Când m-am întors în salon, omul era deja acolo. Tolănit pe patul unuia dintre pacienţii internaţi şi aşteptând să se elibereze patul pe care urma să-l ocupe. Ca majoritatea celor ce s-au perindat prin salonul nostru în acele zile, a încercat şi el să-şi facă „intrarea” în felul său personal. N-am să înţeleg de ce şi el, asemeni celorlalţi, a găsit de cuviinţă să o facă legându-se de personalul spitalului. După ce infirmiera a terminat de schimbat aşternuturile patului în care urma să se aşeze şi a plecat, observând baticul pe care acea femeie în vârstă îl purta, a aruncat prima replică: „Băi, tată! Nici în spital nu scapi de pocăiţi! Sigur şi asta e!”
Toţi cei prezenţi în salon, mai vechi şi în cunoştinţă de cauză, mi-au aruncat o privire jenată, tăcând…
Operez repede, „fără anestezie”, vorba cuiva, ca să evit gafe ulterioare…
„Eşti credincios?”, îl întreb direct, fără politeţuri inutile.
„Păi, cum nu? Da-s unul dintr-ăia dat dracului! Că pocăiţii aştia mi-au mâncat ficaţii!” Inutil să descriu stânjeneala din salon… Nu încerc să aflu ce legătură e între „ficaţii” lui şi pocăiţi. O las pe mai târziu…
„Uite ce e… Eu sunt baptist. Sper că nu te deranjează dacă afli asta înainte de analize!”, îi mai spun şi îmi reiau lectura, lăsându-l să-şi consume singur momentul de stânjeneală.

După câteva cuvinte ininteligibile rostite undeva între pat şi noptiera metalică pe care brusc nu mai reuşea să o deschidă, încearcă o retragere „strategică”:
„Eh, acuma nu-s toţi la fel… Mai sunt ei şi din ăia de treabă… Scuze… ştii cum e… persoanele de faţă…”, încearcă o ieşire onorabilă din încurcătură.
Îl salvează asistenta, care îi spune să meargă la cabinetul doctorului…

Credinciosul agresiv nu e un cavaler fără cauză… În primul rând nu prea e „cavaler”, fiindcă atacă fără să trieze. Apoi, nu e fără cauză. Cel puţin în opinia lui, căci el apără vajnic cauza credinţei „ce de veacuri…” Credinţă care începe, evident, cu Biserica în care nu este parte, ci „înrolat” ca să „o apere”. Nu-şi pune prea mult problema „atacatorilor”, căci în mintea lui lista e făcută de mult. Interesant e modul în care e făcută, fiindcă are o singură poziţie clar definită: pocăiţii. Ceilalţi sunt „periculoşi” (ca să folosesc expresia lui) doar când nu stau cuminţi, la locul lor. N-are treabă cu ateii sau cu liber (?) cugetătorii, câtă vreme i-au înscris părinţii în registrele unei biserici, deşi nici pe ei nu-i iartă de judecata aspră pe care o face de pe poziţia luptătorului care n-are nimic să-şi reproşeze. Încercările lui de a-şi lămuri poziţia ar putea părea onorabile dacă n-ar fi… penibile. Luat „la bani mărunţi” dovedeşte lacune în ceea ce priveşte o definire a credinţei care nu te poate duce cu gândul decât la… groapa Marianelor! De fapt, credinţa se limitează la a susţine că există un Dumnezeu care ştie tot (dar mai ales cum îl apără el), care pedepseşte în special „trădătorii” şi care, în mintea lui, seamănă mai mult cu Zeus având un mănunchi de fulgere în mână. Popii nu sunt altceva decât „nişte vânduţi, incapabili şi puşi doar pe căpătuială”, că altfel cum să explici „nesimţirea cu care îşi văd doar interesele lor şi nu-i ajută pe ăia care chiar apără biserica”. Dacă încerci să afli de la el în ce constă ameninţarea la adresa bisericii ai impresia că vorbeşte mai degrabă de răpiri de copii. De altfel, nu e foarte clar cine pe cine ameninţă, fiindcă dacă e să îi asculţi părerile n-ai zice că ar fi vorba de „auto-apărare”, ci mai degrabă de „cea mai bună apărare e atacul”.
Nu e greu să constaţi că agresiunea lui se limitează la forma verbală, şi nici aici nu e chiar atât de vajnic pe cât ar vrea să pară. Când e confruntat direct cu opinii suficient de limpede exprimate are mereu pregătite portiţe de ieşire. „Eh, acuma nu trebuie să generalizăm…”, „io nu spun de cineva anume…”, „mai întreabă şi pe alţii, să vezi…” sunt câteva.
E suficient de inteligent ca să formuleze acuze concrete, dar nu suficient cât să le şi susţină. De aceea atacurile lui par mai degrabă şarje prin care vrea să arate muşchi, nu şi dacă aceştia pot fi utili. Ceea ce e interesant e că, spre deosebire de alţi apărători ai „credinţei strămoşeşti”, el nu foloseşte prea multe şabloane de exprimare. Le ghiceşti sub ideile pe care le formulează, dar se fereşte de ele, fiindcă el e un luptător singuratic, nu un simplu soldat aflat în simbria cuiva.
Până una alta, Dumnezeu ar trebui să-i fie recunoscător fiindcă stă la poarta cetăţii, apărând-o de duşmani, şi recunoştinţa va fi sigur nu doar prezenţa în ceruri, dar foarte probabil şi… o medalie de merit.
Orice încercare de a-l îmbuna are, în cel mai fericit caz, doar efectul unei tăceri care seamănă mai mult cu o oprire la o staţie de alimentare cu combustibil, lucru ce te convinge că gândeşte, chiar dacă prost…
Ar fi multe de spus despre limbajul pe care îl foloseşte, dar nici măcar hârtia nu suportă chiar orice. Oricum, câtă vreme demonstrează că nu e capabil să treacă de acest limbaj, e inofensiv. Faptul că îşi caută adepţi indică dorinţa şi curajul spiritului de turmă, formă în care îl poţi suspecta de trecerea de la limbaj la fapte. Cum însă în salonul acela de spital nimeni n-a părut să pună de o „alianţă” cu el, nu i-a rămas altceva decât să-şi arate „colţii spirituali” şi să „mârâie” la oricine i se părea că îi ameninţă „osul”. Dar… cum România e mare…

Va urma