Vă puteţi imagina o lumea a bărbaţilor fără cravată? Fără multitudinea de dungi şi culori, picăţele şi pătrăţele, carouri şi imprimeuri. Cravate cu desene, cu steaguri, tematice, presidenţiale cu dungi în diagonale, din mătase, din cîrpă, de înnodat, cu elastic, cu noduri mari şi noduri mici, în trei, în patru, chiar în şapte îndoituri, late şi înguste, lungi şi scurte, ţipătoare şi discrete, cu insemne de club, de armă, militare şi civile…
...............................................
Inutil accesoriu bărbătesc, leneş şerpuitor pe burţile greu de ascuns, “gîtlegău” atîrnător prin mîncare, este singura pată de culoare ca pana la papagal în cenuşiul-negriul-alburiul costumelor noastre, între pantofii cremuiţi şi chelia lăcuită. Folos? Cît globurile pe pomul de Crăciun sau cît rama la fotografie? Cît ghiveciul pentru floare sau cît coperta pentru carte? Dacă orice accesoriu ar avea vreo funcţie, care ar fi funcţia practică a cravatei? Acoperitoare pentru nasturii de la cămăşi? Intermezzo între părţile sacoului? Platformă vişinie pentru acul de cravată din aur? Mijloc de încriptare a unui mesaj către comunitate? Cîte una sau toate la un loc.
De la ososul zurbagiu cochet pînă la patronul hipertensiv şi supraponderal toţi ne încrăvăţim! De ce?
...............................................
Vă puteţi imagina starea “fără cravată”, starea de priveghere-preaveghere la orice amănunt, de suspiciune faţă de orice-i “moft”, privirea ascuţit-acră faţă de tot ce-i inutil şi despre care nu ştii de unde vine? E starea bunicilor noştri “fără cravată”.
...............................................
Ei măcar ştiau, aşa naiv cum îşi explicau ei… ei ştiau de ce NU, noi, generaţie gîtuită şi cu glasul stins în faţa oamenilor cumsecade, nu ştim de ce DA, aşa cum nu ştim de ce facem brad, cozonaci de paşti, ouă roşii, de ce tăiem porc la sărbătoare de prunc, aşa cum ştim de ce tăiem miel la moarte de Dumnezeu.
...............................................
Starea “fără cravată” nu este o stare de relaxare, aşa cum au venit politicenii noştri la primele negocieri, este stare de trezie, stare de strajă, aşa cum repeta Marcu Nichifor (tot fără cravată) “să fim cu maaare bagare de samă!!!”-
...............................................
Starea de "fără cravată" este starea în care lăsăm starea socială la o parte, "doftoricirile", funcţiile, lozincile, formulele, prefixele şi cărţile de vizită.
...............................................
Suspiciunea, fariseismul, legalismul şi circumspecţia inutilă sînt învecinate cu acestă stare. Sigur! Dar nu aşa este tot creştinismul? Nu imediat ne bate pe umăr păcatul din dreapta? Binefacerea care devine diabolic act.
...............................................
Poate că ne-ar trebui o generaţie descrăvăţită, o generaţie care să refuze a purta ornamentul în favoarea unei declaraţii vestimentare, cu “moft” profetic, că este în starea de nelinişte care precede răspunsul la întrebarea DE CE?
...............................................
https://mariuscruceru.ro/2009/01/05/fara-cravata/
Excelent!
chitara electrica, eLEctRica….
🙂
aşa este, iertaţi-l pe Manu, nu este chitarist, dacă aş fi făcut-o eu, atunci ar fi trebuit să mă amendaţi dur de tot.
asta nu scade din valoarea celor spuse de el
🙂
Nu mai radeti ca sigur exista o explicatie „academica” pentru aceasta chitara „electronica”, si daca nu, se inventeaza. Iar daca nu… atunci e mereu la indemana sa invoci greseala de „typing”. 🙂
In rest… foarte bune observatii in articol. Mai mult decat instrumentele in sine, deranjeaza decibelii. Ma intreb uneori daca numarul mare de decibeli nu se inscrie in lista de compromisuri pe care le face biserica in dreptul tinerilor: „cati decibeli vor ei, numai sa vina la biserica”. Zic si eu. La biserica la care merg eu, grupul de „inchinare” a incetat sa mai cante intr-o incercare de sabotare a pastorului. Am ramas fara voci in fata, si doar cu pianul. Adunarea o mai ia pe aratura din cand in cand, dar prefer imnurile vechi acompaniate de un pian (si falsate din banca pe ici pe colo) decibelilor si versurilor albe si repetate la infinit si care te invita mai degraba sa cazi in transa, ca la meditatie… mai greu… intrucat nu-ti auzi nici propriile ganduri, daramite soapta Domnului.
Ah! Valabil si pentru decibelii de la amvon. Nu am mai auzit de mult urlete dezlantuite de la amvon… dar nici nu mi-e dor. 🙂
@Swan nu radem! 🙂 de articol, sunt de acord cu autorul. ba chiar cred ca e prea bland. eu as interzice toate instrumentele electrice – de fapt as interzice toate instrumentele – si aparatura de amplificare. hmm as merge si mai departe: reducerea membrilor bisericilor locale la sub 100 (per „unitate”), desfintarea amvonului si aranjamentului de scena a bancilor in biserica si in primul rand desfintarea trupelor de animatori pentru inchinare. mai sunt si altele dar opresc rantul aici ….
(disclaimer – nu sunt membru „de partid”/biserica/etc si nici nu mai frecventez)
Nu radem, nu radem… prea tare. 🙂 Si nicidecum de articol sau de autor. Doar de electr(on)icitate. 🙂
de reţinut indicaţiile tale de reformă.
De reţinut!
Să vedem cine are curajul să încerce aşa ceva
Felicitări, profesore, pentru gândurile exprimate în favoarea unei închinări „logice” (Rom 12:1). Îmi voi permite să spun şi eu ce cred despre acest subiect. Închinarea ca muzică (sau invers, muzica drept închinare) este un răspuns adecvat faţă de Evanghelie. În Apocalipsa 5, Christos este descoperit în viziune profetică în imaginea unui miel junghiat, având 7 coarne şi 7 ochi (simbolizând Duhul Înşeptit / desăvârşit şi divers / multicarismatic al lui Dumnezeu). Imnul universal care Îi este închinat răspunde prin textul său acestor simboluri (Ap 5:12), întrucât sunt exact 7 laude care I se aduc (ca şi în Ap 7:12).
Dar nu numai textul muzicii trebuie să corespundă Obiectului închinării, ci şi muzica însăşi, inclusiv cea instrumentală. Cei patru heruvimi şi cei 24 de „bătrâni” (seniori, dacă vreţi) îşi aduc tributul ceresc-liturgic având fiecare un potir de aur plin cu tămâie (reprezentând rugăciunile înălţate în meritele lui Christos) şi o κιθάρρα (cithară, lira lui Apolo), o liră ceva mai mare, cu 7 coarde făcute din intestine de miel. Desigur, viziunea lui Ioan nu vrea să ne înveţe cum arată cerul în mod fizic, ci viziunea are rol didactic. Iisus nu este un miel cu 7 coarne, iar prezenţa citharei nu este intenţionată să ne înveţe ce instrumente sunt acceptabile sau preferate în cer.
Închinarea poate fi uneori exuberantă, dacă se justifică prin spiritul şi motivaţia sănătoasă, ca răspuns la Evanghelie. Dacă însă lipseşte sentimentul măreţiei divine, al profunzimii temei, dacă totul este o exuberanţă vulgarizantă şi gălăgioasă, în acelaşi stil hormonal şi violent al muzicilor iubite de oamenii lumii, putem fi siguri că ceva trebuie schimbat. Uneori chiar instrumente care în sine sunt mai profane, mânuite cu grijă pot da rezultate nebănuite.
Este dificil să fim dogmatici aici. Eu prefer fără nici o discuţie muzica europeană cultă a ultimelor secole, în special preclasicii, clasicii şi romanticii, cu variantele lor de neoclasicism şi neoromantism. Îmi plac şi unele din experimentele modernismului, mă bucur sincer de o muzică populară tonică şi curată, chiar şi în muzica uşoară pot găsi piese pe care să le ascult odată pe an, dar există atât de multă muzică pe care nu o pot suporta nici pe stradă sau în saloane, darămite în locul de închinare.
Muzica nu exprimă idei teologice, dar exprimă emoţii şi sentimente care pot fi compatibile sau incompatibile cu textul sau contextul închinării. Muzica violentă şi / sau senzuală nu are ce căuta în Biserică.
Îmi cer scuze pentru mesajul lung, dar m-am simţit provocat – în sensul cel mai bun cu putinţă.
Muzica nu exprimă idei teologice?… Hm…
Dacă exprimă alte IDEI, de ce să nu exprime ȘI idei teologice?
excelentă alegere, un mare instrumentist,
în rest ce să spun… gîndim asemănător, cu mici nuanţe, pe care le-am detaliat altă dată.
bun revenit!
Tare mi-as dori sa stiu ce inseamna :”inchinare in duh si in adevar”.
Dupa ‘vorba’ romaneasca ” unde dai si unde crapa?” aici a „dat” Domnul! Iar la noi intodeauna „crapa” la volume, la chitari electrizante, la doabe si altele.
Nu cumva lipsa duhului si a adevarului din inchinarea noastra da nastere la asemenea problematici?
Nu alegem solutii usoare si superficiale atunci cand incercam sa taiem partea vizibila a problemei (boxele ghitarele….etc.) lasand radacina bine mersi in pamant. SI cred ca este aplicabil si de partea cealalta (a trupelor :)) cand incearca sa importe forme , metode etc. de la alti astfel inlocuind carcasa veche cu una noua.
Ce ma deranjeaza cel mai mult sunt „trupele” care canta destul de bine (muzical vorbind) dar n-au nimic de zis, nimic proaspat, nimic duhovnicesc. Limbajul cu siguranta este spiritual, profesionist (invatat) dar in esenta sunt cuvinte goale, lipsite de putere – cea mai nefericita combinatie: cuvinte mari intr-o gura mica.:)
Ar fi multe de zis. Dar sa mai zica si altii. 😉
„Duh şi adevăr” se înţelege bine apelând la antonime: carne şi minciună. O închinare materialist-mistică (dependentă de obiecte şi gesturi care au devenit instrumente magice ale harului). Dumnezeu este Spirit şi primeşte închinare oriunde, în mod direct, nu are nevoie de temple şi medieri omeneşti. Dumnezeu este Adevăr şi nu poate fi păcălit cu criterii exclusiv estetice şi emoţionale. „Cine îşi întoarce urechea ca să nu audă Legea (descoperirea divină), chiar şi rugăciunea lui este o scârbă!” Rugăciunea poate fi cântată, poate fi „performantă” estetic, dar nu este în adevăr, chiar dacă teoretic este în spirit – dar tinde să fetişizeze mijlocul, făcând din el scop în sine. .
Cred că tinerii (solişti sau trupe) nu trebuie descurajaţi, ci educaţi spiritual şi (dacă este posibil), orientaţi în filosofia şi psihologia muzicii – o disciplină nouă şi foarte rară.
Frumos ati exprimat lucrurile.
Mi se pare interesant felul in care conduce Domnul discutia cu samariteanca la fantana. Faptul ca (cel putin in traducerea romaneasca) femeia vorbeste despre inchinare in general chiar daca s-ar putea subintelege ca e vorba de inchinare adresata lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea Domnul pare sa insiste in ai intoarce ochii femeii spre obiectul inchinarii folosind de fiecare data expresia: „va veti inchina TATALUI”.
Cred ca, in esenta, se intampla acelasi lucru si astazi. Discutam aprins despre inchinare si toate detaliile manifestarii ei dar in ce priveste acel singur „lucru care trebuieste” ne multumim doar cu faptul ca se subintelege.
Nici nu cred ca ar trebui sa vorbim de inchinare ci de Domnul si de la EL iar cand inima noastra este plina de EL inchinarea se intampla automat.
Usor de zis, greu de facut fiindca, probabil, schimbare focalizari ar putea lasa fara obiectul muncii atat trupa din fata cat si pe criticul din banca.:)
Nu nouă trebuie să ne placă forma închinării, dar ŞI nouă trebuie să ajungă să ne placă rezultatul ei!