Theologisirea ca slujire – Update şi din nou update

Nu orice absolvent de teologie este „teolog”. Mărturisesc iritarea atunci cînd vreun proaspăt „seminarist” face afirmaţii de genul „din punct de vedere teologic” cînd el nici măcar nu a desfăcut harta teologică încă.

Pretenţiile de respect pentru un ascendent cîştigat chiar şi din partea unor teologi sadea pot fi deplasate dacă vom cugeta teologhisirea precum unul dintre celelalte daruri spre slujirea Bisericii, spre edificarea Templului, hrănirea Trupului şi înfrumuţesarea Miresei (Efeseni 4). Încă din 1996 în Universitatea Emanuel am pornit împreună cu ceilalţi colegi un program de înrădăcinare a studenţilor în viaţa eclesială. Rezultatele s-au văzut abia ani mai tîrziu. Eu însumi am încercat o echilibristică aproape imposibilă între viaţa de la catedră (evit să spun „carieră academică”) şi viaţa de la amvon (evit să spun „carieră eclesială”). Ceea ce am observat este că mulţi dintre studenţii care au finalizat studiile în 1998 s-au mişcat mai degrabă spre biserici decît spre mult visatele „burse în străinătate”.

Teologia nu este o meserie, nu este o profesie, este chemare, vocaţie, sarcină spirituală. Iată o serie de articole interesante referitoarea la actul teologal precum act de slujire eclesial-misionară.

Iată cum începe prima parte:

I will never forget my first day of Systematic Theology. (The year was 1996. Think Billy Ray Cyrus. America Online. Super Nintendo. Doc Martens. Et, as they say, cetera). I had decided to take Systematic during my first semester and the opening class period would be the first experience I would have in a seminary environment. I sat on a row with J. D. Greear, Keith Errickson, Micah Patisall, and Chris Thompson. As Dr. Patterson began class, he announced that he would begin by handing out the class “syllabi.” As he said this, I leaned over to a friend and mentioned that the proper plural of syllabus is “syllabuses,” not “syllabi.” At this point, Keith raised his hand, was acknowledged by the teacher, and proceeded to say, “My friend Bruce has a problem with your grammar.” I’m not joking. Dr. Patterson looked at me and said, “Yes?” To which I responded, “No sir, there is no problem with your grammar. My friend is joking.” The professor, however, insisted that I should put on my big boy pants and tell him what I really thought. So I did. I proceeded to unload my theory that syllabus was not derived from the Latin and therefore the plural should be syllabuses. Dr. Patterson thought about it for a second or two, looked at me, and said, “no, –buses are things that children ride to school, and since you know so much about everything, I will grade your weekly quizzes out loud, in front of the entire class, for the rest of the semester.” And that he did. Can you imagine what a never-ending carnival of theological wedgies the remainder of the semester was for me?

VEzi continuarea AICI

Iată din partea a doua:

What is theology? If we are going to reflect upon theology, we must first define it. There exist as many definitions of theology as there are theologians, and the various ways of defining it are not necessarily opposed to one another, but one way to put it is to say that it is “disciplined reflection on God’s self-revelation, for the purposes of knowing and loving God, and participating in his mission in this world.”[1] Theology is disciplined reflection on God’s self-revelation, because the God we know, love, and obey has revealed himself in times past through his mighty acts, through his prophets and apostles, and through the incarnation of his Son, and now reveals himself through his written Word (cf. Heb. 1:1-2). This written Word is the primary source upon which a theologian draws, and is the norm by which we measure any other theological source (e.g. church tradition).

Further, theology is done for the purpose of knowing and loving God, and participating in his mission in this world. The task of theology is cognitive, affective, and dispositional. It aims at the head, the heart, and the hands. J. L. Dagg writes, “The study of religious truth ought to be undertaken and prosecuted from a sense of duty, and with a view to the improvement of the heart. When learned, it ought not to be laid on the shelf, as an object of speculation; but it should be deposited deep in the heart, where its sanctifying power ought to be felt.”[2] Theology entails more than merely acquiring information about God; it entails affection for God and submission to God. When the theologian properly attends to the cognitive, affective, and dispositional dimensions of the task, he is able to glorify God’s name. Herman Bavinck writes, “… a theologian, a true theologian, is one who speaks out of God, through God, about God, and does this always to the glorification of His name.”[3] The task of theology, therefore, is to glorify God by knowing, loving, and serving him.

Continuarea părţii a doua AICI

Iar partea a treia se încheie astfel:

Third, theology arises from, and issues forth in mission. The early church is a prime example. On the one hand their theology arose in the midst of their God-given mission. Paul’s epistles, for example, were written as he proclaimed the gospel, planted churches, and suffered for the sake of his faith. But on the other hand, their robust and powerful theology caused their mission to flourish.[4] This mutually beneficial relationship arises from the fact that God’s Triune nature is the foundation of mission and his Triune life provides the pattern for mission.[5] God is missional, therefore theology is missional. Mission is based upon God, therefore mission is theological.[6] The biblical narrative, from which Christian theology arises, is nothing if not a missional narrative.[7] Any theology that purports to be Christian but does not arise from mission and issue forth in mission is not a truly Christian theology at all.

Citiţi partea a III-a aici


partea a IV-a

At one point in my life, I thought “theology” was for only for eccentric religious professionals who wore hounds-tooth jackets with elbow patches, smelled like papyrus, smoked hand carved pipes, sported Santa Claus beards, and talked a lot about topics such as Second Temple Judaism and revelational epistemology. In other words, I thought they were weird. I thought it would be fun to stick a theologian in a room of normal people and play the game “Which one of these is not like the others?” (It would have been an easy game. In a room full of normal people, as I saw it, a theologian sticks out like an Amish kid with a nose ring.) Or so I thought. After I had actually studied theology at Southeastern, and had met a good number of theologians, I realized that theology is something that all believers do, and it is something that is done for many different audiences. That’s the question this installment answers. For whom do we do theology? For the church? For unbelievers? For the academy? Former University of Chicago theologian David Tracy is known for arguing that theologians must find ways to interact compellingly with three distinct audiences: academy, church, and society.[1] This blog will “one-up” Tracy by arguing that theology must address at least five audiences: God, family, church, the academy, and society at large.

Theology for God:


Theology for the Family:


Theology for the Church:


Theology for the Academy:


Theology for Society:


Theology with Faithfulness and Excellence:

Citeşte AICI

Partea a V-a cuprinde chestiuni extrem de interesante pentru lumea evanghelică:

This blog series is based upon the conviction that God can be known. But this conviction raises the question: If we believe that God can be known in a true, trustworthy, and sufficient manner (albeit not comprehensively or univocally), where do we look for such knowledge and how do we speak in such a manner? Upon what sources does a theologian draw when looking for raw material about God? And if there is more than one source for such material, how do we order the sources in priority? “Judgements about sources,” John Webster writes, “go hand-in-hand with acceptance of norms, that is, criteria by which decisions may be reached about which sources furnish the most authentic, reliable, and persuasive Christian teaching.”[1] This post argues that we look first and foremost to Scripture, but always also draw upon reason, experience, culture, and tradition.













Christian Scripture is the primary source and supreme norm for Christian theology. Scripture, and Scripture alone, is inspired by God and profitable for doctrine, reproof, correction, and instruction in righteousness (2 Tim 3:16). As the theologian interprets Scripture, he seeks illumination from the Christian tradition and uses his God-given rational faculties and experience in order to appropriately conceptualize and articulate an evangelical theology within a particular cultural context.

UPDATE 20.02.2012

Church history and historical theology assist the theologian in his task in several ways. First, the historical disciplines help us to recognize the ways in which inherited theological traditions have shaped the questions we ask and the answers we give. We recognize why certain issues occupy a central place in our structure of thought, and other issues occupy only a peripheral place. We notice how certain conceptual categories and forms of thought have been bequeathed to us by theologians of a different era. We realize that we do not come to the text of Scripture with virgin eyes; we come to the text having been influenced by the past. Second, the historical disciplines help us to preserve the integrity of tradition, while at the same time not allowing tradition to control us. Third, the historical disciplines allow us, in humility, to transcend our own era and location by learning from the great theologians and church traditions of the past. Indeed, as we will see in a later section of this chapter, theologians must continually beware of how their theological formulations may be contaminated by the idolatry of their own cultural context; historical theology helps to break free from being beholden to our own era and culture.

Citeşte întreg articolul AICI

Despre Marius David

soțul Nataliei, tată și proaspăt bunic
Acest articol a fost publicat în Biserica Baptista, In-text-esant, Pt. studenţii mei, theologia in nuce. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

37 de răspunsuri la Theologisirea ca slujire – Update şi din nou update

  1. Cip zice:

    Chiar mă întrebam zilele astea dacă ar fi posibil ca în România un ateu (ca mine) să studieze teologie în scopuri pur academice (ie: pentru a deveni profesor de religie sau cercetător).

    Înțeleg însă că asta ar fi dificil. Greșesc?

    • Marius David zice:

      nu ştiu, probabil că da, în orice caz nu în facultatea în care sînt eu Decan 🙂

    • Am citit pe wikipedia ca departamentele de Teologie si Religie ale Universitatilor din Exeter si Leeds din Marea Britanie ofera posibilitatea de studii academice de teologie „pura”, fara ca studentii lor sa fie pregatiti curricular in mod anume pt a activa ulterior practic ca lucratori bisericesti pe un domeniu oarecare, (de ex preot de parohie, sau preot de spital, sau administrator bisericesc), sau chiar pe o religie oarecare.

      • De asemenea, am impresia chiar ca si Facultatea de Teologie din Bucuresti admite de ex studente de sex feminin, desi este clar ca ele nu se pregatesc anume pt a urma o cariera de preot, si sunt sigur ca nu toate au de gand sa devina maicute, sau administrator bisericesc. Deci, de ce nu ?

      • Marius David zice:

        studiul religiilor nu este acelaşi lucru cu teologia pastorala.
        Noi avem teologie baptistă PASTORALĂ.

        • Acum inteleg mai bine de ce consideri si Teologia (de tip pastoral) si o profesie sau o vocatie, nu numai un domeniu de cunostere, oarecum poate un pic la fel ca Medicina, (care implica si ea studiu academic, dar si larg aplicat pe o posibila profesie, sau, in anumite cazuri poate chiar vocatie, desi asa ceva este oarecum desuet deja in zilele noastre).

          Imi dau totodata seama ca eu ma gandeam la Teologie oarecum mai mult ca la studiile Juridice (Dreptul), decat ca la Medicina, (pe care am descris-o mai sus ca profesie, posibila vocatie, plus studiu academic si de cercetare), sau decat Fizica (care e mai mult academica pura, desi, desigura are aplicatii si ea) ! Chiar eu consider Dreptul un fel de domeniu de cunostere deosebit de complex, de inalt specializat, care are si posibilitati de cercetare la nivel de gandire de tip metodologic de tip Filozofic, nu doar de cercetare pe o metodologie stiintifica mai simpla, si totodata cu largi si diverse aplicabilitati ff utile si concrete in social, multe din ele adevarate profesii in sine (avocat, procuror, judecator, jurist constitutional, etc.), desi nu toate din ele sunt de nivel de vocatie, desigur.

          Chiar, sunt ff curios, mai e cineva aici care se gandeste asa, ca Teologia seamana mai mult cu Dreptul decat cu Medicina ? (Desigur, facand abstractie, daca se poate, de obiectul de studiu in sine, Divinitatea si relatia omului cu ea).

  2. Teo zice:

    Articol excelent profesore!

  3. Un răspuns integrator:

    „Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sînt o scîrbă: nesupuşi, şi netrebnici pentru orice faptă bună.“ – Titus 1:16

  4. Eu credeam ca teologia este un domeniu al cunoasterii umane, (cu posibile extensii si aplicatii practice academi-educative, de cercetare, si profesionale), tot asa cum ar fi si fizica, sau filozofia, sau antropologia. Cred, totodata, ca si-a castigat autonomia deplina fata de domeniul mai larg al filozofiei ca domeniu propriu de cunoastere, cu metodologie si istoriografie proprie, cam la fel ca, mai de mult si fizica, sau sociologia, sau altele. Ma insel cumva ?

    • sam zice:

      Cred că descrierea ta se referă la Religie ca obiect de studiu nu la Teologie. Religia poate fi și este demult studiată la nivel academic în universitățile europene. Pentru un tutor mai cârcotaș apartenența declarată a unui student la una din religii poate fi văzută ca un handicap mai degrabă, situație inversă față de cea de la Teologie unde un ateu/agnostic ar fi o ciudățenie.

      • Cip zice:

        Dar în România, din câte știu eu, se cere să fi studiat Teologie (nu Istorie, Antropologie sau altceva) pentru a deveni profesor de Religie.

        • sam zice:

          Există o distincție clară între studiul religiei și teologie. Studiul religiei se face la nivel academic, e o știință de sine-stătătoare multi-disciplinară care are ca obiect religia văzută din afara ei în timp ce teologia e studierea unei religii anumite din interior.
          Dacă nu există deja, mă aștept să apară și cazuri de hibrizi religie/teologie având în vederea creșterea rapidă a numărului scepticilor și chiar agnosticilor în rândul clericilor.
          În România nu știu dacă există studiul religiei la nivel academic, poate nici măcar la cel secundar. Religia care se studia în școală pe când eram în Ro (nu eu, copiii mei) era un fel de teologie pentru ochișori micuți 🙂 nu religie

        • Edgar zice:

          Exista sectii de teologie didactica (nu pastorala) la alte universitati din Romania, deci calea spre cariera de profesor de religie nu ti-e inchisa 😉

    • Marius David zice:

      nu, nu prea este acelaşi lucru, sînt profesii, meserii şi vocaţii. Unde ai încadra teologia?

  5. P.S. Sunt total de acord ca NU orice seminarist sau absolvent de facultate de Teologie poate fi considerat teolog profesionist, la fel cum nu toti absolventii de facultati de Filozofie pot fi considerati filozofi profesionisti. Insa daca si-a insusit cat de cat schita sumara a Definitiei campului de cunostere respectiv, (cu ce se ocupa el), a Metodologiei acelui domeniu de cunoastere, (in ce mod se ocupa el de ce anume se ocupa in prezent, sau de ce anume doreste sa se ocupe si pe viitorul apropiat, deoarece domeniul de preocupare poate fi intotdeauna largit, pe masura ce se acumuleaza cunostine, tot asa cum s-a largit si subspecializat si fiuzica pe mai multe campuri, mecanica, fizica nucleara, etc.), si, in mod ideal si a Istoriografiei acelui domeniu de cunoastere, (de unde a aparut acel domeniu si cam prin ce faze de dezvoltare a trecut), atunci cred ca DA, un seminarist constiincios la invatatura, sau un absolvent de facultate de Teologie interesat in continuare de studiul academic al acestui domeniu de cunoastere umana, AU dreptul de a-si formula o parere sau o opinie sau un punct de vedere folosind expresia, „din punct de vedere teologic”, sau chiar si mai specializat, „din punct de vedere patristic”, la fel cum un student sau absolvent de facultate de Medicina, ar avea voie sa zica, „din punct de vedere clinic”, sau „din punct de vedere patofiziologic”, si la fel cum un student sau absolvent de facultate de Filozofie, ar avea dreptul sa zica, „din punct de vedere metafizic”, sau „din punct de vedere epistemologic”.

    Din punctul meu total simplu de vedere eu chiar sustin posibila educatie cat mai riguroasa a elevilor si studentilor posibil interesati de orice domeniu de cunostere, chiar si din simpla curiozitate academic-scolastica initiala, fara intentia de a activa ulterior neaparat ca profesionisti educatori, sau practici ai acelui domeniu. Desigur, eu sustin la nivel principial si rigurozitatea examenelor de admitere, a celor de testare periodica a cunostintelor dobandite pe cursul studiilor, cat si a unui examen final de absolvire, si mentinerea unor standarde riguroase de acreditare continua a institutlui de invatamant respectiv…dar eu sunt functionar birocrat de meserie, si chiar am fixuri cu standardizarea cat mai extinsa pe cat mai multe domenii posibile si cu deontologia profesionala…chiar si a eticii pe vastul domeniu al artelor, nu numai in business sau educatie, etc. !

  6. Professor Marius and company, thank you for kindly linking to the blog series. Unfortunately, I cannot read Romanian, or else I would jump in the conversation! Blessings, Bruce

  7. Paul Pantea zice:

    „Teologia nu este o meserie, nu este o profesie, este chemare, vocaţie, sarcină spirituală.” Stiu ca e pe langa subiect, dar cred ca orice indeletnicire ce are ceva transcendental in ea trebuie sa treaca de stadiul de meserie si sa fie facuta in virtutea vocatiei.

    • Pai poti sa mai dai exemple de alte posibile meserii sau profesii in afara de cea de lucrator bisericesc de tip pastoral (care, intr-adevar, trebuie sa indeplineasca mai multe joburi in acelasi timp, de ex educator, uneori inclusiv de tip politic si de tip PR, psihoterapist de suport individual, psihoterapist de familie, psihoterapist de cuplu, prestator de servicii profesionalizate, in anumite cazuri si administrator, deci chiar ca trebuie sa aiba atat capacitatea si flexibilitatea si motivatia profunda/interesul de a trebui sa lucreze in atatea joburi fiind salariat de obicei doar pt unul, cu exceptia celor care sunt de tip mai antreprenor si pornesc congregatii/biserici noi, deoarece acestia de obicei mai primesc si funding extra, si au si motivatie si energie de obicei de nivel mai inalt decat media), sau poate, ma gandesc, si de artist profesionist care sa aiba ceva „transcendental” in ea si pt care trebuie o vocatie anume ? (si poate, desi nu neaparat obligatoriu, inclusiv si o chemare).

      Desigur inteleg vocatia ca ceva mai mult decat a poseda abilitatile necesare pt a invata si a practica asa ceva, ci chiar o motivatie asa mai profunda individuala catre a dori sa efectuezi aceasta profesie mai pe termen lung si chiar a-ti dori perfectionarea in ea atat la nivel teoretic cat si practic nu numai din simpla constiinciozitate, dar si din acea motivatie interioara mai profunda.

      • Paul Pantea zice:

        Nu inteleg de ce ati pus transcendental in ghilimele, poate nu va place cuvantul. Sau poate e rost de ironie. In orisicare caz, cred ca multe preocupari au o latura vesnica in ele, nu doar cele enumerate de dumneavoastra care, dupa parerea mea, reprezinta o parte foarte restransa din acestea.

        Si eu inteleg prin vocatie ceva mult mai mult decat talent sau inclinatie, tocmai de aceea am spus ca meseria de acest gen trebuie facuta in sens vocativ, daca imi e permis un calambur.

  8. Silviu Carlescu zice:

    Am si eu o intrebare: daca un doctor care a absolvit medicina e numit doctor; de ce un pastor care a absolvit teologia nu poate fi numit teolog? Sa inteleg ca nu va place ideea ca absolventii sa poarte aceeasi denumire „teolog” ca dvs.?
    „Teologia nu este o meserie, nu este o profesie, este chemare, vocaţie, sarcină spirituală.”
    Domnule Marius, aceleasi cuvinte le rosteste si doctorul despre medicina sau actorul despre actorie! Si unii si altii vorbesc despre har sau vocatie, ba mai mult, doctorul ar avea mult mai multe cuvinte si dovezi sa-si sustina punctul de vedere, poate mai bine ca dvs. Va rog frumos priviti lucrurile si din perspectiva celuilalt.

    • Marius David zice:

      Silviu Carlescu, este inexact să le spunem doctori celor care termină medicina. Este un alt cuvînt: medic.
      Nu, nu poate fi numit teolog cineva care a absolvit facultatea de teologie, dacă dorim să fim exacţi. Aşa… în general, ca să ne alimtăm în fond şi sergentul şi generalul sînt tot militari, nu-i aşa?
      uite, maică, militaru… putem striga şi în dreptul unuia şi în dreptul altuia. Difereneţele de pregătire, autoritate sînt mari.
      Eu nu mă consider teolog, deşi mi-am făcut un doctorat pe unul dintre cei mai mari teologi ai timpurilor, Augustin. Aş considera că jignesc breasla dacă m-aş numi teolog.

  9. alex zice:

    dar expresia ” din punct de vedere biblic ” v-ar mai irita?

  10. Pingback: “Cine mai are nevoie de Scripturi cînd avem teologii sistematice atît de bune?” | Marius Cruceru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:


Comentezi folosind contul tău Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.