Publicat pe 30 aprilie 2012 de Marius David

Încă cineva… că mă săturasem să tot fiu vox clamantis in deserto

Avatarul lui VaisamarVaisamar

Mă întreb: oare sunt singurul pentru care închinarea (în context evanghelic) constituie uneori o experiență aducătoare de frustrări?

Să o luăm sistematic, pe domenii.

1) Instrumentele

Nu sunt de principiu împotriva instrumentelor zgomotoase, dar încep să am îndoieli tot mai serioase cu privire la locul chitarelor electronice și al tobelor în bisericile noastre.

Chitarele electronice ne sfredelesc „criierii capului”, iar tobele ne toacă nervii mărunt-mărunt.

Când se termină „numerele” la chitară electronică + baterii, te simți fericit că poți să-ți auzi din nou gândurile.

Înțeleg că trebuie să-i ținem pe tineri în biserică. Dar oare cu prețul alienării altor categorii de închinători?

2) Nivelul sonor

Pesemne că am făcut deja „sindrom de pensionar”. Nu mai suport decibelii la care se cântă uneori în bisericile noastre.

În materie de sonorizare, cred că „less is more”.

3) Polifonie inoportună

Aș prefera ca linia melodică a cântărilor „în comun” să fie una singură…

Vezi articolul original 458 de cuvinte mai mult

Avatarul lui Necunoscut

About Marius David

soțul Nataliei, tată și proaspăt bunic
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 Responses to

  1. Avatarul lui Ionut-Andrei Purel Ionut-Andrei Purel spune:
    30 aprilie 2012 la 7:21 pm

    Excelent!

    Răspunde
  2. Avatarul lui guitarschizofrenic guitarschizofrenic spune:
    30 aprilie 2012 la 11:07 pm

    chitara electrica, eLEctRica….

    Răspunde
  3. Avatarul lui guitarschizofrenic guitarschizofrenic spune:
    1 mai 2012 la 12:03 am

    🙂

    Răspunde
  4. Avatarul lui Swan Swan spune:
    1 mai 2012 la 3:33 pm

    Nu mai radeti ca sigur exista o explicatie „academica” pentru aceasta chitara „electronica”, si daca nu, se inventeaza. Iar daca nu… atunci e mereu la indemana sa invoci greseala de „typing”. 🙂

    In rest… foarte bune observatii in articol. Mai mult decat instrumentele in sine, deranjeaza decibelii. Ma intreb uneori daca numarul mare de decibeli nu se inscrie in lista de compromisuri pe care le face biserica in dreptul tinerilor: „cati decibeli vor ei, numai sa vina la biserica”. Zic si eu. La biserica la care merg eu, grupul de „inchinare” a incetat sa mai cante intr-o incercare de sabotare a pastorului. Am ramas fara voci in fata, si doar cu pianul. Adunarea o mai ia pe aratura din cand in cand, dar prefer imnurile vechi acompaniate de un pian (si falsate din banca pe ici pe colo) decibelilor si versurilor albe si repetate la infinit si care te invita mai degraba sa cazi in transa, ca la meditatie… mai greu… intrucat nu-ti auzi nici propriile ganduri, daramite soapta Domnului.

    Ah! Valabil si pentru decibelii de la amvon. Nu am mai auzit de mult urlete dezlantuite de la amvon… dar nici nu mi-e dor. 🙂

    Răspunde
    • Avatarul lui guitarschizofrenic guitarschizofrenic spune:
      2 mai 2012 la 12:43 am

      @Swan nu radem! 🙂 de articol, sunt de acord cu autorul. ba chiar cred ca e prea bland. eu as interzice toate instrumentele electrice – de fapt as interzice toate instrumentele – si aparatura de amplificare. hmm as merge si mai departe: reducerea membrilor bisericilor locale la sub 100 (per „unitate”), desfintarea amvonului si aranjamentului de scena a bancilor in biserica si in primul rand desfintarea trupelor de animatori pentru inchinare. mai sunt si altele dar opresc rantul aici ….
      (disclaimer – nu sunt membru „de partid”/biserica/etc si nici nu mai frecventez)

      Răspunde
  5. Avatarul lui Florin Lăiu Florin Lăiu spune:
    1 mai 2012 la 9:52 pm

    Felicitări, profesore, pentru gândurile exprimate în favoarea unei închinări „logice” (Rom 12:1). Îmi voi permite să spun şi eu ce cred despre acest subiect. Închinarea ca muzică (sau invers, muzica drept închinare) este un răspuns adecvat faţă de Evanghelie. În Apocalipsa 5, Christos este descoperit în viziune profetică în imaginea unui miel junghiat, având 7 coarne şi 7 ochi (simbolizând Duhul Înşeptit / desăvârşit şi divers / multicarismatic al lui Dumnezeu). Imnul universal care Îi este închinat răspunde prin textul său acestor simboluri (Ap 5:12), întrucât sunt exact 7 laude care I se aduc (ca şi în Ap 7:12).

    Dar nu numai textul muzicii trebuie să corespundă Obiectului închinării, ci şi muzica însăşi, inclusiv cea instrumentală. Cei patru heruvimi şi cei 24 de „bătrâni” (seniori, dacă vreţi) îşi aduc tributul ceresc-liturgic având fiecare un potir de aur plin cu tămâie (reprezentând rugăciunile înălţate în meritele lui Christos) şi o κιθάρρα (cithară, lira lui Apolo), o liră ceva mai mare, cu 7 coarde făcute din intestine de miel. Desigur, viziunea lui Ioan nu vrea să ne înveţe cum arată cerul în mod fizic, ci viziunea are rol didactic. Iisus nu este un miel cu 7 coarne, iar prezenţa citharei nu este intenţionată să ne înveţe ce instrumente sunt acceptabile sau preferate în cer.

    Închinarea poate fi uneori exuberantă, dacă se justifică prin spiritul şi motivaţia sănătoasă, ca răspuns la Evanghelie. Dacă însă lipseşte sentimentul măreţiei divine, al profunzimii temei, dacă totul este o exuberanţă vulgarizantă şi gălăgioasă, în acelaşi stil hormonal şi violent al muzicilor iubite de oamenii lumii, putem fi siguri că ceva trebuie schimbat. Uneori chiar instrumente care în sine sunt mai profane, mânuite cu grijă pot da rezultate nebănuite.

    Este dificil să fim dogmatici aici. Eu prefer fără nici o discuţie muzica europeană cultă a ultimelor secole, în special preclasicii, clasicii şi romanticii, cu variantele lor de neoclasicism şi neoromantism. Îmi plac şi unele din experimentele modernismului, mă bucur sincer de o muzică populară tonică şi curată, chiar şi în muzica uşoară pot găsi piese pe care să le ascult odată pe an, dar există atât de multă muzică pe care nu o pot suporta nici pe stradă sau în saloane, darămite în locul de închinare.
    Muzica nu exprimă idei teologice, dar exprimă emoţii şi sentimente care pot fi compatibile sau incompatibile cu textul sau contextul închinării. Muzica violentă şi / sau senzuală nu are ce căuta în Biserică.
    Îmi cer scuze pentru mesajul lung, dar m-am simţit provocat – în sensul cel mai bun cu putinţă.

    Răspunde
  6. Avatarul lui dani g dani g spune:
    2 mai 2012 la 2:35 am

    Tare mi-as dori sa stiu ce inseamna :”inchinare in duh si in adevar”.
    Dupa ‘vorba’ romaneasca ” unde dai si unde crapa?” aici a „dat” Domnul! Iar la noi intodeauna „crapa” la volume, la chitari electrizante, la doabe si altele.
    Nu cumva lipsa duhului si a adevarului din inchinarea noastra da nastere la asemenea problematici?
    Nu alegem solutii usoare si superficiale atunci cand incercam sa taiem partea vizibila a problemei (boxele ghitarele….etc.) lasand radacina bine mersi in pamant. SI cred ca este aplicabil si de partea cealalta (a trupelor :)) cand incearca sa importe forme , metode etc. de la alti astfel inlocuind carcasa veche cu una noua.
    Ce ma deranjeaza cel mai mult sunt „trupele” care canta destul de bine (muzical vorbind) dar n-au nimic de zis, nimic proaspat, nimic duhovnicesc. Limbajul cu siguranta este spiritual, profesionist (invatat) dar in esenta sunt cuvinte goale, lipsite de putere – cea mai nefericita combinatie: cuvinte mari intr-o gura mica.:)
    Ar fi multe de zis. Dar sa mai zica si altii. 😉

    Răspunde
    • Avatarul lui Florin Lăiu Florin Lăiu spune:
      2 mai 2012 la 10:59 am

      „Duh şi adevăr” se înţelege bine apelând la antonime: carne şi minciună. O închinare materialist-mistică (dependentă de obiecte şi gesturi care au devenit instrumente magice ale harului). Dumnezeu este Spirit şi primeşte închinare oriunde, în mod direct, nu are nevoie de temple şi medieri omeneşti. Dumnezeu este Adevăr şi nu poate fi păcălit cu criterii exclusiv estetice şi emoţionale. „Cine îşi întoarce urechea ca să nu audă Legea (descoperirea divină), chiar şi rugăciunea lui este o scârbă!” Rugăciunea poate fi cântată, poate fi „performantă” estetic, dar nu este în adevăr, chiar dacă teoretic este în spirit – dar tinde să fetişizeze mijlocul, făcând din el scop în sine. .
      Cred că tinerii (solişti sau trupe) nu trebuie descurajaţi, ci educaţi spiritual şi (dacă este posibil), orientaţi în filosofia şi psihologia muzicii – o disciplină nouă şi foarte rară.

      Răspunde
  7. Avatarul lui dani g dani g spune:
    2 mai 2012 la 12:05 pm

    Frumos ati exprimat lucrurile.
    Mi se pare interesant felul in care conduce Domnul discutia cu samariteanca la fantana. Faptul ca (cel putin in traducerea romaneasca) femeia vorbeste despre inchinare in general chiar daca s-ar putea subintelege ca e vorba de inchinare adresata lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea Domnul pare sa insiste in ai intoarce ochii femeii spre obiectul inchinarii folosind de fiecare data expresia: „va veti inchina TATALUI”.
    Cred ca, in esenta, se intampla acelasi lucru si astazi. Discutam aprins despre inchinare si toate detaliile manifestarii ei dar in ce priveste acel singur „lucru care trebuieste” ne multumim doar cu faptul ca se subintelege.
    Nici nu cred ca ar trebui sa vorbim de inchinare ci de Domnul si de la EL iar cand inima noastra este plina de EL inchinarea se intampla automat.
    Usor de zis, greu de facut fiindca, probabil, schimbare focalizari ar putea lasa fara obiectul muncii atat trupa din fata cat si pe criticul din banca.:)

    Răspunde
  8. Avatarul lui marinelblaj marinelblaj spune:
    2 mai 2012 la 12:41 pm

    Nu nouă trebuie să ne placă forma închinării, dar ŞI nouă trebuie să ajungă să ne placă rezultatul ei!

    Răspunde

Răspunde-i lui marinelblaj Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.