de ani o polarizare a învăţământului teologic universitar doar în două oraşe. Cu toate că aceste institute au avut profesori remarcabili, recunoscuţi pe plan european şi mondial, nu numai în mediile ortodoxe, ci şi în cele protestante şi catolice, fără îndoială că explozia de după 1989 a dus la o creştere a învăţământului ortodox din România. S-au înfiinţat foarte mute facultăţi în anii ’90, dar, din cauza scăderii numărului de studenţi, de la concurenţa iniţială pentru a deveni student la teologie am ajuns să avem un număr de candidaţi aproape egal cu cel al locurilor pentru admitere în anul I. Problemele sunt aceleaşi ca pentru învăţământul superior românesc, societatea îşi pune amprenta asupra studenţilor. Un mare duhovnic român contemporan, părintele Arsenie Boca, întrebat fiind de ce nu mai avem preoţi şi studenţi teologi evlavioşi?, răspundea Cei care vor să devină preoţi vin din rândul oamenilor. Nu sunt nici îngeri, nici roboţi. Ei vin cu aceleaşi probleme şi cu aceleaşi tare pe care le are societatea. Dacă lucrul acesta era văzut de părintele Arsenie înainte de 1990, gândiţi-vă că în prezent studenţii vin cu un alt „bagaj”, însuşit mai degrabă de la televizor sau calculator, de pe Facebook, decât din sfera duhovnicească. În plus, dacă înainte de anii ’90, majoritatea studenţilor proveneau din mediul rural, astăzi ei vin din mediul urban, ceea ce înseamnă că au fost crescuţi cu totul altfel. Putem spune că generaţiile actuale vin cu un bagaj spiritual mai sărac, dar la fel este şi cel cultural. Generaţia nouă, chiar dacă are bune intenţii, este o generaţie ce poate fi caracterizată a comunicării prin platformele electronice de socializare. Din punctul meu de vedere, dascălii de la teologie trebuie să se adapteze din mers, fiindcă unui tânăr care, până la admiterea la teologie, nu a cunoscut prea mult nici Biblia, nici rugăciunile Bisericii, nu poţi să-i predai ca înainte de 1990, când tânărul era obligat să stea într-un internat, iar viaţa duhovnicească, chiar dacă aspră, era bine pusă la punct. Un tânăr din anii ’70-’80 vedea diferit pregătirea teologică faţă de unul de astăzi. Probabil că în acei ani din perioada comunistă întrebările studenţilor vizau mai mult viaţa spirituală, de altfel se observă diferenţa între preoţii şi pastorii formaţi în perioada comunistă şi anii de după revoluţia din 1989. Invitat fiind la conferinţe ale studenţilor, am observat o preocupare pentru subiecte considerate înainte fie un tabu, fie neinteresante, cum ar fi viaţa sexuală, revoluţia tehnico-ştiinţifică sau problema existenţei extratereştrilor şi a vieţii pe alte planete. Interesul pentru studiu diferă de la un student la altul şi cred că în fiecare facultate se respectă, cel puţin la rezultatele de la examene,  curba lui Gauss.

– Ne puteţi da un exemplu din Istoria Bisericii de colaborare între membrii unor confesiuni diferite?

– De multe ori, situaţiile prezentate de manualele clasice nu corespund realităţii istorice, în măsura în care aceasta poate fi reconstituită. Le spun studenţilor mei că marea schismă de la 1054 a fost, la început, o ceartă personală între doi oameni orgolioşi, patriarhul Mihail Kerularios din Constantinopol şi cardinalul Humbertus de Silva Candida, ceartă care nu a avut efecte decât în relaţiile dintre Patriarhia de Constantinopol şi Biserica Romei. Până la Cruciada a patra, din 1204, oamenii nu au fost conştienţi de o ruptură între Biserici, ei continuau să slujească împreună, se împărtăşeau împreună, mergeau împreună în pelerinaje. Gestul barbar al cruciaţilor de a-i jefui, din Vinerea Mare până în Duminica Învierii pe fraţii răsăriteni din capitala celui mai mare stat ortodox răsăritean, a făcut ca în conştiinţa răsăritenilor ortodocşi, apusenii să fie priviţi drept nişte duşmani, nişte trădători care şi-au înjughiat fraţii creştini pe la spate. După această perioadă au început încercările de refacere a unităţii şi primul exemplu de colaborare care îmi vine în minte este apărarea Constantinopoului în fatidicul an 1453. Printre cei mai viteji apărători ai cetăţii bizantine au fost creştinii catolici conduşi de condotierul Giovanni Giustiniani Longo. În noaptea de dinaintea invaziei turceşti din 28/29 mai 1453, creştinii catolici şi ortodocşi au participat împreună la liturghia ortodoxă din catedrala Sfânta Sofia şi s-au împărtăşit împreună, trecând peste diferenţele confesionale, iminenţa invaziei musulmane fiind un pericol exterior care i-a apropiat şi nu i-a dezbinat. Alte exemple pot fi oferite din perioada urgiei naziste, când creştinii de toate confesiunile au suferit şi au murit alături de evrei, în lagărele de concentrare. Cei care au suferit împreună, au trecut peste graniţele confesionale şi religioase. În perioada comunistă, în închisorile din România exista un ecumenism al suferinţei şi al rugăciunii. Această comuniune ar trebui să fie un exemplu pentru generaţiile de astăzi, când orice scânteie venită pe fondul unei crize şi provocări economice, sociale şi religioase poate duce la explozii ale violenţelor de necontrolat.

***

Spuneam că Marius a scris un mic raft de cărţi. Cred că le am pe toate. O perioadă neacoperită în studii de profunzime în spaţiul nostru şi o parte de istorie ocolită din pricini uşor de înţeles pentru cei care cunosc istoria Bisericii aşa cum s-a desfăşurat ea, nu aşa cum a fost scrisă.