Victor este un foarte cunoscut pastor. Iniţiala numelui coincide cu iniţiala numelui real. Victor este un orator excelent. Are conţinut, o prezenţă retorică impecabilă, este pregătit, are un doctorat în teologie şi a creat o comunitate eclesială foarte dinamică, originală în multe privinţe.
În duminica în care aş fi vrut să o invit pe Mihaela la biserică am predicat chiar acolo.
Cele de mai jos sînt povestite chiar de dînsul.
La un moment dat i-am invitat pe doi noi prieteni, intelectuali cunoscuţi şi respectaţi în capitală. Soţ şi soţie. Am avut mari emoţii. M-am pregătit şi mai mult. Am încercat să aranjez lucrurile la biserică în aşa fel încît slujba să fie impecabilă, să nu ne facem de rîs.
Aşa a fost, aproape perfect.
La final… cei doi erau emoţionaţi, cu ochii în lacrimi. Am bănuit că i-a mişcat foarte tare predica mea, ilustraţia de final fusese chiar reuşită.
I-am întrebat:
– Ce v-a plăcut cel mai mult la noi astăzi?
Mi-au răspuns fără prea multe ezitări, pe rînd:
– Ne-au plăcut multe lucruri, dar cel mai mult …. ANUNŢURILE… Am fost emoţionată pînă la lacrimi, spune ea, cînd s-a anunţat că cineva este la spital şi trebuie să ne rugăm pentru acea persoană, apoi că altcineva trebuie vizitat, pentru unul dintre copii trebuia făcută o donaţie pentru ceva intervenţie chirurgicală… aşa mi-aş dori să fac parte dintr-o asemenea comunitate în care iubirea creştină se manifestă astfel…
– A mai fost un moment…. RUGĂCIUNEA de la începutul slujbei. Am avut impresia că toţi sînt cu rugăciunile învăţate, ne-au învăluit rugăciunile din spate, din faţă, din stînga, din dreapta… domnu Pastor, îi învăţaţi să se roage aşa frumos? Se învaţă la caticheză sau la vreun curs, parcă toţi au o diplomă în teoologie… tineri, bătrîni, bărbaţi, femei…
– Apoi, da, pentru că ai vorbit de învăluire, dragul meu, CÎNTAREA…. Cînd au început toţi să cînte în acelaşi timp, la unison, am crezut că sîntem în rai…. Da, şi predica dumneavoastră a fost excelentă, ne-a plăcut mult, dar aveam nevoie de acel sentiment unic al comuniunii, vă mulţumim!
Deci? Nu-i ironic? Nu-i paradoxal? Tocmai pe acestea încercăm noi să le scoatem din slujbele noastre: rugăciunea comună de la început, că-i plictisitoare şi nerelevantă, cîntarea comună este înlocuită de o trupişcă „specializată” la care noi ne uităm şi ei îngaimă, ei spun şi noi tăcem îngînînd finaluri de vers, acolo pe unde ne aducem aminte, iar anunţurile noastre devin tot mai mult anunţuri administrative, în care se anunţă faptul că trebuie să plătim canalizarea şi curentul.
Poate că ar trebui să ne gîndim la noi modalităţi de a primeni anumite aspecte care ţin de viaţa comunitară autentică din bisericile noastre. Zilele trecute discutam într-o şedinţă de comitet faptul că poţi fi într-o biserică relativ mică de oraş mic şi să te simţi foarte singur. Poţi participa la „programe religioase” fără a te avea prilejul de a te manifesta ca persoană în relaţie.
Marius Cruceru 
Inca o data putem realiza ca nu noi (omul) miscam inimile ci Dumnezeu. Pregatirile si stradaniile noastre sunt doar varul de pe perete, Dumnezeu prin Duhul Sfant se foloseste de tot ce numim noi nefolositor, lucreaza unde nici nu ne gandim si cum nici nu ne inchipuim. Cand vom intelege ca mintea noastra este limitata si sa lasam pe Dumnezeu sa lucreze?
Cele relatate în episodul 2 vine să întărească nu doar ideea ca „programele” contează! Eu mă încăpăţânez să cred că lucrurile se întâmplă pe trei „paliere”:
1. Dumnezeu este Cel care mişcă şi atinge, nu programele! Că El o face şi prin programe, predici etc, aceasta e cu totul altceva. Dacă toţi cei care sunt implicaţi în ceea ce se întâmplă în biserică, începând de la acea închinare personală, privată, şi până la grija ca tot ceea ce fac să facă pentru Domnul, atunci El se va folosi de ei şi de ceea ce fac ei!
2. Cum am mai subliniat, cei nemântuiţi care vin în bisericile noastre vin cu anumite aşteptări. Bune sau rele, Domnul ştie. Că unii reacţionează precum Mihaela, alţii ca personajele de aici, e un lucru care depinde ŞI de aceste aşteptări. Nu noi suntem cei care putem să le schimbăm viziunea, dar noi suntem cei care putem CONTRIBUI la schimbare!
3. Dacă biserica în care i-am chemat este una plină de „bolnavi” (spirituali, evident!), nu ne putem aştepta ca ei să dorească să facă parte dintr-un „spital”!
Concluzia mea rămâne aceeaşi. Până ce nu ne vom îngriji fiecare de relaţia personală cu Domnul nu putem avea pretenţia la biserici sănătoase, care să atragă oamenii, nu la biserică, ci la Cristos! Dacă într-adevăr credem că biserica este trup, cum poate fi trupul sănătos când mădularele-s bolnave rău de tot? Putem noi să ne dăm peste cap să „cosmetizăm” tot ce se întâmplă în biserică, fardul nu poate ascunde la infinit ridurile şi acneele! Dar dacă închinarea personală a fiecăruia este „în duh şi adevăr”, atunci veţi vedea că nici cântările mai zgomotoase, nici predicile „prea lungi”, nici surorile care se roagă 15 minute nu vor deranja pe nimeni!
ce am încercat prin aceste relatări, ca unul care sînt implicat activ în evanghelizarea personală, este să vedeţi puţin şi prin ochii celor care ne vizitează. Mulţi dintre cititorii acestui blog sînt „născuţi în familie de pocăiţi”, pur şi simplu nu au perspectiva celuilail, iar simţul alterităţii în comunităţile noastre este foarte prezent pe alocuri, dar lipseşte cu desăvîrşire în locurile esenţiale.
Sper să ajute să ne încălţăm puţin cu papucii lor
Nu sunt crescut intr-o familie de pocaiti asa ca poate va intereseaza ce am priceput eu la vremea mea din bisericile evanghelice (am mers si la baptisti si la penticostali):
– la prima adunare m-a terminat fanfara. Era un botez, sala ticsita de lume; nici macar nu putea sa o iau la fuga! Rasunau ferestrele din pricina vibratiilor. Cantecele mi se pareau ciudate, mai ales unul care, pe un ton vesel, ma atentiona ca daca nu ma pocaiesc ma paste iadul … nu stiam daca sa rad sau sa iau in serios atentionarea
– un an mai tarziu, am mers din nou, la alta biserica. Din capul locului mi-a placut predica; nici corul nu era rau, rugaciunile prea lungi … aceste aprecieri erau inca pur estetice, rationale, fara sa aiba de-a face cu credinta in vreun fel. Mi-era lene sa ma ridic in picoare la cantari (asta la „bile negre”)
– no offense: unele cantari mi se parea transcrieri dupa odele inchinate lui Ceasca, mai ales aceea cu „conducator este Isus” …
– Alta cantare de tipul „n-am bani la cec” sau asa ceva; mi se parea cam puerila …
– studiile lui Beni de la Manastur: un deliciu, mai ales ca nu pricepeam prea multe de-acolo. Tocmai de aceea ma ambitionam si mai tare sa merg si sa imi bat capul cu talcuirea Scripturilor
– cateva intalniri de tineret interconfesionale: multa galagie dar … eram fost metalist, asa ca nu conta pentru mine.
Si totusi am fost prins! 😉
da, mă interesează, sigur!
– Probabil era o fanfară proastă, există şi orchestre de suflători…. asta este varianta bună a fanfarei
– bilele negre epntru cine? 🙂
– da, există şi zgomote nereuşite, acelea sînt cîntece, dar există şi imnuri, există şi cîntări
– da, folcloristica de rigoare.
– Să-i dea Dumnezeu sănătate.
– Duhul te-a prins nu atmosfera.
ne-ati mai spus povestea asta, nu?
da, într-un comentariu, mai demult. Ai memorie bună 🙂
Cum să n-aibă memorie bună eLioR, frate Marius? Deşi-s mai nou pe-aici, am inţeles că e femeie! 😉
E cu doua taisuri si chestiunea asta. Aud adesea evanghelici care se plang ca, incet, incet, predicarea Cuvantului este marginalizata; stiti povestea cu predici tot mai scurte, daca se poate cat mai haioase, fara multe versete si explicatii pe text …
Ca si la precedenta istorioara … este o problema de cumpatare si intelepciune in lucrurile eclesiale, adica ale Duhului in ultima instanta …
Dyo sunt intrutotul de partea modului in care gindesti tu. Eu de pilda prefer sa-mi concentrez atentia la ascultarea Cuvintului. Ceea ce de multe ori este destul de greu pentru ca pina acolo trebuie sa particip la toate cite se intimpla (si toti stim ca se intimpla multe si felurite lucruri unele mai ciudate ca altele, intre care si o seama care ar putea fi „pricina de poticnire” pentru unii, pricina de lauda pentru altii………)
Dorin dragă, şi pe mine mă deranjează coaja de la piersică şi aş prefera să mănânc doar pulpa fructului, dar ce să fac dacă aşa-i fructul! 🙂 Ba mai mult, nu-mi vine să o decojesc fiindcă unii spun că e plină de vitamine şi coaja 😉
Exista totusi o diferenta. Piersica a facut-o Dumnezeu asa. Adunarile ni le facem singuri !
Se putea să n-ai tu un răspuns pe măsură? 🙂 Dar ca să nu rămân dator… uneori şi piersicile sunt altoite (ca si bisericile), de aceea nu-mi place coaja… 😉
da, trebuie cumpătare, echilibru, nu sînt pentru scoaterea predicii, nici pentru înlocuirea pastorilor cu disk-jockey, ar fi impotriva darului pe care il practic… şi totuşi, hai să vedem şi prin ochii contemporanilor noştri.
Ambele episoade se refera la persoane care au venit „din afara” care-si marturisesc o parte dintre reactii. (doar acelea cele care pot fi relatate cuiva care face parte din comunitatea vizitata.) Ar fi interesat de aflat modul in care au relatat aceleasi persoane despre aceleasi vizite dar unor alti interlocutori (din lume, din biserica istorica din care eventual fac parte, de la servici etc.) Ceea ce vreau sa scot in evidenta este faptul ca ne ne straduim sa raportam actiunile personale si cele ale comunitatilor din care facem parte la niste repere gresite. Reperele ar trebui sa fie normele lui Dumnezeu. Nici cele ale fratilor nostrii, oricit i-am iubi si am dori sa se simta bine la adunare, nici la cele ale vizitatorilor pe care am dori sa-i convingem de autenticitatea, adevarul,frumusetea, utilitatea, farmecul, transcendentalul care se intimpla in comunitatea noastra comunitate despre care toti avem convingerea ca este privita in chip ciudat „din afara”. Are mare dreptate Naomi in postarea ei. Dar si noi trebuie „sa ne facem partea” De aici incepe disputa: care e partea noastra, cit, cum, unde ?
bună întrebare, care este partea noastră?
mi-aduc aminte de ce aţi spus odată: „principalu lucru pentrucare îi mulţumesc lui Dumnezeu după ce m-am pocăit este că … mi-a astupat urechile „
Eram la Brăila nu cu mulţi ani în urmă. Trăia fratele Stefănuţi. O verişoară de-a mea, o fiinţă cu totul specială, se ocupa de căminul de copii orfani. Fondurile erau adunate de biserică, pe diverse căi. O pereche de medici nebaptişti au asistat la adunare. Erau din protipendada oraşului. El era chirurg, ea medic de familie sau ceva de genul ăsta. Nu se făcuseră pregătiri speciale pentru că veniseră la adunare. Copiii aceia fără părinţi învăţaseră să cînte la diverse instrumente şi formau o orchestră. În mare parte erau mandoline. Au avut program şi în seara aceea. După ce adunarea s-a terminat, am văzut cum soţii medici abia îşi puteau stăpîni plînsul. Voiau să facă ceva, să dea bani, să ajute pe cei din căminul acela ţinut de biserică. Sunt convins că şi-au dus gîndul pînă la capăt. Mai mult decît atît, au întrebat dacă pot reveni din cînd în cînd şi dacă mereu este atît de frumos la baptişti. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat, poate că Mihai Ciucă ştie mai multe. Eu am scris doar ce-am văzut.
Relatarea lui Rasvancristian mă duce cu gândul la stupidele noastre strădanii de a face în aşa fel încât cântarea noastră să fie „cât mai artistică” (nu spun că ar trebui să fie neglijentă la capitolul acesta!), ca predicile să fie cât mai „savante” (nu elimin aportul celui ce predică!), corul să cânte dacă se poate mai bine decât Vienna Boys Choir etc (deşi pregătirea muzicală e vitală!), uitând că există Duhul. Oare ce şi cât înţelegem din „împreună-lucrători cu Dumnezeu” ?
Discuţia adevărată este cea propusă de Dorin Frandeş: „De aici incepe disputa: care e partea noastra, cit, cum, unde ?” (aş prefera „discuţia” în loc de „disputa” 😉 )
Pe oamenii aceia nu-i interesa calitatea orchestrei, altceva i-a impresionat.
Despre a fi cît mai artistic- a te strădui-: măcar şi pentru că Dumnezeu merită tot ceea ce e mai bun şi parcă nu aş numi asta „stupid”. E un punct de vedere, nu o intenţie de a intra în polemică cu dvs. sau altcineva.
Nu-i vorba de polemică… Am înţeles bine ce voiai să spui, dar eu chiar mă refeream la acele strădanii care chiar sunt stupide şi mă refer aici la alegerea unor piese total nepotrivite pentru interpret doar pentru că sunt „la modă” şi în care îl vezi pe acesta chinuindu-se pur şi simplu să le ducă până la capăt, cu falseturi cât cuprinde, coruri de 12 persoane care vor să cânte ca 100 „Mesia” a lui Haendel…
ANUNTURILE, RUGACIUNEA, CANTAREA, fac parte din inchinarea autentica atunci cand sunt implinite asa dupa cum ii place Celui care este Capul Bisericii.
Celelalte fac parte dintr-o armonizare perfecta. Si asta depinde tot de noi.
„Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu face sa creasca !” (I Corinteni 3:6-9) Nu-i asa ?
Si apoi,
„Fiecare sa ia seama ce cladeste de-asupra…intrucat lucrarea lui va fi data pe fata in Ziua Domnului…” (I Corinteni 3:10b-15)
Deci,
„Sa ne laudam bine…” ( I Corinteni 4:6-8) si-atunci, toti cei ce vor intra in biserica, fie macar din pura curiozitate, sa-si afle odihna pentru sufletele lor, pentru ca L-au vazut pe Hristos ! ( Ioan 12:20-36).
Acest material m-a facut sa ma intorc inapoi in timp, in ziua cand am intrat pentru prima data intr-o adunare. Aveam mai putin de 17 ani. Nu mai tin minte ce s-a vorbit. Oricum, nu a fost o predica de trei puncte, nici un eveniment de seama din viata vreunui personaj. Nu a contat ca rugaciunea pe care o ascultasem la unii dintre cei mai in varsta, aveam s-o mai ascult, exact la fel, cinsprezece ani mai tarziu cand, deja eram mult mai pretentios.
Un lucru a fost clar. Am fost izibit de simplitatea lor, in comparatie cu spiritul meu framantat, in plina ascensiune, trecut prin Yoga, arte martiale, meditatie transcedentala si spritism(lucruri complicate, in care ma angrenasem, in dorinta de a-mi stampara setea sufletului).
Si mi-am mai adus aminte de ceva. Imediat dupa aceea, am fost invitat sa particip la grupe Vestea Buna. Acolo am inteles pentru prima data ca Dumnezeu imi da voie sa Il numesc Tata ( eram orfan de tata de patru ani). Fratii studiau cursul Galateni- Romani de la BEE, si vorbeau despre infiere. Acest adevar m-a tinut pe calea Domnului, iar astazi imi da putere sa indraznesc la tronul Lui de har, in calitate de fiu.
Acum merg intr-o biserica ce nu este blocata in ritualuri, unde exista diversitate si totusi, parca asa de putin roditoare. Asta ma ingrijoreaza. Programul poate fi cosmetizat insa partatasia cu Dumnezeu, nu!
Theoray
Mulţumim de mărturie, Toray,
dar mă îngrijorează o chestie…. biserică care este diversă, neblocată şi totuşi… puţin roditoare.. hmmm.
Trebuie sa recunosc ca si eu sunt ingrijorat, dar nu vreau sa raman aici.
Am nevoie de calauzire si…indrazneala mai multa. Cred ca am o credinta mica…
Pe vremea cand era si Cenaclul Flacara , colegii imi spuneau ca le place la noi la Biserica ( baptista ) ca e ca la Cenaclu 🙂 Mi-e mi-a placut cel mai mult si de aceea m-am si pocait un simplu gest . la intrare fr.Hans a dat mana cu mine si m-a intrebat ce-i cu mine pe acolo. Venisem la liceu , eram strain de oras si zona . Un simplu gest mi-a schimbat destinul ! ( cred ca pastorul trebuie sa fie cel mai harnic in a face acest gest si bisericile sa aibe usieri cu bucuria mantuirii pe fata si in vorbire ).
ar fi fain. mie insa nu-mi plac strangerile de mana a celor de langa noi la comanda pastorului. nu vad rostul. plus ca desi poate n-ai chef sau nu-ti vine sa zambesti, trebuie sa te fortezi, totusi.
Extraordinar, mai trăieşte fratele Hans, … ah, am uitat… n-avem voie cu clonarea… voiam să recoltez ţesut
Sti Wes, Primele cantari religioase pe care le- am auzit, au fost compuse si cantate de un fost membru al Cenaclului Flacara (Autorul cantarii: Pentru noi s-a ivit mantuirea). Eram ucenicul lui in arte martiale impreuna cu alti unsprezece baieti. Nu stiu daca ti-am povestit asta. La unul dintre antrenamente (intr-o zona superba), a fost adusa o chitara si Nelus a luat-o si a inceput sa ne cante din compozitiile lui pentru Cenaclul Flacara. Si printre acele melodii, dadea drumul si la cate una cu tema religioasa. Asa semana in inima noastra. La mine a prins si a starnit curiozitate. L-am intrebat ce se face la adunare si mi-a spus ca se canta si se spun poezii lui Dumnezeu. Era toamna lui 92. In ianuarie 93 am intrat pentru prima data in adunare, asa cum am povestit deja.
In privinta Fratelui Hans, acum inteleg de ce imi povesteati cu atata placere de el.
Domnul sa-l binecuvinteze si pe el si pe dumneavoastra!
arte marţiale plus chitară, plus cenacluri, trebuie să fie un personaj foarte interesant cel despre care povesteşti
vreau să îl cunosc,
„la intrare fr.Hans a dat mana cu mine…”
Chiar am dat mana cu dansul. Eu si familia mea, de mii de ori in decursul a peste patruzeci de ani de cand l-am cinstit si iubit ca pe un adevarat patriarh al familiei…
Ultima data l-am auzit la telefon pe data de cinci iulie ac., la fel de sfatos, la fel de bland, la fel de intelept, la fel de duhovnicesc. A ajuns la clipele cand…”abia se mai taraste lacusta”…(Eclesiastul 12:5) si totusi are credinta vie si intinereste spiritual ca vulturii. Si dansul si sotia dansului, fiind si astazi, dupa atatia ani, o pilda vie pentru o „samanta de urmasi”!
SE POATE A SE CUNOAȘTE ACEST OM, CINE MĂ DUCE LA DÎNSUL?
ah, am uitat să spun.. sînt colecţionar… acesta este şi parte din rostul acestui blog… iertaţi-mi vorbele, dar fac colecţie de oameni, colecţia o ţin în iimă, acolo de unde nu mi-o poate răpi nimeni
Pe privately, veti primi nr. de telefon al dansului…Bineinteles daca va face placere !
da, vă rog!
Am incercat sa va mai dau amanunte despre el pe mail. Le-ati primit?.
nu, nu am primit.
dar am primit numarul de tel. azi
Pingback: Recomandare: « Aradul Evanghelic
Traieste in Germania , are 80 de ani , s-a mutat din Deva dupa revolutie iar baiatul lui e predicator acolo si mi-a fost student 🙂 🙂 Dar tu cat mi-ai fost profesor ai fost un alt Hans numai ca varstele erau inverse 🙂 . Gesturile tale nu se uita, cu toate ca ma apuca un pic de emotie sa nu ma pui la podea cu o figura de aia 🙂 japoneza !
…. Cred că asta este una dintre cele mai frumose încurajări pe care le-am primit, Wes, aproape că îmi dau lacrimile şi mă smiorcăi acilea ca la filmele indiene…. dar…. probabil că asemene încurajări mă motivează să rămîn profesor. Abia aştept să ne revedem faţă către faţă.
Zielle acestea, cînd aveam inima frîntă din alte pricini, mi-a venit o altă încurajare de acest fel.
Multumesc! Miine pe drum spre Scornicesti, spre şcoala de vară de chitară la care voi participa cu fiul meu, elevi amîndoi, mă voi gîndi la asta.
chiar si acum esti un fel de Hans pentru unii… Si tu ai intins o mana calda acolo unde altii stiau doar sa arate pumnul.
Mulţumesc, Adrian, dacă acesta este unul dintre rolurile blogului mei, atît de înjurat şi boscorodit… atunci merită să îl ţin în continuare.