Despre etica dublă la evanghelici (1) UPDATE (2) (via ratioetrevelatio)

Mă aflu în casa pastorului bisericii reformate baptiste pe care o frecventez în Padova, Pietro Bolognesi. Din vorbă în vorbă ajungem să discutăm despre realităţile evanghelice de pe plaiurile mioritice, în balanţă cu cotidianitatea evanghelică din Italia. Vorbă multă, sărăcia omului, aşa că sintetizez discuţia spunînd că, printre altele, i-am transmis pastorului că tatăl meu ar fi exclus toate femeile din biserica din Padova, începînd cu însăşi soţia pastorului. Motivul? Cercei, pantaloni la biserică etc. Cred că ideea s-a înţeles. Pastorul a rămas extrem de surprins şi, în acelaşi timp, întristat că aceste lucruri se mai află printre problemele majore ale evanghelicilor din România astăzi. Este trist că „lanţul şi cercelul” ajung să fie semne identificatoare ale (non)apartenenţei evanghelice. Ceea ce spune multe (sau puţine?) despre înţelegerea a ceea ce înseamnă cu adevărat „trăirea în Duhul”.

Este la fel de trist că unii, din biserici mai „relevante”, au crezut că problemele evanghelicilor se rezolvă doar purtînd „podoabele” pe care cei din generaţiile trecute le demonizau sau făcînd – adeseori ostentativ – alte lucruri interzise de aceştia. Nu pot decît să-i compătimesc pe aceşti sărmani credincioşi mustind de aceeaşi superficialitate pe care le-o reproşează „bătrînilor”.

Citeşte mai departe AICI

Şi UPDATE partea a II-a

S-a dezvoltat un adevărat maniheism evanghelic de condamnare formală a „lumii” cu avuţiile ei, a „faptelor şi fiilor întunericului”, o mentalitate de buncăr, de cetate sub asediul răului lumesc. Nu ar fi o problemă atît de mare, dacă reprezentanţii acestui gen de maniheism şi-ar trăi consecvent teoria, însă faptele arată că ne simţim foarte bine în acea realitate pe care o condamnăm. Nu predicăm noi că „mai lesne este să intre o cămilă prin urechile unui ac, decît un bogat în împărăţia cerurilor?” Ceva mă face să cred că la uşa acului cozile vor fi pline de „drept mărturisitori” evanghelici.

În cadrul genului suprem al celor cu o sensibilitate specială la bani, o specie aparte o reprezintă „deiştii” financiari, pentru care Dumnezeu îşi vede de treburile Lui mult mai importante şi la scară largă, cum ar fi încălzirea globală, tensiuni în Orientul Mijlociu, islamizarea lumii, mai pune de-un cutremur, uragan sau de-o zăpadă atotînghiţitoare, în timp ce oamenilor le revine contabilitatea măruntă şi, mai ales, necontrolată într-un teritoriu indefinit al „no God’s land” – doar nu este diavolul „stăpînitorul lumii acesteia?” – altfel spus în „paradis financiar”, unde nu atît legile fiscale sînt flexibile, cît legile morale.

Programul de lucru, cînd se dă cezarului ce-i al cezarului, ţine de luni pînă sîmbătă, în profund respect faţă de Lege. În dimineaţa de duminică Dumnezeu coboară în istorie, iar omul se înalţă urcînd scările bisericii. Iar în „cortul întîlnirii” intră la grămadă copiii Domnului, care mai de care lăcrămînd şi rugîndu-se pentru mîntuirea lumii. După o rezonabilă porţie de „spiritualitate”, îşi urcă sufletele mîntuite în Touareguri, Mercedesuri şi SUV-uri şi se îndreaptă spre „modestele” lor lăcaşuri, mulţumitori Dumnezeului care-i binecuvintează cu un program şi o morală atît de permisive. Că doar Dumnezeu îşi iubeşte copiii ca un Tată şi are grijă de ei.

Citeşte mai departe AICI

Despre Marius David

soțul Nataliei, tată și proaspăt bunic
Acest articol a fost publicat în guest post, In-text-esant. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.