ROMÂNIA CA SPITAL… (un soi de thriller cu suspans previzibil…)

O perioadă de timp petrecută în spital poate fi, dincolo de „experienţa” medicală, o experienţă umană absolut particulară. Deşi, dacă este să fim oneşti, genul acesta de „experienţă” nu este legată exclusiv de spitalul ca instituţie medicală… De aceea şi titlul… România tinde să devină tot mai mult un „spital”. Cu secţii de „psihiatrie”, de „cardiologie”, de „chirurgie”…
Un salon de spital presupune un grup de oameni care, din varii motive, îşi arată „cu generozitate” sau îşi ascund „cu ingenuitate ?” bolile sufleteşti… În zilele petrecute acolo am avut ocazia „să studiez” câteva tipologii umane româneşti. Fără o strădanie expresă. Era, pur şi simplu, o „lectură” ce mi se îmbia ca un fel de aplicaţie la lecturile zilnice biblice care, în aceste condiţii arătau tot mai mult ca o combinaţie uluitoare de „anamneză” şi „diagnostic”, „investigaţie” şi „tratament”, cu un fel de aplicabilitate imediată…

Nu e obligatoriu să ştiu, sau, mai precis, nu contează neapărat pentru mine cum au ajuns colegii de salon să mă identifice ca „pocăit”. Mă bucur însă că m-au considerat unul cu care SE POATE discuta. Sper să fi contat şi pentru ei, nu doar pentru mine…
Voi încerca să surprind câteva tipologii, cred eu, tipic româneşti, aşa cum le-am perceput în acele zile. Nu ştiu dacă folosesc cuiva, dar ştiu că ele există şi că tot ce există ar trebui să ne intereseze. În moduri diferite, poate, dar ar trebui…
Aşadar…

Va urma