Urmare de AICI

8. Ora de studiu biblic? Dacă devine o altă predică şi lipseşte interacţiunea, atunci sarcina pastorului devine imposibilă. Atenţia este deja distrusă, aşteptările minime.

9. Mai multă diversitate muzicală. Imnurile sînt bune alături de bucăţi instrumentale, împreună cu ale tinerilor cîntări de laudă.

10. Cei care predică trebuie să facă trimiteri la text, să argumenteze cu Biblia. M-am aşteptat şi probabil şi cei care mă ascultă sau mă vor asculta pe mine, m-am aşteptat să fiu trimis cît mai des la Sfînta Scriptură, căutînd, citind, citînd.

11. Există suferinţă în bancă. Atunci cînd vorbitorul îţi subestimează inteligenţa şi capacităţile de înţelegere. Tratarea „frăţietăţii” precum o grupă de grupa mijlocie poate fi jignitoare.

12. Gestica. Gestica largă poate fi bună, dar repetată prea des poate deveni teatral-ridicolă. Fratele Fărcuţa îmi făcea observaţii destul de des: „stai la sacou, ce, în armată îţi dădeai tunica jos că ţi-era prea cald?” sau „nu mai da atît din mînuri, nu-i nevoie!”. Corect! Din spate nu se vede bine cînd gesticulăm în exces. Se pierde efectul în momentele cînd în adevăr este nevoie de gestică pronunţată.

13. Nu obosesc să spun: în lipsa argumentelor, a pregătirii, a talentului oratoric, a unei solide exegeze ridicare vocii, „ţipătul” la amvon devine obositor şi chiar enervant.

14. Poate că cel mai important lucru pe care l-am învăţat în bancă este faptul că atmosfera în biserică nu depinde doar de „cei din faţă”. Eu vin cu o stare în biserică, pot să plec cu aceeaşi stare, precum am venit. Între timp, cînd sînt momente pe care nu le-aş dori, pot să mă înconjor cu un zid de rugăciune. Biserica nu este pastorul şi nu putem spune „Biserica fratelui Marius”, că nu mi-am dat eu sîngele pentru ea. Biserica sîntem toţi, precum Trupul în care sîntem mădulare unul altuia. Rugăciunea din bancă la ora de rugăciune, cînd ţi se pare „plictisitor”, pentru cel din stînga, pentru cel din dreapta, cel din faţă, cel din spate, pentru cel care se roagă, rugăciunea la ora de studiu biblic, pentru cel care conduce, stăpînirea gîndurilor vagaboande (mare exerciţiu de disciplină spirituală), rugăciunea pentru predicatori, chiar şi atunci cînd nu sînt inspiraţi. Tot acest exerciţiu se întoarce spre tine. Este sămînţă cu pămînt aruncată în sus, care se transformă în ploaie.

Poate că cea mai importantă lecţie din bancă este „Rugaţi-vă neîncetat!”. Dacă aşa va fi, trei oameni să ştiu că se roagă în tăcere pentru mine în timp ce „îmi dăşchid rostul”, oare cum aş putea predica Jurnalul de la ora 17, Crime şi violuri, Reviste de paranormal, chestii wicked-pediate sau googălite în grabă sîmbăta seara?

Predic de 26 de ani. Am lucrat mult cu viitorii predicatori, dar cred că aceasta este cea mai importantă „revelaţie”despre statul cu-minte în biserică.

Cîrcoteala, otrăvirea, comentariul îmbufnat, amărăciunea, critica acidă, ironia vecină cu sarcasmul, credeţi că m-au ocolit? Nicidecum?

Credeţi că am fost ferit de impresii de sine de genul „Eu aş fi făcut-o mai bine!”? Nicidecum!

Pînă la urmă şi rugăciunea „Doamne, iartă-mă!” este tot o rugăciune care poate fi rostită jumătate de oră. Cel puţin!