„Un caz de conştiinţă colectivă” – guest post Marinel Blaj

Un caz de conştiinţă colectivă

(„science fiction” fără ştiinţă şi cu prea puţină ficţiune…)

Când a dat cu ochii de personajele acelea bizare, lui Marţian Roşu nu-i veni a crede… Se trase chiar un pas înapoi, instinctiv, frecându-se la ochi. Ce-i drept, indivizii erau chiar ciudaţi. Îmbrăcaţi în costume de epocă, trei dintre ei purtând chiar halebarde… cum să nu-i consideri ciudaţi?

„Marţiane, iar ai întrecut măsura! Azi mâine ai să începi să vezi extratereştrii şi-ai să ajungi de râsul copiilor!” gândi el, deloc amuzat. Închise ochii, încercând să alunge nălucile. O voce baritonală îl readuse la realitate:

– Galileo Galilei, în numele dreptăţii divine şi din ordinul Marelui Inchizitor, eşti arestat!

Cu totul ruşinos pentru nivelul intelectual pe care considera că îl are, Marţian Roşu nu reuşi decât o reacţie de-a dreptul tâmpă. Deschise gura, emise un soi de sughiţ şi-şi holbă ochii până la limita pericolului de a-i pierde…

Abia în momentul în care cele două arătări îl apucară strâns de braţe şi-l îmbrânciră în faţă, simţi Marţian primejdia. Nu era un vis! Încercă să se smulgă din strânsoare şi scoase un protest piţigăiat şi precipitat:

– Domnilor… tovarăşi… e o confuzie… sunt Marţian Roşu… eu scriu, sunt intelectual… scriitor… mă ştie o ţară întreagă… ce-aveţi cu mine?

– Eşti un tâmpit! i-o reteză cel ce părea a fi şeful. Hai, mişcă! Doar nu-ţi închipui că şefu’ o să te aştepte toată ziua! Şi mă doare-n cot că scrii sau faci alte prostii. Eşti un nimic care mi-a stricat dimineaţa! Mişcă, bă! îi urlă lui Marţian în faţă, căscând o gură atât de mare încât acesta putu să-i vadă pentru o fracţiune de secundă toate detaliile omuşorului congestionat.

Mai mult târându-l, doi zdrahoni îl săltară pe distinsul Marţian Roşu, urmându-l pe şeful ce o luase deja din loc.

Până să ajungă la destinaţie, Marţian mai încercă două acţiuni disperate de protest. Prima fu când, reuşind să alunece pentru o clipă din strânsoare, încercă să sară un gard. Jalnic eşec! Pulpana paltonului i se agăţă în gard şi bietul om se trezi atârnând cu capul în jos, având în felul acesta prima vedere reală a timpurilor pe care le trăia! Şi, ca şi când n-ar fi fost destul de dureros acest lucru, se mai trezi şi cu o lovitură de halebardă peste spate, dăruită cu atâta generozitate încât îl apucă din nou sughiţul…

A doua oară încercă să scape profitând de faptul că o bătrânică intrigată i-a oprit, întrebându-l pe şeful grupului cu compătimire în glas:

– Da’ ce-a făcut, maică, de-l îmbrânciţi aşa? Toată lumea fură…

Marţian a sărit atunci dintre cei doi zdrahoni, agăţându-se atât de disperat de mâna femeii încât aceasta scăpă plasa cu mere pe jos.

– Doamnă, eu sunt Marţian Roşu… scriitorul… am scris şi la ziar… am emisiuni şi la televizor… spuneţi-le, doamnă!… e o eroare!…

Matahalele şi-au revenit însă repede, se repeziră la Marţian, care, disperat, o îmbrăţişă pe femeie, care, la rândul ei, simţi nevoia să se agaţe de un stîlp de pe trotuar. Cu eficienţa unui adevărat şef, conducătorul grupului rezolvă din două mişcări situaţia. Îi trase o scatoalcă peste ceafă lui Marţian şi îl fixă din nou între cei doi zdrahoni.

– Bă, animalule, ori termini cu prostiile, ori îţi înfig halebarda asta în fundul ăla mare şi te duc ca pe-o frigăruie la şefu’!, urlă el.

– Puneţi mâna pe el şi hai o dată, că ne-apucă noaptea cu ăsta aici! Fire-aţi voi să fiţi de intelectuali căpoşi!

Ameninţarea îşi făcu efectul imediat şi Marţian se resemnă, renunţând la orice încercare de a mai ieşi din situaţie.

În urma lor, bătrânica rămase, şoptind printre buzele uscate:

– Iartă-l, Doamne! Ce-o fi aşa de rău că scrie? Fac alţii prostii şi mai mari!, şi-şi făcu cu un gest darnic cruce…

Pe drum, Marţian încercă să-şi pună un pic de ordine în gânduri şi să înţeleagă ce se întâmpla. Ceea ce îl intriga cel mai mult era faptul că nimeni nu părea mirat de grupul lor. Parcă era ceva absolut normal. Un gând îi străfulgeră prin minte. „Dacă o fi iar una dintre glumele proaste ale lui Coriolan? Dacă-i aşa, să vezi tu reclamaţie la minister! Sau să fie ceva oficial de la DNA? Da’ cu ce-oi fi greşit?”

Au ajuns destul de repede în faţa clădirii în care, şocat, Marţian recunoscu sediul Asociaţiei scriitorilor.

„E clar! Acum farsa se va sfârşi… Da’ ce-o să le audă urechile…”, gândi Marţian, satisfăcut. Îşi luă chiar un aer mai degajat, lăsându-se angrenat în „joc” şi pregătindu-se pentru un final pe care să-l controleze el. Îşi stăpâni cu greu mirarea când, intrând în ceea ce ştia că trebuie să fie sala de şedinţe, se trezi într-un decor ce arăta exact aşa cum îşi imaginase întotdeauna că trebuiau să arate sălile de judecată ale Inchiziţiei. În fundul sălii, pe nişte jilţuri cu spătar înalt, stăteau câţiva inşi îmbrăcaţi în robe negre. Printre ei, Marţian îl recunoscu chiar pe preşedintele asociaţiei. În stânga lui îl descoperi şi pe Coriolan, prietenul lui de pahar şi de alte activităţi culturale.

Şeful grupului îl împinse pe Marţian în faţa a ceea ce părea a fi completul de judecată şi răcni milităreşte:

– Să trăiţi! L-am adus pe individul ăsta, după cum aţi ordonat. Permiteţi-mi să raportez că eu cred că nu e în toate minţile, aşa că nu cred că merită să vă pierdeţi vremea cu el. Daţi-mi-l mie şi-l trec direct la „tratament termic”!

Cel ce părea a fi Coriolan făcu un gest de lehamite cu mâna, se întoarse spre preşedinte şi îl întrebă:

– Înălţimea Voastră, putem începe?

Cu un gest plictisit, preşedintele încuvinţă şi Coriolan se ridică, îşi luă un aer sobru, îşi drese glasul şi brusc, întinzând un deget acuzator spre Marţian, tună:

– Acuzat Galileo Galilei, năpârcă a stirpei diavolului, în genunchi, păgânule, când te afli în faţa justiţiei divine!

Parcă lovit în moalele capului de violenţa cuvintelor, Marţian se prăbuşi în genunchi.

– Au!, îi scăpă dintre buze lui Marţian, când genunchii luară contact cu podeaua tare.

– A recunoscut! A recunoscut! Scrie, grefier!, strigă unul din prezidiu.

Preşedintele îi făcu semn, calm, să se aşeze, şi apoi se întoarse spre „acuzat”:

– Galileo Galilei, recunoşti că, împins de diavol şi de duhurile lui întunecate, ai afirmat că pământul se învârte?

– Dar… domnu’ Gelu, încercă Marţian şi se ridică, frecându-şi genunchiul lovit. Ridicarea lui îi fu însă fatală, fiindcă zdrahonii, crezând că vrea să fugă, tăbărâră pe el.

– Ho, animalelor! Aţi înnebunit? Luaţi labele de pe domnul Galilei, că-l striviţi.

Apoi, cu glas mieros, către Marţian:

– Vreţi să veniţi puţin cu mine dincolo? şi-i arătă o uşiţă mică.

Marţian îl urmă docil, pipăindu-şi coastele burduşite de excesul de zel al slujbaşilor.

– Stimate domn, începu el pe un ton ironic, dumneata ori eşti prost, ori chiar nu înţelegi regulile! Păi, mă, blegule, dacă tu recunoşti aşa, din prima, noi o să fim obligaţi să te legăm frumuşel de un stâlpişor, la poalele căruia se va afla întâmplător o mână de vreascuri pe care, tot întâmplător, un deştept ca tine o să le aprindă din greşeală şi pe tine o să te apuce o fierbinţeală şi noi o să fim nevoiţi să înhalăm mirosul pe care grăsimile tale or să-l degaje. Clar? Aşa că, fă bine şi mai „scald-o” niţel, noi o să mai zbierăm un pic la tine, până la urmă tu recunoşti că ai minţit iar noi o să-ţi aplicăm o pedeapsă, aşa… simbolică, iar tu o să te poţi întoarce în vizuina ta! Ai priceput?

– Da! bâgui Marţian, pierdut absolut definitiv în situaţie…

– Atunci, mută-ţi statuia asta hidoasă dincolo şi hai să terminăm o data! şi-l împinse atât de violent pe bietul om încât acesta aproape că trecu prin uşă.

Ajunşi din nou în sala de judecată, preşedintele se aşeză şi, pe un ton solemn, începu:

– Galileo Galilei, spune aici, celor de faţă, ce anume te-a îndemnat să afirmi că Pământul se învârte?

Buimacit de-a binelea, Marţian bâgui nesigur:

– Păi… să vedeţi… eu am… adică nu… atunci când am observat… ştiţi… că dacă mergi spre azimut…

Coriolan sări brusc, ţipând:

– Belzebut! L-a pomenit pe Belzebut! Erezie! Profanare! Aţi auzit?

Preşedintele îl trase brusc de haină, obligându-l să se aşeze şi strivind între dinţi:

– Stai locului, prostule, că strici tot! A zis azimut!

Apoi către Marţian, cu glas amabil:

– Da! Şi? Mai departe…

Oarecum satisfăcut de disciplinarea aplicată lui Coriolan, Marţian îşi drese glasul şi continuă:

– Deci… când mergi spre azimut, vezi… adică… ce mai… când am văzut că atâtea se învârt în lumea asta şi că dacă omul nu se învârte puţin  nu face nimic, am zis că musai că şi Pământul se învârte, altfel cum ar mai exista?

– Aşa deci, spuse preşedintele. Şi crezi într-adevăr că aşa este?

Descumpănit, Marţian ezită căteva clipe:

– Păi… nu chiar… adică da… dumneavoastră nu vedeţi că toate nu-s decât învârteală? Şi nu numai la noi… peste tot… cine nu se învârte, moare!

Numai că preşedintele nu părea dispus la un dialog prea lung. Se ridică ameninţător, întinse degetul spre Marţian şi tună:

– Abjură! Acum! Aici! Imediat, dacă vrei să nu-ţi iau diplomele toate!

– Abjur! răcni Marţian, pocnind călcâiele milităreşte.

– Abjură! strigă încă o dată preşedintele, cu faţa congestionată. Să se audă până la Guvern şi Preşedinţie!

– Abjur! urlă ca scos din minţi Marţian.

– Abjură! răcnea preşedintele.

– Abjur! urla şi Marian ca un ecou.

Ca într-un film suprarealist, toţi cei prezenţi în sală, parcă prinşi de o frenezie bruscă, se ridicară în picioare, începând să aplaude sacadat, în timp ce ochii li se umpleau de o lumină stranie, de un violet intens.

– Ab – ju – răm! Ab – ju – răm! scandau toţi, cu feţele transpirate.

Aceste trei silabe umplură întâi sala, apoi se rostogoliră pe coridoare şi se revărsară nestăvilite în stradă.

Ca fermecaţi, trecătorii se opriră, ridicară sprâncenele a mirare şi stupefacţie, apoi, ca vrăjiţi, începură să aplaude în acelaşi ritm. Întâi mai mult ca un murmur, apoi tot mai pronunţat, cele trei silabe începură să umple strada. Apoi oraşul, până hăt departe spre palatul guvernului şi spre Preşedinţie. Şi, pentru că nu doar clădirile au ecou, ci şi oamenii, curând aceeaşi scandare se întoarse în stradă şi dinspre guvern, şi dinspre Preşedinţie.

Şi astfel, o nouă pagină de glorie s-a scris în istoria acestui brav popor român, o pagină pe care, peste ani, oameni de aceeaşi valoare politică, cu aceeaşi verticalitate şi dorinţă de propăşire a neamului, o vor comemora cu cinstea cuvenită!

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Ficţiune, guest post, In-text-esant. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la „Un caz de conştiinţă colectivă” – guest post Marinel Blaj

  1. adrian zice:

    Marinel, pe cand un roman?

    • Marius David zice:

      Da, n-ar fi o idee rea, sînt lucruri care trebuie finisate. Aş renunţa la perfectul simplu narativ şi la cîteva chestii pe ici pe colo, care ţin de stil, dar în rest.. portretele se schiţează destul de bine.

      • marinelblaj zice:

        Peste tot sunt lucruri care trebuie finisate, în ce mă priveşte! Despre problema cu perfectul simplu mi s-a mai atras atenţia. Ciudat e că nu mă pot debarasa de el! 😀 Un amănunt… textul e scris „dintr-o suflare”. Poate că acesta este unul dintre (multele) defecte ale „scriitorului” din mine… nu îmi rescriu niciodată textele, dacă nu sunt de specialitate. Le las aşa cum au venit, după cum şi eu prefer roşiile direct rupte de pe plantă sau cireşele direct din pom. Aşa că nu-mi rămâne decât, ori să renunţ la obicei, ori să fiu mai grijuliu! Mulţumesc, oricum, mult pentru sfaturi. Şi pentru postare!

    • marinelblaj zice:

      Grea întrebare, Adrian! Foarte grea! Dar… cine ştie… poate că mă voi încumeta la aşa un „proiect”, mai ales ca nu e loc de prea multe la vârsta mea 😉
      Doar că, ştii cum se spune… „nimic nu e mai complicat decât a simplifica, şi nimic mai simplu decât a complica”!

  2. Emanuel zice:

    proza asta imi aminteste de un poem mai vechi de al meu:
    ***
    „de ce scrii, bă” şi vocea lui gheorghe dinică îţi plimbă o lampă de interogatoriu
    în ochi „de ce scrii, bă, prostule?
    adică ce vrei să insinuezi?” iar tu abia dacă îngaimi
    „scriu pentru că pentru că pentru că” şi cam atât

    „ce zici? o faci pe-a martiru?” şi pac şi poc pumnii stabilesc
    măsura adevărului dar întrerupi filmul şi zici
    „hai mă că devii patetic s-a terminat comunismu” şi te pregăteşti pentru
    replica de final care să fie densă şi aspră

    dar ploaia îţi întrerupe gândurile insomniace şi
    rămâi doar cu ideea asta „poezia mea nu face doi bani”

  3. gh.iulian(l'exateo) zice:

    draga frate marinel ,ma bucur ca am intuit just autenticitatea talentului dvs. la mai mare!

  4. sam zice:

    Mi-a plăcut textul, este ușor de transferat în imagini.

    Două mici obiecții dacă mi se permit deși nu sunt esențiale pentru mine: în pasajul următor aș scoate prima parte (ca într-un film realist) îmi crează senzația de redundanță, aș lăsa cititorul să descopere singur suprarealismul scenei.

    Ca într-un film suprarealist, toţi cei prezenţi în sală, parcă prinşi de o frenezie bruscă, se ridicară în picioare, începând să aplaude sacadat, în timp ce ochii li se umpleau de o lumină stranie, de un violet intens.

    Aș elimina ultima parte pentru a nu deveni prea specific. Toată scena se poate întâmpla în orice sistem asemănător celui românesc. Eliminarea pasajului ar păstra universalitatea mesajului.

    Bănuiesc că domnul Marinel Blaj mai are ceva prin sertare așa că aștept și altele 🙂

    • sam zice:

      Scuze, am uitat să menționez la a doua obiecție că e vorba de ultima parte a textului nu a citatului din comentariu

      • marinelblaj zice:

        Sam, observaţiile tale sunt corecte. Soţia îmi atrage atenţia mereu că „redundanţa” la care făceai referire mă caracterizează de multe ori şi în discuţii, ceea ce, spune ea, poate induce ideea că îmi desconsider interlocutorii (ceea ce ştie că nu este deloc adevărat). De fapt, aceste „detalii” suplimentare sunt efectul unei temeri de a nu fi înţeles corect. In textul de faţă nu e cazul şi, într-adevăr, partea aceea e chiar inutilă. Mulţumesc pentru atenţionare!
        Cât priveşte ultima parte, cea în care devin prea specific… Aşa cum îi răspundeam fratelui Marius, îmi scriu textele fără revizuiri, de foarte multe ori chiar fără să şterg măcar un cuvânt, aşa cum vin! În cazul de faţă, fiind cu gândul la ceea ce se întâmplă în societatea noastră, am fost, inevitabil, specific. Dar, ai dreptate. Simpla eliminare a pasajului i-ar da textului o oarecare „universalitate” la care, sincer, nu m-am gândit.
        Texte mai sunt prin sertare! Mai greu e să aleg dintre ele. De regulă, după ce scriu un text şi las câteva zile „peste el”, nu îmi mai place. Devin un critic „killer”! 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.